Header image

1+1 = 1

19:21, luni, 24 martie, 2014 | Cuvinte-cheie: , ,

Nu știu care ar putea fi măsurile de apreciere ale omului în lumea aceasta încurcată. Tot mai mult și mai mult diavolul le amestecă, ca pe un butuc de cărți, din care ne îndeamnă mieros să scoatem cartea fericită, cartea norocoasă, măsura lumii și a omului.

Și noi o tot scoatem, o tot alegem, tot alergăm după semințele binelui, le tot semănăm, încît pomenindu-ne la un moment dat că a răsărit răul, nefericiți ne întrebăm: de ce oare? Să aibă oare Domnul o altă măsură decît cea a omului, care iată ne convingem a cîta oară, este diferită decît cea a noastră.

Mult probabil. Cît mă privește pe mine încă din copilărie am învățat că una din măsurile de apreciere pe care le aplică Domnul în lumea asta ar putea fi bătăturile. Zic asta gîndindu-mă la taică-meu, care, cine știe, poate că a fost un om cu cele mai bătucite mîini din lume. Uneori în clipele de greutate cînd am nevoie și eu de o milă pe lumea asta mă rog pînă la lacrimi, după care simt la distanță de ani cum mîinele tatei se aburcă spre creștetul meu. Ca niște munți priporoși. Și cum coboară pe el. Ca niște ape. Și nu doar mîinele, dar și genunchii și coatele, veșnic cîrpite și bătucite erau. Și nu doar genunchii și coatele, dar și umerii erau bătuciți, ca o piele de oaie sărată și uscată de vînt.

Toate muncile pe care le-a făcut în viața lui în genunchi și pe coate le-a făcut. Ca să mă hrănească pe mine. Și pe lumea întreagă. Da, nu glumesc, se întîmplă uneori în viața aceasta oameni care hrănesc o lume întreagă. Și tatăl meu a fost unul din ei. Încît mă gîndesc că dacă s-a îndreptat vreodată din spinare asta doar ca să se urce pe cruce. Mă uit cîteodată din valea aceasta a mea, o vale a lumii și plîngerii, în Deal, la cimitirul din sat, la crucea lui Tata și mi se face rușine. O singură bătătătură, ca un corn de lună sau poate de rinocer, pe degetul mare, am făcut în viața mea, cu tocul: bătătura de la cuvînt. De la cuvîntul care s-a făcut trup. O viață întreagă m-am jucat cu cuvîntul. Și m-am acoperit de rușine.

Acum încerc să-l mărturisesc. Îl șoptesc și-l scriu. Îl scriu și-l șoptesc. Îl dezgrop din viața mea rușinoasă și-l aduc drept jertfă: unica mea bătătură de la un trup odihnit. Chin la chin tot chin face. Cuvînt adăugat la cuvînt tot Cuvînt face. Așa că sper, scriu și mă rog,  mă rog și scriu, poate că într-o zi bătătura aceasta se lipește de inima mea și se preface într-o pasăre care zboară trudită pînă la picioarele tatălui, ca în depărtata mea copilărie. Și mă face fericit.

Ion Bradu

Contact Form Powered By : XYZScripts.com