Header image

Distrugerea modului de viaţă tradiţional al familiei şi consecinţele sale

În Rusia prerevoluţionară viaţa majorităţii populaţiei era determinată de mărturisirea credinţei ortodoxe. Ideologia de stat se construia pe aceleaşi baze până în anul 1917. Biserica nu era despărţită de stat. Merită subliniat faptul că în ortodoxie este prevăzută o ierarhie clară în relaţiile dintre soţi, dintre părinţi şi copii, iar familia e recunoscută ca având o valoare indubitabilă. Bărbatul trebuie să fie capul familiei, cel care o hrăneşte, o întreţine şi o apără. De la femeie se aşteaptă, înainte de toate, să fie o mamă, soţie şi o gospodină bună. Copiii sunt priviţi ca dar de la Dumnezeu şi se educă în respect faţă de cei adulţi.

Revoluţia din octombrie a atras după sine nu doar schimbarea orientării politice ci şi schimbarea bruscă a ideologiei, care a dus, într-un final, şi la o revoluţie în relaţiile de familie. Ideea realizării „egalităţii universale dintre bărbat şi femeie” în statul sovietic era prevăzută la nivelul actelor legislative. Bărbaţii şi femeile erau egali în drepturi şi obligaţii, aşteptându-se din partea lor o dăruire egală a puterilor fizice şi intelectuale.

Guvernul sovietic încerca să clădească un stat nou, „distrugându-l până la temelie” pe cel vechi. Răspunsurile la o mulţime de întrebări în legătură cu politica de familie erau prevăzute la nivel legislativ.

În data de 18 şi 19 decembrie 1917, Comitetul Executiv Central Rus şi Consiliul Comisarilor Populari al Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse au emis două decrete: „Despre căsătoria civilă, copii şi introducerea registrelor actelor de stare civilă” şi „Despre desfacerea căsătoriei”, în care erau prevăzute:

a) Înlăturarea totală a bisericii de la soluţionarea problemelor legate de familie şi căsătorie

b) Libertate pentru încheierea căsătoriilor şi pentru divorţuri;

c)Egalitatea totală între soţi în privinţa drepturilor personale şi de proprietate

d) Egalizarea în drepturi a copiilor din afara căsătoriei cu cei născuţi în familie

La nivel de stat a început să se discute despre ce ar trebui să fie bărbaţii şi femeile într-un stat proletar nou, ei urmând să fie la baza familiei în societatea „de egalitate şi fraternitate universală”. După dezbateri îndelungate în legătură cu bazele întemeierii familiei, s-a acceptat formularea propusă de V. I. Lenin – „căsătoria civilă proletară din dragoste” (Lenin V. I., Colecţia Completă de Opere, vol.49, pag. 56). În acest caz trebuie realizat faptul că prin termenul de „dragoste” se subînţelegea nu altceva decât ceea ce se determină mai corect prin termenul de „dragoste-patimă”. Pentru aceasta e caracteristică dependența psihologică şi fizică de aşa-zisul „obiect al dragostei”. Criteriile duhovniceşti ale dragostei, cum ar fi responsabilitatea, jertfirea de sine, iertarea şi altele, pur şi simplu nu au fost luate în considerare, deoarece „erau o piedică în trăirea vieţii în plinătatea ei

În anul 1918 a fost adoptat decretul Introducerea remuneţiei egale pentru muncă egală a bărbaţilor şi femeilor”, care a întărit egalitatea economică dintre bărbat şi femeie în condiţiile noului stat. Acesta a fost unul din elementele planului de „emancipare a femeilor”. Raportarea revoluţionarilor la aşa-numită problemă feminină se determina prin ideea principală – proletariatul nu poate să atingă libertatea deplină până ce nu va realiza libertatea deplină a femeilor”. Numai că inevitabil apar întrebări: Libertatea de ce sau de cine? De soţ? Casă? Copii?

Pe 18 noiembrie 1920, prin hotărârea Comitetului Popular pentru Sănătate şi a Comitetului Popular pentru Justiţie, în ţara noastră, pentru prima dată în lume(!), au fost permise în mod oficial avorturile, ceea ce a dus la o scădere bruscă a natalităţii. Astfel, dacă în a doua jumătate a anilor ’20 populaţia Rusiei a crescut cu 3 milioane de oameni pe an, pe întreaga perioadă a anilor 1931-1936 aceasta a crescut cu aproximativ 3,5 milioane de oameni. A devenit evident faptul că, în condiţiile unui astfel de ritm al creşterii populaţiei, în curând nu va rămâne cine să muncească. În anul 1936 a fost reintrodusă interdicţia avorturilor. În 1955, pe vremea guvernării lui Nichita Hruşciov, această interdicţie a fost ridicată. Până în prezent, neţinând seama de faptul că specialiştii caracterizează situaţia demografică a Rusiei contemporane ca fiind una catastrofală, avorturile sunt permise oficial. De abia la sfârşitul anilor ’70, prin Hotărârea Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi al Consiliului de Miniştri al URSS, Cu privire la măsurile de întărire a ajutorului de stat pentru familiile cu copii”, s-a stabilit că mamele au dreptul la un concediu plătit parţial pentru copil, până la vârsta de 1 an, şi unul neplătit, până la vârsta de 1 an şi jumătate. În Rusia contemporană se prevede un concediu parţial plătit pentru îngrijirea copilului până la 1an şi jumătate, iar cel neplătit, până la 3 ani.

Realizarea mult aşteptatei egalităţi dintre bărbat şi femeie (economice, sociale, politice etc.) era estimată la vremea aceea de activiştii politici, ca fiind una dintre cele mai mari victorii ale socialismului. Însă, oamenii de ştiinţă afirmă altceva. Psihologii, sociologii, demografii ș.a. (Y. E. Alioșina; A. S. Volovici; A. I. Antonov; V. M. Medkov etc.), mărturisesc cu amărăciune că o asemenea politică de stat a familiei a atras după sine o mulţime de urmări negative. Să examinăm doar unele dintre acestea:

1) Diminuarea valorii maternităţii. 

Sentimentul maternităţii nu este înnăscut. Oamenii de ştiinţă au stabilit că acesta se dezvoltă la o femeie, cum se dezvoltă gândirea, voinţa, imaginaţia. El poate să fie dezvoltat dar şi copleşit, prezentând alte orientări ca fiind mai importante. În Rusia sovietică, înainte de toate, se elogia calitatea de muncitoare fruntaşă, cu toate că s-au păstrat şi ecourile unei atitudini călduroase faţă de starea de maternitate. Aceasta se manifesta în special prin apariţia titlului de mamă-eroină”, însă munca de acasă nu se aprecia. În perioada post sovietică a început încurajarea tendinţei de autorealizare, de atingere a succesului şi a independenţei. Maternitatea nu se încadra în acest sistem de coordonate (sau se încadra foarte greu). Fetiţa, din fragedă copilărie, era orientată spre un comportament exemplar, studiere, apoi – spre alegerea profesiei, reuşită la muncă. Se presupunea, bineînţeles, şi fericirea în viaţa personală, dar şi aceasta era văzută ca fiind însoţitoarea succesului în muncă. De aceea, nu trebuie să ne mire faptul că o mare parte a femeilor ruse contemporane acceptă maternitatea nu ca pe o chemare, ci ca pe o povară, un obstacol în realizarea profesională, ca fiind ceva cu care trebuie să se împace. Această concluzie o confirmă, mai ales, datele obţinute de psihologii O. A. Kopâl, O. V. Bajenova şi L. L. Bâz. Ei au cercetat 50 de femei însărcinate cu o stare socială îndestulătoare, domiciliate în Moscova, având căsătoria înregistrată şi fiind în aşteptarea primului copil. S-a constatat că după 3 luni de sarcină, doar 44 % dintre femei aveau formată necesitatea de a fi mame. 18 % considerau sarcina ca un impas, ca un obstacol, pricina destrămării planurilor. La 33% din femei, motivul, legat de maternitate, era slab exprimat. Luând hotărârea de a păstra sarcina, ele nu manifestau dorinţa de a fi mamă ci, mai degrabă, au hotărât să se împace cu situaţia apărută. Aceste femei nu puteau să se imagineze în rolul de mamă, frazele tipice erau nu ştiu”, nu m-am gândit la aceasta”. Cifrele acestea sunt dureroase. Nu degeaba revoluţionarii cântau: Vom distruge până la temelii, iar apoi…”. Iată unde sunt ruinele. Şi cât de precis a fost aleasă ținta – maternitatea. Căci şi despre Patrie se spunea la noi în ţară Patria-mamă. Ce calcul simplu şi precis – distrugând valoarea maternităţii, să facă o Patrie stearpă, sortită la nimicire.

Deci, acum nu mai trebuie să naştem? Dar Rusia şi aşa se află în stare de catastrofă demografică, când mortalitatea întrece cu mult natalitatea.

E bine că măcar în unele familii naşterea copilului este privită ca o bucurie legată de continuarea neamului respectiv. Probabil datorită acestora noi nu suntem ameninţaţi de dispariţia completă. Ce e de făcut în aceste condiţii? Să reorientăm ţelurile spre importanța maternităţii şi, bineînţeles, să naştem. Să realizăm că maternitatea este o datorie faţă de patrie şi că ea este garanţia propriei fericiri. Da, a fericirii despre care acum se vorbeşte atât de mult, însă se arată în altă direcţie. Să realizăm că dacă fiecare dintre noi se va gândi numai la sine, la cum să ia de la viaţă totul” şi să nu se gândească la nimic altceva decât la informaţia nouă despre bunuri şi servicii, atunci în curând vom dispărea pur şi simplu, lăsând după noi un vast teritoriu de zăcăminte utile.

2) Scăderea valorii paternităţii

În tradiţia şi cultura creştină, rolul tatălui în familie este deosebit. Tatăl (şi acest cuvânt nu degeaba are aceeaşi rădăcină cu cuvântul patrie) este autoritatea de necontestat. Tatăl poartă răspunderea pentru bunăstarea familiei, acordă asistenţă şi protecţie. El încearcă săţşi coordoneze toate faptele cu voia lui Dumnezeu, înţelegând că de la cel căruia i s-a dat mult, mult i se va cere. În acest sistem de valori se educau băieţii ruşi încă din fragedă pruncie. Bărbaţii maturi creau familii cu conştiinţa faptului că vor da răspuns înaintea lui Dumnezeu pentru îndeplinirea îndatoririlor din gospodărie. Aşa era obiceiul în Rusia prerevoluţionară. Astfel de cerinţe s-au păstrat în cultura noastră până acum sub forma aşteptărilor a unui „tată adevărat”. Dar ce se observă în realitate?

Doctorul psihiatru, psihoterapeutul de familie Rovenski I. N., subliniază faptul că în familiile ruseşti contemporane, tații ocupă un loc periferic şi distanţat în raport cu mama şi copiii. Acest fapt creează condiţiile pentru devalorizarea rolului său în ochii soţiei şi ai copiilor.

În afară de aceasta, cercetările psihologice contemporane vorbesc despre creşterea numărului de bărbaţi care se căsătoresc având orientări infantile iar uneori chiar şi unele de consumatori în raport cu jumătatea lor.

Nu rar se poate auzi expresia: „Soţul e copilul meu cel mare” (având în vedere că soţul e copilul cel mai mare (!) în familie). Sălbăticie! Cel de la care se aşteaptă un comportament de „cap”, „apărător”, „sprijin”, deseori singur se comportă ca un copil neajutorat.

Bineînţeles, nu toţi tații se comportă astfel. Dar băieţii ruşi de astăzi nu prea sunt orientaţi spre o paternitate conştientă, paternitate ca valoare (cu excepţia unor cazuri aparte în niște familii concrete). În Rusia sovietică, atenţia lor, la fel ca şi la fetiţe, era concentrată spre reuşita profesională, iar astăzi – spre autorealizare, independență şi succes personal. Şi de ce, ne putem întreba, această independență nu se poate îndrepta spre obligaţiile familiale, mai ales atunci când sunt chemaţi „să ia de la viaţă tot” şi nimeni nu răspunde în mod special pentru aceasta?. În limba rusă, cuvântul отец (adică tată) are aceeaşi rădăcină cu cuvântul отечество (adică patrie). Valori absolute universale”? Când şi soţia s-a obişnuit să se comporte în viaţă ca omul nostru”? Și, deci, totul e egal, dar în privinţa răspunderii în familie se pune imediat întrebarea – Dar, de ce Eu..?”

Distrugerea valorii paternităţii nu poate să treacă fără urmări. Există un proverb popular rusesc: „Familia fără tată este ca şi casa fără acoperiş”. Este o expresie foarte precisă în raport cu sentimentul psihologic al orfanilor cu tată viu” şi al văduvelor cu soţul în viaţă”.

Dar de ce se întâmplă aşa? Pe lângă destrămarea valorilor familiale tradiţionale pentru cultura noastră, incluzând valoarea paternităţii şi a maternităţii, printre cauzele principale ale acestei situaţii deplorabile, psihologii mai definesc câteva:

a) Mărirea numărului familiilor monoparentale, când băieţelul nu are posibilitatea să copieze” comportamentul unei persoane mature de acelaşi sex, datorită lipsei fizice a acesteia şi când caracterul copilului de sex bărbătesc se formează sub influenţa mamei şi a bunicii, ale căror modele de comportament şi metode de reacţionare, el le însuşeşte involuntar;

b)Predominarea femeilor în întregul sistem de educaţie, incluzând instituţiile preşcolare, şcolare şi cele universitare;

c)Existența numărului mare de familii cu probleme de dezacord psihologic, în care tatăl există fizic, dar nu-şi îndeplineşte obligaţiile în raport cu casnicii săi, ceea ce de asemenea se însuşeşte, iar la vârsta matură se reproduce în propria familie. Totodată, psihologii au stabilit un model rigid – copilul crescut în respect faţă de tată şi mamă este mai optimist. El trăieşte într-o mai bună armonie cu sine însuşi şi cu cei din jur. Dacă însă respectul faţă de părinţi a fost pierdut, aceasta se repercutează în modul cel mai distructiv asupra sentimentului de sine, iar în viitor şi asupra particularităţilor propriei familii.

3) Creşterea numărului copiilor nesupravegheaţi în urma suprasolicitărilor psihoemoţionale cronice la părinţi. 

Părinţii ajung acasă atât de obosiţi după o zi de lucru încărcată, încât, uneori, pur şi simplu nu sunt în stare să acorde propriilor copii atâta timp cât le este necesar pentru o educaţie normală. În acest caz, copiii rămân singuri, cu toate consecinţele care decurg de aici. La aceşti copii apare simţul propriei vulnerabilităţi şi a lipsei de valoare. Împreună cu acestea, apare probabilitatea ca aceştia să mărească cu timpul rândurile numeroase ale narcomanilor şi alcoolicilor ruşi contemporani, dvenind pradă uşoară a lumii delincvente.

Dar cea mai mare nenorocire, după părerea mea, constă în faptul că astfel de copii nu se simt iubiţi în propria familie. Iar cel care nu a simţit în copilărie iubirea mamei sau a tatălui, nu a absorbit-o ca un burete, acela, la maturitate, devine neajutorat în manifestarea sentimentelor părinteşti.

4) Scăderea numărului de copii în familie.

90% din familiile ruseşti contemporane sunt familii cu copii puţini. 50% dintre acestea au câte un copil. Acest fenomen duce la acea situaţie în care formarea caracterului copilului trece, cum spun oamenii de ştiinţă, prin monopolul povăţuirilor părinteşti. Aceasta înseamnă că un astfel de copil nu e doar lipsit de jocurile cu cei de o vârstă cu el. El se dezvoltă fără să capete acea diversitate a retrăirilor, fără să se familiarizeze cu acea experienţă bogată a comunicării pe care o poţi primi numai în relaţiile de zi cu zi dintre fraţi şi surori. Când se iubesc, dar totuşi se ceartă, când vor să fie împreună, dar încă nu ştiu să cedeze unul altuia. Într-un cuvânt, când împreună învaţă arta comunicării interfamiliale şi interpersonale.

După cum subliniază doctorul în ştiinţe psihologice, V. V. Abramenkova, copilul lipsit în timpul copilăriei de experienţa interacţiunii în grupul fraţilor şi al surorilor, creşte egoist, nevrotic şi, în esenţă, foarte singuratic. Ea afirmă că societatea, care constă în marea ei majoritate din familii cu câte un copil, se condamnă pe sine la cultivarea infantilismului social, la formarea unor astfel de orientări în viaţă, prin care un om deja matur evită luarea deciziilor responsabile.

5) Creşterea singurătăţii sociale. 

Realitatea din Rusia este acea că 90% din copiii orfani sunt de fapt orfani sociali, adică orfani cu părinţi vii. Oamenii de ştiinţă văd ca principal motiv al situaţiei existente faptul că în ţara noastră, pe parcursul a mulţi ani, teoretic şi practic, s-a afirmat prioritatea educării obşteşti (asigurată de stat) asupra educării în familie. După părerea noastră, un procent mare al orfanilor sociali poate fi privit în calitate de indice al nivelului de distrugere a valorilor maternităţii şi paternităţii.

Problema singurătăţii sociale este strâns legată de problema creşterii abandonurilor. Specialiştii evidenţiază că în Rusia contemporană există aproximativ acelaşi număr de abandonaţi ca şi cel care a fost în perioada de după războiul civil. Copiii sunt părăsiţi sau chiar pleacă singuri, în cele mai multe cazuri, scăpând de cruzimea părintească. În final, un număr mare de copii se afla fără supraveghere şi nu au un domiciliu stabil.

Deseori, aceştia ajung sub influenţa mediului infracţional. Viitorul acestor copii se distruge.

Problemele creşterii singurătăţii sociale şi a abandonului au aceeaşi rădăcină. Ambele vorbesc cu elocvenţă despre rezultatele care se produc în urma distrugerii valorilor familiale, a devalorizării maternităţii şi a paternităţii.

Am enumerat doar urmările negative principale ale inovaţiilor îndreptate spre distrugerea sistemului de valori tradiţional pentru cultura noastră, incluzându-le pe cele familiale. În legătură cu cele spuse, aş sublinia în mod special că refuzul modelelor de comportament tradiţional al bărbaţilor şi femeilor care sunt foarte bine îmbinate între ele, înlocuirea lor cu cele noi, bazate pe ideea atingerii egalităţii sexuale universale, este foarte periculos. Într-un final, acesta duce inevitabil la ruinarea întregului mod de viaţă recunoscut într-o cultură oarecare.

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Contact Form Powered By : XYZScripts.com