Header image

18 octombrie – 23 de ani de la mutarea la viaţa veşnica a arhimandritului Paisie Olaru

“Să ne vedem la uşa raiului!”

A trăit 93 de ani, dintre care aproape 70 i-a petrecut în mânăstire. De-a lungul vieţii, s-au perindat pe la scaunul său de spovedanie mulţimi de oameni. L-au avut duhovnic feţe mari bisericeşti, dar şi ţărani simpli, pentru că părintele Paisie Olaru avea cuvânt potrivit pentru toţi.

parintele-paisie-olaru-220x300Dacă cineva îi bătea la uşa chiliei era primit. Întotdeauna. Spovedea neîntrerupt, ore în şir, zi şi noapte. Nimeni nu ştia când doarme sau când mănâncă, pentru că nu părea să aibă timp pentru astfel de îndeletniciri pământeşti. Aşa l-au cunoscut toţi – în scaunul de spovedanie, de parcă s-ar fi născut direct bătrân şi înţelept. Sute de mii de oameni şi-au mutat suferinţa în inima sa cuprinzătoare şi caldă, pentru a ieşi primeniţi.
Nu avea multă carte. Mersese la şcoală doar trei ani, dar înţelepciunea sa nu putea fi culeasă din buchii. Era insuflată de Sus. De aceea, o căutau şi ţăranii simpli şi intelectualii rasaţi. Cuminţi, se aşezau sub epitrahilul său, iar părintele îi binecuvânta – “Tătucă! Să vă dea Domnul un colţişor de rai!”. Ruga sa pentru ucenici ţâşnea întotdeauna spontan, o chemare a inimii frăgezite de har – “Binecuvântează Doamne căsuţa lor şi măsuţa lor, viaţa lor şi bucuria lor. Să ne vedem la uşa raiului!”. Dintre toţi părinţii care ne-au luminat întunecatul secol XX el este, înaintea tuturor, Duhovnicul.

Sfetnicul părintelui Cleopa

E toamna anului 1935. România reîntregită era rotundă ca o pâine şi era mare, mai mare ca niciodată. Poporul ei alcătuia o lume puternică şi pusă pe fapte, o lume care avea încredere în destinul ei. În toamna aceea, părintele Cleopa, pe atunci doar tânărul soldat Constantin, se abătea într-o scurtă permisie pe la schitul Cozancea, din apropierea satului natal. Părintele Paisie Olaru se nevoia acolo de aproape 14 ani. Era doar un smerit monah care-şi durase o chilie într-o poieniţă foarte aproape de mânăstire, unde trăia contemplând frumuseţea naturii, cufundându-se în dragostea lui Dumnezeu. Avea 38 de ani şi îi îndrumase pe drumul credinţei pe Constantin şi pe fraţii săi încă din copilărie, când aceştia veneau să-şi pască oile aproape de chilioara sa. Între el şi viitorul mare stareţ al Sihăstriei se crease o legătură duhovnicească puternică, deşi părintele Paisie nu era preot şi nu putea să-l spovedească pe tânărul cioban care venea la el doar pentru sfat şi luminare lăuntrică – “Părintele Paisie ne-a crescut şi ne-a fost sfetnic şi părinte duhovnicesc în Cozancea, mie şi celorlalţi patru fraţi ai mei, care am plecat la mânăstire. Fără Sfinţia Sa, poate nu mergeam nici unul dintre noi la călugărie”.

Încă de pe atunci, monahul sihăstrit în poienile de lângă schitul Cozancea răspândea în jur taina care avea să-l consacre la maturitate – aceea de povăţuitor de suflete, ştiinţă care nu cere neapărat harul preoţesc, ci harisma înţelepciunii şi focul iubirii dumnezeieşti. Oamenii, mai ales cei însetaţi de rugăciune, le simt fără greş. Părintele Paisie l-a îmbiat pe Constantin să se facă monah şi să vină să ucenicească lângă el, dar acesta i-a răspuns că vrea să meargă la Sihăstria, unde se călugăriseră deja doi dintre fraţii săi. Atunci, înţeleptul monah i-a propus să facă un legământ – “Doamne, dacă este voia ta, binecuvântează-ne ca să fim împreună şi în veacul acesta şi în cel ce va să fie. Şi dacă moare fratele meu înaintea mea, să fiu eu la capul lui, iar dacă mor eu, să fie el la capul meu!”. L-au pecetluit cu un “Amin!”, iar Constantin a plecat. Nu ştiau pe atunci că aşezaseră temeliile celei mai trainice prietenii duhovniceşti din câte a cunoscut monahismul nostru de secol XX.

Petru cel milostiv

Când s-a născut, în 1897, l-au numit Petru. Ca pe apostol. La fel ca şi acela, avea să întoarcă inimile oamenilor către Dumnezeu, inundându-le cu credinţa lui simplă şi fierbinte. A crescut alături de cei opt fraţi ai săi, în sunetul aromitor al rugăciunilor de dimineaţă sau seară şi în mireasma de tămâie a duminicii. Părinţii săi erau oameni simpli şi cu multă credinţă în suflet şi la fel era şi micul lor sat botoşănean. La bătrâneţe, părintele Paisie povestea cum tatăl său, Ion, pădurar pe moşia unui boier, îşi petrecea mare parte a timpului în bordeie săpate cu mâna lui, trăind în singurătate, în mijlocul codrilor. Se ruga simplu şi cu voce tare, de-l auzeai din depărtare. “Mama”, spunea părintele “era tare jeloasă, şi de multe ori, în cântecele ei amesteca şi câte un bocet.” O femeie cu o inimă delicată, care s-a sfârşit de dorul feciorilor ei plecaţi pe front. Când primul război mondial a izbucnit, Petru se apropia de 20 de ani. Doi fraţi ai săi fuseseră deja încartiruiţi, iar mama sa plângea mereu de dorul lor. Zilnic, pe la poarta familiei Olaru trecea încet cortegiul câte unui soldat din sat, care murise în luptă. “Mama îi bocea pe toţi ca pe copiii ei – «Dragii mamii, puii mamei, de amu nu vă mai vede mama», iareu îi ştergeam lacrimile şi îi ziceam: «Taci, mămăică, nu mai plânge». Şi, de jalea ei, plângeam şi eu. Draga mea, mămuca mea! Că nu-i nimic mai scump pe acest pământ decât numele de mamă!”. Sfârşită de dorul copiilor ei, chinuită de vestea atâtor morţi din marea familie a satului, Ecaterina s-a frânt. A murit de tânără. Când ieşeau pe poartă cu sicriul ei, unul din cei doi copii plecaţi pe front tocmai se întorcea. Era viu şi nevătămat. Dezertase, doar pentru a-şi vedea mama pentru ultima oară. Pentru Petru era prea mult – “De durere şi plâns, am crezut că o să cad şi eu în groapă, alături de ea”. Petru nu a mers la şcoală decât trei clase, dar în toate a fost premiant. Cu cunună. Drept cadou a primit de la învăţătorul Şandru câteva cărticele cu vieţile sfinţilor. Citind isprăvile lor, s-a gândit să se facă monah. Biserica i se lipise de suflet şi, cu anii, ea îi va lua locul mamei trecute la Domnul, în tinereţe.

pr.-Paisie-Olaru-cu-pr.-Ilie-Cleopa

Monahul din codrii Cozancei

Petru nu a plecat departe. Se îmbibase de atmosfera patriarhală a satului său natal şi nu a vrut să fugă de el. Şi-a schimbat doar felul vieţuirii, nu şi locul, aşezându-se în toamna lui 1921 la schitul Cozancea, cale de două ceasuri de mers de casa părintească. Aici, sufletul său milostiv a găsit repede o ascultare pe măsură – îngrijirea monahilor bătrâni. Le ducea de mâncare, le deretica prin chilie, adăstând la creştetul lor când erau bolnavi. După ce mureau, tot el le săpa groapa şi se ruga pentru sufletul lor. Încet, inima i se deschidea către iubirea de oameni. Încăpeau acolo şi buni, şi răi, căci nu toţi monahii de care se grijea erau sfinţi. Dar părintele îi ocrotea cu milă şi înţelegere. Unul dintre ei avea să spună – “Paisie, tu mie îmi eşti şi tată, şi mamă!”. După ani de călugărie, sufletul său s-a deprins a înota în apele limpezi ale rugăciunii. Adăsta în codru ceasuri în şir, deprinzând arta strunirii gândurilor şi a rugăciunii inimii. S-a rugat de stareţ să-i îngăduie să plece, să se sihăstrească, pentru că sufletul său tânjea spre adâncul dumnezeirii. Nu a primit binecuvântare, de vreme ce era foarte folositor obştii, dar, cu timpul, i s-a îngăduit să-şi ridice o chiliuţă într-o poiană din pădure. Acolo îl va fi sfătuit pe părintele Cleopa, pe atunci doar un copil care-şi păştea oile în apropiere, şi tot acolo va fi ajuns să guste din roadele pustniciei. Dorul acesta îl va marca de altfel toată viaţa, fiind mereu silit să împace dragostea de Dumnezeu cu cea de oameni.
Primul ucenic
Era în primăvara anului 1932. Iarna nu-şi lepădase toate cojoacele, şi peticele de zăpadă mai brăzdau încă verdele crud al ierbii abia mijite. Era vremea vecerniei, când ziua începe să se îngâne cu noaptea, iar părinţii se retrag de la feluritele ascultări spre liniştea stranei. În curtea schitului Cozancea a intrat un bătrân straniu. Avea plete mari şi barbă albă, iar în picioare nu purta încălţări. Venise cale de câteva ceasuri prin zăpadă şi glod şi-şi lepădase opincile ca să nu le murdărească. Impresionat de această apariţie, părintele Paisie l-a poftit în chilie. Îl chema Gheorghe, era cioban de când se ştia şi tot de când se ştia nu dormise decât pe pământ. Nu fusese căsătorit niciodată şi nici nu ţinuse să-şi agonisească avere. Era mai degrabă un om al pădurii şi al jivinelor, decât al satului. Un cioban cu o credinţă cât munţii pe care hălăduia. Peste câţiva ani, avea să se mute cu părintele Paisie în aceeaşi chilie, devenindu-i ucenic. Primul şi, probabil, cel mai destoinic. “Săracul, se închina şi făcea metanii nenumărate. M-am apucat odată să număr câte poate să facă. Am ţinut socoteala la opt sute şi apoi am adormit numărând”, povestea părintele Paisie despre moş Gheorghe. Viaţa celor doi s-a împletit dumnezeieşte. Tânărul monah îl învăţa pe bătrân rânduielile călugăriei, primind în schimb de la acesta exemplul viu al unui suflet oţelit în nevoinţă, neclintit în rugăciune şi post. Fratele Gheorghe era mai mult decât un cioban evlavios. Era un sfânt – “Când auzea de Dumnezeu, de Maica Domnului sau de sfinţi, apoi vărsa lacrimi multe, multe. De aceea îl iubeam, că nu mă mai săturam de vorba lui!”. Când a trecut de 80 de ani, s-a îmbolnăvit şi a fost călugărit, primind numele de Ghenadie. Simţind că moare, s-a cerut afară din chilie, să vadă cerul sub care trăise mereu. L-au aşezat direct pe iarbă. Bătrânul s-a întors apoi cu faţa către răsărit, a spus o rugăciune şi a murit. Era toamna anului 1948. După trecerea la Domnul a tovarăşului de chilie, nici părintele Paisie nu a mai rămasîn schit. De ani de zile râvnea să petreacă împreună cu părintele Cleopa, în mânăstirea Sihăstria, dar nu primea binecuvântarea stareţului. Acum nu a mai fost nevoie şi a plecat. Avea pe atunci 51 de ani şi fusese hirotonit preot doar de un an. Cu toate acestea, acolo, la Sihăstria, râuri de oameni vor alerga către scaunul său de spovedanie.

Sihăstria

pr.-Paisie-Olaru1La Sihăstria, părintele Paisie a primit o chilie, chiar în coasta altarului. Avea o singură “ascultare” – să spovedească obştea şi pelerinii. El, care era preot doar de un an, trebuia să le dea sfaturi spre desăvârşire unor monahi încărcaţi de experienţă. Pentru că el, smeritul Paisie, el, monahul pustnic din codrii Cozancei, avea ceva în plus. Stătea ascunsă în inima lui o iubire năpraznică, o iubire care se cerea împărtăşită cui avea nevoie de ea. Nu vechimea în preoţie l-a făcut un duhovnic căutat, ci mila care se revărsa prin toţi porii inimii sale. Şi mila aceasta era simţită de sufletul oricărui credincios. Erau gata să străbată pentru ea mii de kilometri, să aştepte ore în şir la uşa părintelui, cerşind – nu pâine, ci cuvânt. Cuvânt viu, coborât din cer. Şi părintele le dădea. Îi spuneau: “pustnicul”. Pustnic, deşi trăia într-o mare obşte şi era înconjurat zilnic de sute de pelerini.
La Sihăstria, părintele Paisie s-a revărsat pentru prima oară spre lume. Şi nu s-a cruţat. “Spovedea zi şi noapte, şi călugări, şi mireni. Nu avea timp nici să mănânce. Mânca şi se ostenea pe ascuns. Nimeni nu ştia cât şi cum se roagă, cât şi cum posteşte, ce lucrează şi ce taină are. Era plin de smerenie, blândeţe şi de dragoste. Plângea cu cel care plânge şi se bucura cu cel care se bucură”, îşi amintea părintele Cleopa. “Eu mă spovedeam la el şi el la mine. Eram foarte mulţumit că l-a adus Dumnezeu la Sihăstria.”

Anii în care se năştea această bulboană spirituală nu erau uşori. Tancurile sovietice instalau chiar atunci în România un regim crud şi ateu. Şi totuşi, în mijlocul prigoanei ce stătea să se nască, Dumnezeu zămislea mişcări spirituale de a căror vigoare, prospeţime şi frumuseţe ne minunăm şi astăzi. Aşa au fost părinţii Paisie şi Cleopa la Sihăstria, Arsenie Boca la Sâmbăta de Sus, Constantin Galeriu la Ploieşti sau cei din Rugul Aprins, la Bucureşti. Peste câţiva ani, regimul va distruge aceste mişcări. Năpraznic, încercând să le şteargă de pe faţa pământului. Membrii Rugului Aprins vor ajunge în temniţă, părintele Constantin Galeriu şi părintele Arsenie Boca la canal, iar părintele Cleopa va fi urmărit şi ameninţat de Securitate, fiind silit de mai multe ori să fugă în munţi. Acolo a stat într-o singurătate deplină, adâncit în rugăciune pentru sine şi pentru întreaga lume. Ca un miracol, părintele Paisie a fost cruţat. Patruzeci de ani nu s-a clintit din scaunul spovedaniei, iar regimul nu l-a tulburat. În tot acest timp, a pendulat între Sihăstria şi schitul de la Sihla, între obşte şi pustnicie. Dar, fie că era jos, în cămăruţa din umbra altarului, fie că era sus, la chilia aninată de buza stâncilor, uşa i-a fost mereu deschisă.

Sihla

Sihla e cam la un ceas de mers pe jos de Sihăstria, dar drumul e pieptiş şi te duce într-o altă lume. În vremea în care părintele Paisie a urcat aici, schitul era ca un cuib de vulturi, iar codrii din împrejurimi ascundeau sălaşele multor pustnici. Ridicat aproape de steiurile de stâncă, la adăpostul cărora a trăit, în deplină singurătate, Sfânta Teodora, schitul era şi el mai curând un sălaş de sihaştri decât o obşte. Părintele Paisie şi-a ales o chiliuţă sus, mai departe de biserică, prinsă de buza unei stânci. De acolo vedea primul răsăritul soarelui şi era cel dintâi care se cufunda în negura nopţii. Putea să-i dea laudă Domnului pentru o nouă zi şi se putea retrage când ultima geană de lumină scăpăta în spatele crestelor. O linişte nesfâşiată de oameni se întindea peste locurile acestea binecuvântate de rugăciunile sutelor de pustnici care foiau prin codrii din apropiere.

Schitul Sihla a avut puţini vieţuitori. Erau părinţi care iubeau tăcerea şi rugăciunea îndelungă, iar pentru părintele Paisie, aceasta era atmosfera ideală. El îşi ritma viaţa cu slujbele de noapte, adăstând în taină la rugăciunea săvârşită în chilie şi primind, oricând era nevoie, pe toţi pelerinii ce veneau pentru sfat. Dacă avea răgaz, ceea ce se întâmpla foarte rar, muncea la o micuţă grădină pe care şi-o săpase şi o îngrijea singur. De stat nu l-a văzut nimeni să stea vreodată. Nici măcar o clipă. În tot acest timp, a moşit la naşterea lăuntrică a credincioşilor. Printre ei, nume mari ale culturii româneşti. Fără părintele Paisie, Ioan Alexandru sau Horia Roman Patapievici, nu ar fi avut drumul netezit spre tinda bisericii.

Amurgul

La Sihla e noapte, noaptea pe care părinţii o fac zi, prin rugă şi priveghere. Părintele Paisie e deja bătrân, dar parcă aşa a fost de când lumea, parcă s-ar fi născut cu tâmplele ninse şi barba încărunţită, aşa cum trebuie să fie orice duhovnic bun. E trecut de 80 de ani, din care mai bine de 60 de ani s-au scurs deja în mânăstire. O viaţă de om trăită ca una de înger. La miezul nopţii, toţi monahii coboară la slujbă. Fără osebire. Paşii bătrânului calcă prin beznă adulmecând treptele de piatră care duc spre biserică. Sub el râpa e abruptă şi rea, dar doi ucenici s-au învăţat să-i poarte trupul, uşor ca un fulg, uscat de posturi şi rugăciuni. Părintele cântă hâtru, vesel că merge la rugăciune, “Hai la rai, hai la rai, cu căruţa cu doi cai”. Din când în când, se împiedică de bolovani şi face haz de ei: “Ş-au mai criescut stânşile aistea! Ieri noapte nu erau aşa di mari!”. Cele optzeci de ierni îi atârnau din ce în ce mai greu pe umeri. Dar se lupta cu neputinţele lutului şi spovedea la fel ca la început. Dar acum e vremea slujbei, a miezonopticii, iar pelerinii vor aştepta până în zori.
Părintele ajunge în biserica luminată doar de flacăra plăpândă a unei lumânări. Nu au curent la schit şi e mai bine aşa, căci mintea se adună mai uşor în penumbra pâlpâindă. La momentul potrivit, părintele Paisie începe să rostească rugăciunea “Miluieşte-mă Dumnezeule, după mare mila…” Întotdeauna o spune el. Sunt cuvintele unui psalm scris de regele David, în urmă cu mii de ani. Le auzi în biserică mereu, sunt nelipsite de la orice slujbă sau rugăciune particulară, dar în gura părintelui, ele trezesc doruri pe care nu le cunoşti. Un ucenic spunea că dânsul nu se ruga ca noi, ceilalţi – “Când rostea cuvintele, parcă descria lumea de dincolo”.

O minune

În-faţa-chiliei E iarnă grea în pădurea Sihlei, şi două suflete, o studentă şi o copilă, se chinuie să răzbească spre schit. Plecaseră pe la amiază de la Sihăstria. Deşi ningea vârtos, au socotit că vor ajunge repede. Se înşelaseră. Poteca pieptişă le storsese de vlagă şi, încet, au fost prinse de întuneric. În scurtă vreme, s-au rătăcit. Nu ştia nimeni de ele şi deznădejdea prindea să-şi facă loc în suflet. Rătăceau printre hăţişuri şi steiuri de stâncă, aprinzându-se de bucurie ori de câte ori o pată albă li se părea a fi schitul de laSihla. Ajunseseră să înainteze din ce în ce mai încet, iar atunci când se opreau să-şi tragă sufletul, zăpada care curgea de sus le îngropa. Târziu, pe la ora nouă, când aproape îşi pierduseră nădejdea, au zărit o lumină. Era farul unei maşini care se înţepenise în drumul spre schit. În ea, doi soţi cu doi copii îngheţaţi. Au pornit împreună la drum şi, înainte de miezul nopţii, au intrat în holul unde aşteptau pelerinii ce doreau să se spovedească la părintele Paisie. Erau frânte. Deodată, uşa s-a deschis şi bătrânul duhovnic a ieşit întrebând: “Copchilele şelea două nu au ajuns nici acum?”. Ba da, ajunseseră, şi încă tefere şi nevătămate, i-au răspuns credincioşii. “Măiculiţa Domnului bună!”. Părintele Paisie le-a îmbrăţişat şi, cu duioşie, şi-a dat jos cojocelul ca să le învelească. Apoi le-a închinat cum închini un copil. Adâncit în rugăciune, părintele Paisie le “văzuse” şi le ocrotise cu ruga sa aprinsă.

Plecarea

În ultimii cinci ani din viaţă, părintele Paisie a coborât la Sihăstria unde stătea mai mereu ţintuit la pat. Un picior îi era beteag, iar monahul care-l îngrijea încerca să-i îndepărteze pe credincioşi, ca să-i cruţe sănătatea. “Măi Neonile, măi”, îi mai arunca părintele câte o vorbă prin uşa chiliei, “lasă-i, săraşii. Dă-li drumul să vie să-i spovedesc, că pi mini mă dor chişoarili, nu limba”. Încet, încet, cu anii, privirea i se împăienjenise. Mai avea un dor. Să lase ceva scris în urma lui despre marii monahi pe care i-a întâlnit în viaţă. “Şi uite aşa, m-am operat la un ochi cu care amu, cu ochelari, pot să scriu aceste bazaconii”. “Bazaconiile” erau vieţi de sfinţi, dar părintele se prihănea pe sine ca să nu fie prins de mândrie. După fiecare povestioară, părintele atârna două-trei versuri, spre mai bună ţinere minte. “Moartea nu e de vină / Numai oamenii pun pricină / Bine ar fi să ne pregătim / Şi când vine s-o poftim”.
De aşteptat, a aşteptat-o mereu. Domnul i-a dat ani mulţi, ca să povăţuiască sufletele oamenilor spre lumină. La revoluţia din 1989, încă mai era printre noi. Înţelept, ar fi spus în acel decembrie însângerat: “Acesta e un semn mare, că s-a luat pacea de pe pământ. Căci s-a zdrobit capul şarpelui, dar veninul lui a rămas şi s-a răspândit în toată lumea prin coada lui…”. S-a stins un an mai târziu, pe 18 octombrie 1990, în chilia lui de la Sihăstria. Trecuse de 93 de ani. Sfârşit de sfânt, în pace, luminat de nădejdea raiului. La moartea sa, râurile de oameni care trecuseră pe la chilie au venit să-l petreacă pe ultimul drum – tineri şi bătrâni, bogaţi şi săraci, intelectuali subţiri şi simpli ţărani, din toate colţurile ţării. L-au purtat într-un iureş de rugăciune, până la poarta raiului, de acolo de unde, după vorba sa, poate să strige la Maica Domnului ca să-i deschidă.

Rugăciunea cu care părintele Paisie îi binecuvânta pe pelerini

“Domnul să te ierte. Domnul să te audă. Domnul să te vadă. Domnul să te iubească. Domnul să te însoţească. Domnul să te apere. Domnul să te călăuzească. Domnul să te mângâie. Domnul să te ajute. Domnul să te apere de vrăjmaşi. Domnul să-i îmblânzească. Domnul să-ţi moaie inima. Domnul să te facă să nu ţii minte răul. Domnul să te ajute să nu faci rău. Domnul să te călăuzească să faci binele. Domnul să te facă milostiv. Domnul să-ţi dea putere să ierţi. Domnul să te facă să vezi în alţii partea cea bună.”

Sursa: ’’Formula AS’’

Contact Form Powered By : XYZScripts.com