Header image

200 de ani de la formarea Eparhiei Chișinăului și Hotinului, protecția patrimoniului bisericesc

17:21, joi, 25 aprilie, 2013 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , ,

Anul acesta se împlinesc 200 de ani de la formarea Eparhiei Chișinăului și a Hotinului (1813–2013). În acest răstimp au fost ridicate biserici și mănăstiri noi, au fost deschise școli teologice și instituite frății ortodoxe, au fost editate reviste și deschis Muzeul Bisericesc.

S-a lucrat nespus de mult asupra problemelor care țin de construcție, reparație și restaurare, fapt care a permis păstrarea patrimoniului cultural al bisericii până în zilele noastre. Dar s-au comis și erori grave, fiind distruse edificii de cult și arse cărțile sfinte, pierdute irecuperabil colecții muzeale. Acum suntem păstrătorii și moștenitorii patrimoniului ecleziastic, mobil și imobil, care trebuie repertoriat, valorificat și protejat, atât de intemperiile timpului, cât și de mâna nemiloasă a unui ateu lipsit de credință în Dumnezeu.

Demersul nostru este axat asupra problemei evoluţiei pe parcursul celor 200 de ani a măsurilor de protecţie a patrimoniului bisericesc, cadrul cronologic fiind cuprins între anii 1812 şi 1944. Cea de-a doua etapă de dezvoltare a legislaţiei în domeniul protecţiei patrimoniului cultural ţine de perioada sovietică 1944–1991, iar odată cu proclamarea independenţei Republicii Moldova (1991) problema protejării patrimoniului cultural, inclusiv şi a patrimoniului bisericesc, devine stringentă şi cu un impact deosebit.

Înainte de a puncta cele mai importante acte normative care au fost adoptate în aceste două secole pentru protejarea patrimoniului, vom aduce doar câteva date succinte privind istoricul formării Eparhiei Chișinăului. După anexarea Basarabiei, conform ordinului țarului rus, urma să fie organizată o eparhie în noua regiune, potrivit proiectului elaborat tot la Sankt Petersburg. La 4 noiembrie 1812 Gavriil Bănulescu-Bodoni a înaintat Sfântului Sinod propunerile sale referitor la acest proiect, care a fost aprobat la 13 august 2013. Astfel, prin ordinul Nr. 3220 din 25 septembrie 1813, Sfântul Sinod se va adresa pentru prima dată către ierarhul Gavriil prin titulatura “Membrul Sinodal şi Exarh Prea Sfinţitul Gavriil, mitropolitul Chişinăului şi Hotinului” [1]. Noua orânduire a inclus în total 812 de biserici din eparhiile Proilaviei, Huşilor, Iaşilor şi Rădăuţilor, la fel și cele din regiunea dintre Nistru şi Bug (trecute din 1837 sub oblăduirea Eparhiei Odessei și a Hersonului). Administrarea eparhiei a revenit pe seama Soborului, Casei Arhierești şi Dicasteriei (substituită în 1832 de Consistoriul Duhovnicesc). Pe parcursul celor două sute de ani de existenţă a Eparhiei Chişinăului şi Hotinului (ulterior Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove), păstorii săi au realizat diverse măsuri de susţinere a vieţii ecleziastice şi promovarea culturii creştine, a educaţiei moral-religioase a poporului şi a clerului, aspecte care au şi fundamentat necesitatea măsurilor de protecţie a patrimoniului bisericesc existent.

Ce s-a reușit totuși în aceste două secole?

A fost o perioadă benefică mai ales pentru arhitectura de cult. Noile biserici de piatră erau construite conform proiectelor-tip elaborate la Sankt Petersburg, într-un stil neoclasic rus; au fost scoase cimitirele în locuri special amenajate. A fost înființat Seminarul Teologic (1813) și pe lângă el, prima școală laică din Basarabia (1816). A fost fondată Tipografia eparhială (1814), realizată reforma protopopiatelor pe timpul arhiepiscopului Dimitrie Sulima și ridicată Catedrala din inima Chișinăului (1836). În timpul arhiepiscopului Irinarh Popov a fost desfăşurată o amplă construcţie de biserici noi, iar în timpul lui Antonie Şokotov se ridică aprox. 300 de edificii de cult, unele din ele fiind şi actualmente veritabile capodopere ale arhitecturii secolului XIX. Au fost deschise şcoli spirituale pentru băieţi la Bălţi (1869) şi Ismail (sfârşitul anilor 1880), o şcoală eparhială de fete la Chişinău (1864), şcoli primare parohiale şi mănăstireşti (Curchi, Japca, Frumoasa, Dobruşa, Hirova, Răciula, Saharna, Tabăra) etc.

Problema protecţiei patrimoniului bisericesc – edificii de cult, picturi bisericeşti, icoane şi cărţi sfinte, inventar liturgic preţios etc. – a fost o preocupare permanentă a autorităţilor ecleziastice, mănăstirile şi bisericile mari din ţară fiind veritabile fortăreţe unde se păstrau tezaure domneşti, princiare, nobiliare şi cele bisericeşti. În Basarabia această chestiune devine o necesitate majoră în primele decenii ale secolului al XIX-lea, când au fost emise o serie de circulare de ordin legislativ şi instituţional în vederea protejării monumentelor istorice, conacelor boiereşti şi edificiilor de cult de o deosebită valoare istorică şi artistică.

Amintim că la începutul secolului al XIX-lea în Basarabia erau 749 de biserici ortodoxe, în 1853 numărul lor se ridică la 843, iar către 1897 în Basarabia funcţionau peste 900 de biserici [7, p. 628]. Odată cu includerea teritoriului cuprins între Nistru şi Prut în componenţa Imperiului Rus, a fost emisă circulara Ministerului de Interne al Rusiei (31 decembrie 1826), guvernatorii urmând să selecteze informaţii privind oraşele în care există rămăşiţe ale cetăţilor sau clădiri vechi [8, p. 584].

Prin anii 1820–1840, Societatea de Antichităţi din Odesa, a selectat date privind istoricul lăcaşelor de cult, oferite de stareţii schiturilor şi mănăstirilor, care ar prezenta un interes deosebit pentru investigaţia propusă de noi [2, p. 243-252]. Valorificarea construcţiilor de cult şi a necropolelor a fost confirmată de Societatea de Istorie şi Antichităţi din Odesa, prin prima publicaţie din anul 1844. Printre cei mai aprigi căutători ai antichităților și descrierea lor se remarcă N. Murzakevici, A. Zaşciuk, E. Seţinsky, Elevferii Mihalevici, I. Halippa, V. Curdinovschi, Șt Ciobanu, Paul Mihail, P. Constantinescu-Iași, N. Țiganco, Al. Proțenco ș.a. Publicaţiile unor autori şi reprezentanţi ai clerului din revista ”Chişiniovschie Eparhialinâe Vedomosti” (Кишиневские епархиальные ведомости) au continuat seria cercetărilor la temă.

Din punctul de vedere metodologic însă, marea majoritate a publicaţiilor din această perioadă duc lipsa unei critici obiective a informaţiei, posedă deseori interpretări superficiale şi controversate, iar mesajul autorului se reduce la o simplă constatare a faptului sau a datelor statistice. Totodată, nu putem să trecem cu vederea faptul că revista a fost un stimulent pentru cercetarea vechilor vestigii bisericeşti şi descrierea lor. Graţie iniţiativei date, în revistă văd lumina tiparului o serie de articole cu date istorico-statistice despre bisericile parohiale, cele mai multe scrise de preoți cărturari.

Printre instituţiile de stat investite cu ocrotirea monumentelor, alături de Comitetul Tehnic de Construcţii, Departamentul General, Ministerul Instrucţiei Publice ş.a., un rol deosebit deţinea Sinodul, nemijlocit preocupat de protecţia edificiilor bisericeşti şi a inventarului de aici.

Astfel, au fost aprobate măsuri care tangenţial au vizat şi protecţia patrimoniului bisericesc. De regulă, proiectarea şi ridicarea noilor edificii de cult, restaurarea bisericilor şi reparaţia curentă, restaurarea picturii interioare, a inventarului liturgic preţios. Statul interzicea demolarea sau repararea clădirilor construite anterior secolului al XIX-lea pentru a nu fi modificată arhitectura iniţială a edificiului.

Pentru ameliorarea lucrărilor de construcţie, la Sankt Petersburg erau elaborate proiecte-”tip”, care au fost ulterior repartizate tuturor guberniilor, pentru care ele să servească drept model nu numai pentru construcţia clădirilor noi, dar şi la reconstrucţia celor vechi, unde există posibilitatea [9]. Proiectele-”tip” erau editate în formă de albume speciale ca anexă la Colecţia Completă de legi a Imperiului Rus (Полноe собраниe законов). În anul 1803 au fost editate proiectele-”tip” pentru clădirile publice, în anul 1809 – proiectele-”tip” pentru faţadele caselor de locuit, în 1811 apare cea de-a doua ediţie a proiectelor-”tip” ale faţadelor caselor de locuit, în 1819 se editează proiectele staţiilor şi sălilor de staţionare, în anul 1824 – proiectele bisericilor [5].

Cele mai valoroase proiecte, care necesitau sume enorme de finanţare, se înaintau spre aprobare Guvernatorului General. Arhitecţii şi economiştii responsabili de devizul de cheltuieli se conduceau de un regulament special (Урочнoе уложение), din anul 1843. O atenţie deosebită acordau Comisiile problemelor legate de salvgardarea monumentelor şi clădirilor vechi. În anul 1822 au fost promulgate o serie de legi care stipulau interzicerea strictă de a distruge ruinele cetăţilor antice, ale conacelor şi ale altor clădiri vechi [11]. Din 1837 se permitea demolarea clădirilor vechi numai cu avizul şefului departamentului în subdiviziunea căruia se afla clădirea. Excepţie făceau numai situaţiile când aceste clădiri prezentau un pericol evident în timpul incendiilor, cutremurelor sau inundaţiilor. În acest caz, demolarea clădirilor nu necesita permisiunea şefului departamentului [5].

Conducerea eparhiei prezenta Sfântului Sinod proiectele faţadelor bisericilor în oraşe şi planurile cimitirelor urbane, elaborate şi aprobate de Comisiile de Construcţie şi Căile de Comunicaţie. Totodată, se interzicea demolarea bisericilor vechi fără vreun motiv întemeiat. În cazul construcţiei unei biserici noi în locul locaşului demolat, se cerea determinarea istoricului bisericii, elaborarea planurilor şi faţadelor. Arhiereul eparhial supraveghea ca în nici într-o biserică să nu fie făcute modificări, corectări şi înnoiri ale picturii sau ale altor piese liturgice vechi, urmând întru totul canonul bizantin. Toate modificările se realizau numai cu acordul direct al Sfântului Sinod. Bisericile şi mănăstirile noi se construiau cu mijloace financiare proprii, iar conducerea eparhială prezenta planurile şi proiectele faţadelor pentru discuţie şi aprobare la Sfântul Sinod. Arhiereul specifica tipul bisericii: catedrală, parohială, de cimitir, de mănăstire. Spre deosebire de construcţia bisericilor de lemn, cele de piatră erau ridicate doar sub nemijlocita supraveghere a arhitecţilor [11].

Din anul 1841, în parohiile plasate la distanţe mari una de alta, conducerea eparhială permitea construcţia caselor de rugăciuni, care ţineau de biserica parohială din apropiere. Se păstrează și capelele vechi, construite în memoria strămoşilor, a icoanelor sfinte sau unor evenimente religioase, iar capelele noi se construiau numai cu permisiunea conducerii eparhiale.

Între 1887 şi 1917, la solicitarea Sfântului Sinod, instituţiile bisericeşti erau obligate, pentru restaurare sau reparare, să obţină în mod obligatoriu şi avizul Comisiei imperiale de Arheologie [8, p. 584]. În 1909, pe lângă Ministerul de Interne al Rusiei, a fost instituită Comisia de protecţie a monumentelor de arhitectură şi artă, care a elaborat o serie de măsuri legislative pentru protejarea patrimoniului cultural, dar neaprobate de Duma de Stat din cauza declanşării primei conflagraţii.

Comisiunea Monumentelor Istorice (CMI) fondată în 1918, avea drept obiectiv principal studierea, restaurarea şi conservarea monumentelor istorice. Graţie activităţii acestei Comisiuni, a fost adoptată Legea despre conservarea monumentelor istorice (Monitorul Oficial nr. 82 din 29 iulie 1919). Nu se permitea construcţia în apropierea bisericilor, cetăţilor ridicate până în 1850, iar modificarea clădirilor era posibilă numai cu acordul Comisiunii [8].

După al Doilea Război Mondial, au fost aprobate la fel niște acte normative care vizau protejarea patrimoniului cultural al țării. Astfel, la 31 mai 1947, printr-o decizie a Consiliului de Miniștri al RSSM au fost incluse în lista monumentelor protejate de stat schituri rupestre și biserici ale mănăstirilor din RSSM, printre care se numără ansamblul Catedralei din Chișinău (catedrala, clopotnița, arcul de triumf), biserica Sf. Ilie din Chișinău, biserica Sf. Gheorghe din Chișinău, complexele monahale Hârjauca, Căpriana, Suruceni, Rudi, Saharna, Japca și Călărășăuca, schiturile rupestre Butuceni și Țipova. Potrivit anexei la această decizie, pe lista monumentelor au fost incluse biserica Măzărache din Chișinău, vechea catedrală din Chișinău, cetățile de la Soroca și Bender (Tighina), și biserica de piatră Adormirea Maicii Domnului din Căușeni. Includerea însă pe lista monumentelor ocrotite de stat nu a scutit mănăstirile de lichidare, și bisericile de distrugere, după cum a fost demolată biserica Sf. Ilie, clopotnița catedralei din Chișinău.

Utilizarea monumentelor de arhitectură se făcea numai cu permisul Direcției principale de protecție a monumentelor, iar mijloacele financiare obținute în urma arendării acestor obiective, erau predestinate în exclusivitate spre protejarea, întreținerea și restaurarea monumentelor arhitecturale. De jure, protecția monumentelor era prezentă în acte normative, de facto însă, în perioada ateismului militant monumentele de arhitectură și valorile patrimoniului bisericesc au avut mult de suferit, unele dispărând irecuperabil.

Cât privește societățile de profil, amintim că în 1904 a fost fondată Societatea istorico-arheologică bisericească din Basarabia. Obiectivul principal era cercetarea şi analiza patrimoniului bisericesc din ţară în vederea depistării, catalogării şi publicării ulterioare, cum a şi fost realizat în 1923 în cazul cărţilor sfinte deţinute în fondurile Muzeului Bisericesc şi a inventarului liturgic preţios [6]. Conform Statutului (punct. 4-6), Societatea avea dreptul de a înfiinţa un Muzeu, bibliotecă şi arhivă. Muzeul Bisericesc își începe activitatea în 1906. Din 1912 a fost inițiată colectarea sistematică a lucrărilor preţioase vechi şi cărţi pentru muzeul societăţii. În 1915 a fost întreprinsă o excursiune istorico-arheologică prin Basarabia, și au fost vizitate oraşele Hotin, Soroca, Bălţi, Cetatea Albă, bisericile de peste Nistru. Soarta ulterioară a acestui muzeu după 1940 nu ne este cunoscută, fapt care prezintă un impediment considerabil în studierea patrimoniului bisericesc, dar pentru redeschiderea căruia, a Muzeului Bisericesc, optăm de mulţi ani [3]. Un aport deosebit în valorificarea patrimoniului bisericesc din prima jumătate a secolului XX au adus atelierele de orfevrărie, fondate în 1911 de către Arhiepiscopia Chişinăului [4].

Concluzionăm astfel că în secolul al XIX-lea – începutul secolului XX în Basarabia funcţionau unele instituţii care aveau drept obiectiv principal protejarea patrimoniului bisericesc (Societatea istorico-arheologică bisericească din Chişinău). Protecţia patrimoniului cultural din Basarabia, inclusiv cel bisericesc, era reglementată de legislaţia din Imperiul Rus (1812–1918) şi România (1918–1944). Graţie activităţii societăţilor, frăţiilor, Muzeului bisericesc, muzeelor mănăstireşti, a fost păstrată o parte considerabilă a pieselor liturgice, cărţi sfinte, veşminte preoţeşti; a fost salvată arhitectura bisericilor care necesita o reparaţie curentă sau restaurare artistică.

Actualmente, unul din obiectivele majore ale Bisericii ortodoxe din Moldova este protejarea patrimoniului bisericesc. Deseori măsurile de protecţie sunt neeficiente în lipsa unei legi funcţionale care ar viza nemijlocit patrimoniul bisericesc şi principalii său proprietari – comunităţile parohiale, enoriaşii, instituţiile de cultură şi ştiinţă – principalii răspunzători în cazul distrugerilor, pierderilor şi devastărilor patrimoniului bisericesc din ţară.

Bibliografie:

  1. Arhim. Ioan Moșneguțu. Eparhia Chișinăului – 200 de ani. În: http://mitropolia.md/wp-content/uploads/2012/02/AltarulCredintei23-24.pdf
  2. Brihuneț M. Arhitectura ecleziastică şi monumentele funerare din spaţiul pruto-nistrean. Relevanţa istoriografiei din perioada ţaristă şi interbelică. În: Tyragetia. Chişinău: Bons Office, 2012, vol. VI [XXI], nr. 2, p. 243-252.
  3. Brihuneţ M. Despre patrimoniul mobil al bisericii ortodoxe. În: Buletinul Ştiinţific al Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală, vol. XIV, Chişinău. 2004.
  4. Catalogul Atelierelor Arhiepiscopiei, Chişinău, 1940.
  5. Ceastina A. Legislaţia Imperiului Rus în domeniul arhitecturii şi construcţiei şi impactul ei asupra dezvoltării Basarabiei în prima jumătate a secolului al XIX-lea. În: ARTA, Chişinău: Notograf, 2010.
  6. Opisul Societăţii istorico-arheologice bisericeşti basarabene. Chişinău, Casa Eparhială, 1923.
  7. Republica Moldova. Ediţie Enciclopedică, Chişinău, 2009.
  8. Xenofontov Ion. Protecţia patrimoniului cultural. În: Republica Moldova, Ediţie Enciclopedică, Chişinău, 2009.
  9. Свод законов Российской империи. Устав Строительный, Санкт-Петербург, в типографии II отделения Собственной Его императорского Величества Канцелярии. 1857 г. Voluml 12, partea 1, paragraful 15, c. 27.
  10. Свод законов Российской империи. Устав строительный, С-Петербург, в типографии II отделения Собственной Его Императорского Величества Канцелярии. 1857 г. Volumul 12, partea 1, paragraful 207, c. 47.
  11. Свод законов Российской империи. Устав строительный, С-Петербург, в типографии II отделения Собственной Его Императорского Величества Канцелярии. 1857 г. Vol. 12, partea 1, paragraful 181, c. 41 şi paragraful 205, c. 47.

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com