Header image

4 ani fără Mitropolitul Bartolomeu Anania + 31 ianuarie 2011

8:53, sâmbătă, 31 ianuarie, 2015 | Cuvinte-cheie: , , , , ,

Mitropolitul Bartolomeu Anania

Valeriu Anania s-a născut la data de 18 martie 1921 din părinţii Ana şi Vasile Anania, în comuna Glăvile – Piteşteana, judeţul Vâlcea. A urmat şcoala primară în satul natal, apoi cursul secundar l-a făcut la Bucureşti. S-a înscris la Seminarul Teologic Central din Bucureşti ale cărui cursuri le-a urmat în perioada1933 – 1941. A frecventat şi cursurile la liceele „Dimitri Cantemir” şi „Mihai Viteazul” din capitală, luându-şi bacalaureatul în urma examenului susţinut la liceul „Mihai Viteazul” (1943).

În anul1935, minor fiind, s-a înscris în organizaţia „Mănunchiul de prieteni”, organizaţie legionară a tineretului şcolar. În anul1936 era deja încadrat în”Frăţia de Cruce”, organizaţie superioară celei dintâi. Peste ani îşi aminteşte Înalt Prea Sfinţitul Bartolomeu Anania: „Nu am apucat să devin legionar din două motive, unul formal şi altul de fond: înianuarie 194, la vremea când eu încă nu eram major (la aceea vreme majoratul era la 21 de ani) „Frăţia de Cruce” din Seminarul Central a fost desfiinţată. În al doilea rând, în timpul scurtei guvernări legionare, dar şi după aceea, mi-a fost dat să văd şi reversul medaliei, adică faţa neştiută aGărzii de Fier, cu care nu puteam fi de acord. Mărturisesc însă că în „Frăţia de Cruce” din Seminar nu se făcea politică, nicantisemitism, ci doar educaţie, şi că nu am avut de învăţat decât lucruri bune: iubire deDumnezeu, de neam şi de patrie, corectitudine, disciplină în muncă, cultivarea adevărului, respect pentru avutul public, spirit de sacrificiu.”

În anul1941 a fost arestat o lună de zile pentru participarea la funeraliile unui comandant legionar. Mărturiseşte în continuare înaltul prelat: …”După trei săptămâni am fost eliberat, dar în cazierul meu a rămas fişa cu calificativul „legionar”, un stigmat de care, orice ai face, nu scapi o viaţă întreagă. Nu am făcut parte niciodată dintr-un partid politic, dar am fost şi am rămas pe dreapta”(Valeriu Anania, Memorii, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 32.). În anul1942 a fost arestat şi condamnat din nou, la şase luni de închisoare, pentru că ar fi deţinut în podul Mănăstirii Cernica materiale legionare şi arme.

La 2 februarie 1942 s-a călugărit la Mănăstirea Antim din Bucureşti, dându-i-se numele de Bartolomeu. În acelaşi an, la 15 martie 1942, a fost hirotonit ierodiacon, slujind în această calitate la Mănăstirile Polovraci şi Baia de Arieş.

În toamna anului 1944 s-a înscris ca student la Facultatea de Medicină şi la Conservatorul de Muzică din Cluj, după ce Ardealul de Nord a revenit sub administraţie românească. În calitate de preşedinte al studenţilor din Centrul Studenţesc Petru Maior  a organizat şi condus greva studenţească cu caracter anticomunist, contra guvernului condus de Petru Groza la 6 martie 1646 şi totodată antirevizionistă împotriva celor care nu erau de acord cu revenirea Ardealului la România. Din cauza organizării acestei greve a fost exmatriculat în anul 1947, după care a ajuns stareţ la Mănăstirea Topliţa, aflată pe atunci în Judeţul Mureş (interbelic).

Ulterior şi-a continuat studiile la „Facultatea de Teologie” din Bucureşti şi la „Academia Andreiană” din Sibiu, obţinând titlul de „licenţiat în teologie”  (1948).

Între anii 1948-1949 a fost intendent la Palatul Patriarhal, iar apoi, între anii 1949 – 1950 inspector patriarhal pentru învăţământul bisericesc. Între anii 1950-1951 a fost asistent la catedra de Istorie Bisericească Universală la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti, iar între 1951-1952, decan al Centrului de Îndrumare Misionară şi Socială a Clerului, la Curtea de Argeş. În perioada1952-1958 a deţinut funcţia de director al bibliotecii patriarhale din Bucureşti. Conform mărturiilor unor contemporani, s-a bucurat în toată această perioadă de protecţia patriarhului Justinian Marina.

În anu 1958 a fost din nou arestat, sub acuzaţia de activitate legionară înainte de 23 august 1944. A fost condamnat de către Tribunalul Militar Ploieşti la 25 de ani de muncă silnică pentru „uneltire contra ordinii sociale”. Şi-a ispăşit pedeapsa în Închisoarea Aiud, la secţia „politici”, unde a făcut parte dintr-un comitet de reeducare.

În timpul detenţiei i-a murit mama, iar el a fost înştiinţat de acest fapt de către fratele lui, închis şi el în aceeaşi închisoare. În 1964 a fost eliberat, împreună cu alţi deţinuţi politici, în urma unui decret dat de autorităţi de desfiinţare a detenţiei politice.

În anul1966 a fost trimis de către Biserica Ortodoxă Română în Statele Unite ale Americii, unde a îndeplinit mai multe funcţii în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Române: secretar eparhial, consilier cultural, secretar general al Congresului bisericesc, director al Serviciului „Publicaţii”. În anul 1967 a fost hirotonit ieromonah de către Arhiepiscopul Victorin, acordându-i-se din partea Sfântului Sinod rangul de arhimandrit. A ţinut numeroase conferinţe şi a făcut parte din mai multe delegaţii ale Bisericii Ortodoxe Române peste hotare. Este membru fondator al Comitetului Sălii Româneşti din Detroit, avându-l ca invitat la dineul de promovare din 21 mai 1976, pe laureatul Premiului Nobel, George Emil Palade.

A participat la diverse conferinţe în Detroit,  Chicago, Windsor şi Honolulu, fiind ales ca membru în delegaţia Bisericii Ortodoxe Române care a vizitat Bisericile vechi orientale din Egips, Etiopia şi India (1969).

După reîntoarcerea în ţară a fost director al Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, între anii1976-1982. În anul 1982  se pensionează şi se retrage la Mănăstirea Văratec, pentru a se dedica scrisului.

În primăvara anului 1990 a făcut parte din Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii, alături de clericii Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Daniel Ciobotea, Constantin Voicescu, IUstin Marchiş, Toader Crâşmariu şi de mirenii Horia Bernea, Octavian Ghibu, Teodor Baconsky, Sorin Dumitrescu.

La 21 ianuarie 1993, după moartea arhiepiscopului Teofil Herineanu, a fost ales în lipsă Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului. Hirotonirea întru arhiereu şi instalarea în catedrala Prtodoxă a Clujului a fost oficialtă de patriarhul Teoctist în data de 7 februarie 1993, înconjurat fiind de un sobor de ierarhi şi de o mare mulţime de credincioşi.

În data de2 marte 2006 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ridicat pe arhiepiscopul Bartolomeu la rangul de mitropolit al Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului. Această nouă mitropolie, înfiinţată canonic de către Sfântul Sinod la 4 noiembrie 2005, a fost trecută în Statut şi i s-a stabilit denumirea de către Adunarea Naţională Bisericească pe1 martie 2006. A fost instalat oficial ca mitropolit la 25 martie 2006 de către un sobor de ierarhi în frunte cu Patriarhul Teoctist.

La alegerile pentru scaunul patriarhal desfăşurate în data de 12 septembrie 2007 a obţinut 66 de voturi în Colegiul Electoral Bisericesc, faţă de 95 de voturi obţinute de Mitropolitul Daniel al Moldovei, care astfel a fost ales succesor al Patriarhului Tectist.

La data de 31 ianuarie 2011 trece la Domnul fiind înmormântat la 3 februarie  în cripta ierarhilor de sub altarul Catedralei mitropolitane din Cluj Napoca.

Ierarh cu ample studii de teologie, muzică, medicină, a ieşit în evidenţă în primul rând prin erudiţia sa, fiind un prolific autor, atât de lucrări profane cât şi de teologie. A scris numeroase poezii, piese de teatru şi literatură. Pe tărâm teologic a ieşit în evidenţă printr-un comentariu avizat asupra Liturghiei Cartea deschisă a Împărăţiei, dar şi alte numeroase lucrări, pecetea sa asupra culturii româneşti fiind pusă prin opera sa capitală pentru care s-a pregătit toată viaţa după cum mărturisea în Memoriile sale publicate în 2008 la Polirom: Diortosirea Sfintei Scripturi. Pe lângă opera scrisă, de un deosebit impact au rămăs şi astăzi cuvântările sale ţinute fie în Catedrala din Cluj, fie pe la diferite slujbe misionare pe care le săvârşia şi în care fundamentându-se pe o adâncă cunoaştere a Scripturii, trata cele mai diferite probleme ale societăţii de azi, fiind un neînfricat apărător al valorilor creştine şi morale, pentru aceasta fiind numit pe drept cuvânt Leul Ardealului.  Pentru a se cunoaşte personalitatea puternică a eruditului ierarh cât şi conştiinţa sa profund ortodoxă şi mărturisitoare am pus ca exemplu un fragment din scrisoarea pascală adresată de ÎPS Sa, la Paştile anului 2005, fragment în care vorbeşte despre Iuda şi despre cei care de-a lungul veacurilor aleg să meargă pe calea lui.

***

În general, noi ne-am dezobişnuit să vedem viaţa în desfăşurarea ei, ci ne oprim la segmente, refuzând să anticipăm urmările sau să evaluăm întregul. E adevărat că, pe vreme de furtună, fulgerul poate ucide un om, dar tot el este cel care fertilizează ploaia şi, prin ea, pământul. E adevărat că o corabie se poate scufunda în apa oceanului, dar nu e mai puţin adevărat că una ca ea a descoperit America. E adevărat că pe câmpul de luptă cad soldaţi în bătălie, dar tot atât de adevărat este că supravieţuitorii asigură victoria.

De ce ne poticnim noi la mijloc, unde se petrece impasul, şi nu anticipăm capătul drumului? Sfântul Evanghelist Matei ne istoriseşte că, la un moment dat, aflându-se Iisus laolaltă cu ucenicii Săi, le-a făcut următoarea mărturisire despre Sine: „Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî şi a treia zi va învia”. În final, Evanghelistul adaugă: „Şi ei foarte s-au întristat” (Matei 17, 22-23). Se naşte întrebarea: de ce oare s-au întristat, de vreme ce Iisus le vestea învierea? Normal ar fi fost ca, auzind vestea uciderii, pentru o clipă să le taie respiraţia, pentru ca imediat după aceea, la vestea învierii, să răsufle uşuraţi. Iată însă că ei au rămas încremeniţi în spaţiul tenebros al evenimentului, incapabili să vadă mai departe.

Dragii mei, a porni la drum înseamnă a avea o ţintă, ceea ce denotă existenţa unui scop. De cele mai multe ori, între tine şi ţintă se interpun unul sau mai multe obstacole, numărul acestora depinzând de distanţa dintre punctul de pornire şi cel la care vrei să ajungi. Orice obstacol e un punct de poticnire; dacă el e masiv, înalt, puternic, te poate descuraja. Ştiţi care e cheia succesului? Să faci din el un obstacol transparent, adică să vezi prin el sau pe deasupra lui ceea ce e dincolo. Obstacolul poate fi negura, întunericul, necunoscutul. Ţinta poate fi sigură sau nesigură, ipotetică, dar întotdeauna revelatoare.

În zilele noastre se afirmă tot mai des că trăim „vremuri apocaliptice”. Pentru evocarea acestora nu voi deschide Cartea Apocalipsei, ci un fragment dintr-o cuvântare a lui Iisus consemnată în Evanghelia după Matei: „Luaţi aminte să nu vă amăgească cineva. Că mulţi vor veni în numele Meu, zicând: «Eu sunt Hristos!», şi pe mulţi îi vor amăgi. Şi veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie; luaţi seama să nu vă înspăimântaţi, căci toate trebuie să fie, dar încă nu-i sfârşitul. Că neam peste neam se va ridica şi împărăţie peste împărăţie, şi va fi foamete şi ciumă şi cutremur mare pe-alocuri. Dar toate acestea sunt doar începutul durerilor naşterii. Atunci vă vor da pe voi la chinuri şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile din pricina numelui meu. Atunci mulţi se vor poticni şi unii pe alţii se vor vinde şi unii pe alţii se vor urî. Şi mulţi profeţi mincinoşi se vor scula şi pe mulţi îi vor amăgi. Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci. Dar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei 24, 4-13).

În vremea noastră, nu putini sunt tinerii curaţi la suflet, bine intenţionaţi şi dornici să se iniţieze în tainele vieţii religioase, dar care nu merg direct la izvoare, adică la literatura de specialitate sau la duhovnici cu experienţă, bine pregătiţi şi gata să-i asiste pe cei neajutoraţi, ci preferă să se cultive prin internet sau televizor, unde nu de puţine ori apar profeţi improvizaţi, cu evidentă poftă de publicitate sau stăpâniţi de un duh al cabotinajului stilizat. Unii cer organizarea unor rugăciuni generale, colective, cu mare răsunet în popor, pentru evitarea apocalipsei care mijeşte de pe o zi pe alta, uitând că apocalipsa va veni oricum, ea făcând parte din iconomia divină, şi că grija noastră nu este aceea de a o evita, ci de a o traversa nevătămaţi de propriile noastre păcate. De obicei, o furtuna se anunţă prin înteţirea vântului, prin fulgere la orizont, prin spulbere de praf, prin dispariţia luminii soarelui în spatele norilor negri, prin tot ceea ce poate produce panica şi spaima. Aşa se anunţă şi vremurile apocaliptice. Eu nu ştiu dacă ele mijesc sau vor pieri înainte de a se naşte, dar ştiu sigur că noi nu împotriva apocalipsei trebuie să luptăm (căci ea va veni oricum), ci pentru capacitatea noastră, a fiecăruia, de a o traversa fără vătămări sufleteşti, fără vina fraţilor de a-şi fi vândut fratele, aşa cum s-a întâmplat în istoria lui Iosif.

Or, pentru aceasta există o singură armă: răbdarea.

Răbdarea însă trebuie însoţită, neapărat, de conştiinţa ca tot începutul are un sfârşit, şi că acesta nu poate fi decât luminos. Cartea Apocalipsei e înfiorătoare, dar ea se termină anunţând Cerul cel nou şi pământul cel nou; şi, în final, Noul Ierusalim.

Extras din Pastorala IPS Bartolomeu Anania de  Pasti,  2009

 

Contact Form Powered By : XYZScripts.com