Header image

50 de ani de la grațierea deținuților politici din România

19:06, luni, 16 iunie, 2014 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , ,

Pe data de 16 iunie 1964, sub presiunile internaţionale, temniţele comuniste îşi deschideau porţile. Vinovaţi de „uneltire contra ordinii sociale”, foştii deţinuţi politici au suferit, însă, şi după „marea eliberare” din 1964, fiind periodic chemaţi la Securitate, bătuţi, urmăriţi şi ameninţaţi.

Purtând pecetea de „duşmani ai poporului”, sute de mii de români au fost condamnaţi de comunişti, apoi  încarceraţi sau ucişi, iar familiile lor hărţuite. Abuzurile nu au cunoscut limite: intelectuali de marcă ai ţării au fost daţi afară din facultăţi pentru că aveau „dosar prost” şi trimişi pe posturi umilitoare de muncitori necalificaţi, preoţii au fost lichidaţi ori deportaţi în lagăre de concentrare, profesorii, medicii, politicienii sau simplii ţărani – suspectaţi de „incorectitudine politică” –  s-au trezit peste noapte arestaţi, supuşi torturilor Securităţii şi trimişi în închisoare. Pe data de 16 iunie 1964, sub presiunile internaţionale, temniţele comuniste îşi deschideau porţile. Vinovaţi de „uneltire contra ordinii sociale”, foştii deţinuţi politici au suferit, însă, şi după „marea eliberare” din 1964, fiind periodic chemaţi la Securitate, bătuţi, urmăriţi şi ameninţaţi.

Statisticile oficiale arată că, în ianuarie 1960, numărul persoanelor condamnate pentru delicte împotriva securităţii statului era de 17.613. Deşi decretul de amnistiere cu numărul 411 a fost emis în iulie 1964, deţinuţii au început să iasă din puşcăriile comuniste încă din 1962, fiind eliberaţi treptat în acea perioadă peste 12.700 de deţinuţi politici.

Mărturii ale foştilor deţinuţi politici

Din „Albumul Memorial” editat în 2004 de Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România aflăm că, în perioada 1945 – 1989, la Jilava, la Aiud, Galaţi, Sighet, Gherla sau Poarta Albă, ca şi în alte peste 129 de temniţe şi lagăre au avut loc cele mai cumplite crime contra umanităţii, cărora le-au căzut victime peste două milioane de români nevinovaţi.

 „În momentul de faţă, la nivel naţional mai sunt în viaţă sub 3000 de foşti deţinuţi, rata de mortalitate fiind de 600 – 700 de persoane pe lună. În judeţul Neamţ, punctele de detenţie erau Lagărul de Muncă de la Bicaz (pentru construirea Hidrocentralei) şi Combinatul Chimic de la Săvineşti. În România, cele mai importante puncte de detenţie erau cele de la Jilava, Balta Brăilei, închisorile pentru femei de la Mislea, Miercurea Ciuc şi Oradea, închisoarea copiilor de la Târgşor şi închisoarea pentru studenţi de la Piteşti.

Astăzi, în judeţul Neamţ mai trăiesc în jur de 300 de foşti deţinuţi politici, majoritatea acestora aflându-se la Piatra-Neamţ, Roman, Valea Bistriţei, Roznov şi Tazlău. Nu deţinem o statistică exactă a acestora, deoarece nu sunt toţi înregistraţi la Asociaţia noastră”, aflăm de la Mihai Bontea, preşedintele Filialei Neamţ a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici.

Mihai Bontea a fost arestat în 1959, pe vremea când era elev în clasa a XI-a, la Liceul „Petru Rareş” din Piatra-Neamţ. Totul a început în anul 1954, în timp ce era elev al Şcolii generale cu clasele V-VII (actualul Liceu Forestier). Într-o zi, când se juca, împreună cu alţi cinci colegi, a găsit printre ruinele unei brutării din cartierul Precista două arme militare fără muniţie. Influenţaţi fiind de lectura unor broşuri de aventuri şi de filmele de război care rulau atunci, cei şase copii au decis să ascundă armele pe dealul Cârlomanu, ulterior mutându-le în podul casei unui coleg. Mai târziu, fără să se consulte cu vreo persoană matură, cei şase au înfiinţat, în joacă, o asociaţie militară pe care au intitulat-o „Vulturul“. Sub forma a două grupuri adverse, copiii „se luptau” pe Dealul Cârlomanu, toate acestea fiind consemnate într-un registru-jurnal.

Patru ani mai târziu, în anul 1959, securitatea – descoperind activitatea celor 6 copii – i-a arestat pe toţi şi i-a transferat la Bacău. Deşi acţiunile lor aveau un caracter vădit copilăresc, Securitatea din Bacău le-a fabricat un dosar penal, prin metode de corupere şi tortură, obligându-i să semneze declaraţii mincinoase, prin care recunoşteau că au avut intenţii duşmănoase la adresa statului.

„Dosarul a ajuns la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie unde, constatându-se că a fost vorba de o joacă de copii, sentinţa a fost casată, iar fapta încadrată la acte de huliganism. Am făcut 2 ani de închisoare, trecând prin penitenciarele de la Bacău, Jilava, Gherla şi Piatra-Neamţ. Am suferit, însă, după eliberare, timp de 30 de ani, până în 1987, fiind în permanenţă urmărit şi hărţuit de Securitate”, îşi aminteşte Mihai Bontea.

Aspazia Oţel Petrescu – o eroină a lagărelor comuniste

Aspazia Oţel Petrescu (90 de ani) a fost închisă 14 ani în lagărele comuniste. Astăzi locuieşte singură, la Roman, în judeţul Neamţ. Doamna Aspazia Oţel Petrescu s-a născut pe 9 decembrie 1923 la Cernăuţi, într-o familie de învăţători. După ce a urmat cursurile şcolii primare în comuna Ghizdiţa, a fost înscrisă la Liceul din Bălţi unde a urmat un semestru, după care a fost retrasă din cauza unei hipocalcemii. Fiind pusă de părinţi să aleagă între Chişinău şi Cernăuţi, urmează cursurile Liceului de fete ortodox „Elena Doamna“ din Cernăuţi. După susţinerea Bacalaureatului, la Orăştie, a urmat Facultatea de Litere şi Filosofie de la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj. Pe 9 iulie 1948 a fost arestată şi a stat 14 ani după gratii.

Iată mărturia Aspaziei Oţel Petrescu, din timpul perioadei de detenţie, mai exact a zilelor petrecute la izolator printre şobolani, în frig şi foame:

„Închid strâns ochii şi refuz să constat cine se plimbă peste mine. Să fie şobolani? Să fie şoareci? Mai bine să nu ştiu. Fac un efort imens să mă conving că totul este doar o impresie. E atât de puternică concentrarea că simt o transpiraţie rece pe şira spinării. Decid să nu mă scol întrucât picioarele îmi sunt umflate, mă ustură pielea, atât este de întinsă peste butucii îngheţaţi. Somnul refuză să mă scoată din impas. Încerc să-mi creez un spaţiu mirific, o evadare în sublim prin poarta imaginaţiei, dar gândul sleit refuză să mă asculte. În cele din urmă alerg la picioarele lui Iisus. Îmi imaginez că-l caut şi-L găsesc şi stau de vorbă cu El… Şi, deodată, lumina din izolator a devenit duioasă, mângâietoare. Mi se părea că celula miroase a busuioc şi o căldură plăcută mă învăluia cu gingăşie, cineva îmi vorbea fără cuvinte, n-aş putea să explic cum, dar le auzeam şi în gând şi în inimă”.

În acelaşi izolator, trăieşte o minune: «M-am pomenit strigând, cu o voce străină, stranie, strangulată de spaimă: „- Doamne! Nu mă lăsa!”. Şi, în clipa următoare, mi s-a întâmplat ceva nemaipomenit, nemaitrăit, nemaisperat. Hruba, lucarnele, treptele, jivinele, totul a dispărut. În jurul meu era numai alb. Un alb nelimitat, scânteietor, un alb ca de zăpadă proaspătă sub un soare strălucitor. Eram eu şi totuşi nu-mi percepeam existenţa. Ieşisem parcă din timp şi din spaţiu, nu ştiam, de fapt, ce eram şi unde eram. Eram o vibraţie intensă, aproape de nesuportat. Simţeam o încredere neţărmurită în ceva nespus de binefăcător, în ceva binecuvântat şi totuşi mistuitor ca un rug fără arsură. Este greu să definesc ce se petrecea cu mine, ardeam intens. Am aşteptat o eternitate, în picioare, sprijinită de uşă.»

Ieri deţinuţi politici, astăzi sfinţi ai închisorilor

Zdrobiţi în bătaie de călăi demonizaţi, supuşi unor torturi fizice şi psihice fără seamăn, cei mai mulţi dintre foştii deţinuţi politici nu s-au lepădat de iubirea de patrie şi de credinţa creştină, ci, dimpotrivă, şi-au asumat crucea suferinţei şi martiriului, într-o epocă în care delictul neascultării de autorităţile statului era drastic pedepsit. Părintele Iustin Pârvu, părintele Adrian Făgeţeanu, Părintele Arsenie Papacioc, Valeriu Gafencu (supranumit şi „Sfântul închisorilor”), Părintele Ilie Lăcătuşu, Părintele Daniil (Sandu Tudor), Elisabeta Rizea, Mircea Vulcănescu, Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Radu Gyr sunt doar câţiva dintre sfinţii pe care îi pomenim în rugăciuni şi care ne oferă grabnic ajutor în nevoile şi necazurile noastre.

De-a lungul anilor, mulţi credincioşi au dat mărturie despre minunile săvârşite prin intermediul sfinţilor mucenici ai închisorilor comuniste. În timp ce la moaştele Părintelui Ilie Lăcătuşu mii de oameni găsesc alinarea necazurilor sau vindecarea bolilor incurabile, la mormântul părintelui Iustin se petrec minuni consemnate deja în cărţi, moaştele sfinţilor de la Aiud nu contenesc să izvorască mir, vorbindu-ne despre jertfă şi mărturisire. În anul 2010, părintele stareţ Evdochim de la Mănăstirea Sfântul Sava din Ţara Sfântă îi scria Părintelui Iustin despre buna mireasmă a acestor moaşte, vorbind despre „recunoaşterea şi proclamarea bisericească oficială a mulţimii de Noi Mucenici români care, prin mărturisirea tare a credinţei şi martiriul sângelui lor, au sfinţit întreg pământul şi au slăvit Biserica Ortodoxă a lui Hristos.”

De altfel, însuşi părintele Iustin spunea: “Avem această perioadă în istorie cu care ne putem duce în faţa lui Dumnezeu cu icoanele acestor martiri din tot cuprinsul ţării, din toate puşcăriile, martiri care îndeplinesc toate condiţiile canonice necesare unei canonizări”.

Să cinstim memoria tuturor celor care au suferit în lagărele şi temniţele comuniste. Să-i pomenim în rugăciunile noastre, rugându-i să ne dea tărie pentru a ţine piept vremurilor întunecate pe care le trăim. Şi chiar de nu le mai găsim azi mormintele, chiar de osemintele lor sunt risipite cine ştie unde, simţim că în noi înşine răsună de-a pururi glasul suferinţei lor:

„Ascunse-n lut ca o comoară

Morminte vechi, morminte noi,

De vi se pierde urma-n ţară,

Vă regăsim mereu în noi!

De vi s-au smuls şi flori şi cruce

Şi dacă locul nu vi-l ştim,

Tot gândul nostru-n el v-aduce,

Îngenunchieri de heruvim.”

(Radu Gyr – „Morminte dragi”)

Irina Nastasiu, www.doxologia.ro

Contact Form Powered By : XYZScripts.com