Header image

A avut loc lanasrea cărții „Te rog, nu intra în biserică la fel ca în muzeu”

La 30 mai în incinta bibliotecii „Alba Iulia” din Chișinău a avut loc lansarea cărții „Te rog, nu intra în biserică la fel ca în muzeu” semnată de nevoitorul mănăstirii Curchi schimonahul Irineu Pânzaru.

La prima vedere pare a fi straniu că unii din cei care au părăsit lumea și cele din lume, care, după părerile unora, au datoria să se izoleze complet între zidurile mănăstire, îndrăznesc să se evidențieze într-un fel sau altul prin propria experiență de a fi.

În Biserica lui Hristos nu sunt membri, dar și mai mult slujitori, care n-ar aduce folos comunității creștine. Fiecare în măsura puterii lui slujește și propovăduiește pe Hristos prin darurile primite de la El și propria chemare.

Un fizician, când spune că pământul se rotește împrejurul axei sale sau un matematician ce afirmă că „în orice triunghi dreptunghic suma pătratelor catetelor este egală cu pătratul ipotenuzei” – pe Dumnezeu propovăduiesc. Acel Dumnezeu care este fidel hotărârilor Sale pentru cele înconjurătoare. În acest sens lista poate continua.

Iar dacă cineva, în virtutea celor spuse, ar îndrăzni să spună că monahii, conform statutului lor, nu se înscriu în această listă, greșește mult. Atunci când Dumnezeu încredințează (Ieremia 1. 9) cuvântul Lui unui „amărât” de monah, nici chiar el nu poate da explicații pentru cele ce se petrec cu dânsul. Dar îndrăznim să spunem că anume „amărâții” monahi ca Ioan Damaschinul, Cosma Imnograful, Roman Melodul, Clement Alexandrinul precum și cei din neamul nostru mitropoliții Varlaam și Dosoftei, Paisie de la Neamț, Andrei Șaguna și Grigorie Dascălul au preamărit pe Dumnezeu prin scrierile și cântările lor. La timpuri de tulburări în Biserică, când apăreau diferite eresuri, ei, „amărâții” monahi părăseau pentru un timp locurile de liniște și deveneau înflăcărați apărători ai Ortodoxiei, iar glasul lor era ca al celui ce strigă în pustie. (Isaia 40.3)

Monahismul întotdeauna a fost și este un simbol al slujirii și jertfirii totale. Sigur că sunt și momente care lasa de gândit în privința unor persoane ce s-au compromis într-un fel sau altul, dar îndrăznim să spunem că n-ar fi corect să asemănăm unii monahi cu monahismul în general.

Și precum Dumnezeu același este ieri, astăzi și în veac (Evrei 13.8) deasemenea El împarte daruri și îndadoriri și în veacul nostru, ce se arată a fi unul de alertă, cu o societate ce tinde să fie una de consum și doar de consum.

După o perioadă bună de „tăcere”, părintele Irineu vine cu un volum bogat de poezie autentică, caracterizată și plină de o trăire profundă a valorilor creștine. Poezia dânsului este un răspuns la provocările veacului și la mănușa aruncată de unii inși cu ifose de filosofi și poeți ce sunt amăgiți să creadă că-n artă pot să treacă la nemurire cu revolta lor deșartă, după cum spunea A. Vlahuță.

Întregul volum este marcat de un curaj deosebit de a recunoaște trecutul și prezentul, iar unele momente de o ironie sau autoironie ușoară și voință de a spune lucrurilor pe nume:

Văd un vierme și-i spun: „Bună ziua, frate.

Eu sunt monah, tu, recunoaște, cine ești?”

„Eu sunt creat de Domnul, ca și celelalte …

Iar tu ca și mine de când te târăști?”

Sau:

Iartă-ne cum poți numai Tu, iubite Iisuse.

Demult nu mai suntem vrednici să deschidem gura,

toate cele frumoase sunt aici aduse,

iar noi nu prețuim nici omul, nici natura.

În tânjirea sa către Dumnezeu, plângând păcatele trecutului și neputințele prezentului, sufletul omului pentru un timp oarecare capătă o liniște, deși, de cele mai multe ori, este relativă. În asemenea momente el încearcă să vorbească cu Dumnezeu nu asemenea robului cu stapânul, ci ca fiul cu Tatăl, ceea ce pare a fi uneori, îndrăznim să spunem, cea mai frumoasă declarație de dragoste pentru El:

Mai caut zi și noapte drumul către Tine

Și plâng pentru greșelile de altă dată …

Aș vrea să-Ți cer ceva, dar nu pot, mi-i rușine,

că și așa prea bun ai fost azi cu mine,Tată.

În urma acestei liniști, imposibil să nu-i mulțumești lui Dumnezeu pentru toate deși simți că El te iartă și te primește așa cum ești, dar singur nu ai curajul să-ți ierți niște momente ale vieții. De asemenea momente autorul amintește, spunând:

Ce aș fi făcut eu singur,

dacă nu mă luai, Doamne, la Tine?

Număram undeva linguri …

Dar și azi sufletul meu își revine

din amorțeala cea dulce , …

În una din convorbirile sale, părintele Sofronie Saharov amintea de spusele Sfântului Siluan Athonitul despre monahi: El în fiecare zi merge pe pământ, lucrează cu mîinile, însă puțini știu că petrece cu mintea în Dumnezeul Cel Veșnic. În alt moment amintește despre plânsul monahului pentru toată lumea, întregul Adam. În versurile sale, autorul parțial ne redescoperă aceste momente mai mult sau mai puțin evidențiate.

Văd în fiece zi: mare criză de finețe

și totul-rece … Nu mai putem vorbi de bunătate.

Dacă la noi o inimă, brusc, o să înghețe

eu nu voi spune, uluit: „Imposibil …”, „Nu se poate …”

Și de asemenea:

Steaua a fost și ea cândva

lacrima unui monah mai sărac decât cum sunt.

Dar inima lui s-a făcut tot așa de grea,

ca și cum plină cu pământ,

pentru că avea în sine

tot pământul cu prostiile lui încăput … .

Pâna la urmă, titlul cărții e și el o strigăt de durere, când vede cu ochiul liber că lumea incearcă să transforme biserica într-un muzeu, iar rugaciunea într-un simplu contract cu Dumnezeu.

Și dacă amintisem despre curaj, dorim să precizăm următoarele: Precum Sf. Taine le vedem săvârșite de preot, dar în realitate adevăratul Săvârșitor este Hristos, asemenea e și în viața de mănăstire. Pe din afară vedem viața cotidiană cu plusurile și neajunsurile, bucuriile și necazurile, cu surprizele plăcute și neplăcute, dar în realitate este o relație vie cu Dumnezeul cel Viu pe care ochiul lumii niciodată n-o va percepe.

Monahii uneori au curajul să facă pasul la care mulți alții se și tem să se gândească, să se dezgolească (precum a făcut-o și autorul) înaintea tuturor, făcând o mărturisire profundă și descoperind unele din cele mai frumoase momente de intimitate cu Dumnezeu, deși își dau seama bine că, relatându-le, cu greu le vor dobândi înapoi. Și acestea le fac pentru dragostea celor din jur și folosul celor deznadajduiți, fiind convinși că nu întotdeauna sunt auziți și prețuiți.

Cei care și-au consacrat viașa toată lui Dumnezeu, au pășit deja în ritmul veșniciei. Eu nu sunt nici pessimiști, nici optimiști, ci trăiesc trecutul și viitorul ca o realitate prezentă. Pentru ei veșnicia începe aici pe pământ, iar moartea nu-i înspăimânta, pentru că în Hristos este doar ÎNVIERE si VIAȚĂ. Iar exemplul celor spuse sunt acestea:

Voi trăi ziua cea mai frumoasă când voi pleca de aici,

acea zi poate nici nu va exista în calendare …

Că parcă am parcurs câteva secole pe brânci,

Și, curios, trupul a rezistat, iar sufletul doare … .

(Arhim. Augustin Zaborosciuc)

Sursa: http://manastireacurchi.md/

Contact Form Powered By : XYZScripts.com