Header image

„A-l cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum este”

14:02, luni, 15 aprilie, 2013 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , , ,

Deşi e mult întuneric în lume, totuşi pătrunde în ea o rază de lumină care este Dragostea lui Dumnezeu. Intru El era viaţă şi viaţa era lumină oamenilor. Si lumina luminează în întuneric si întunericul nu a cuprins-o.  (Ioan 1, 4; 5 ). 

      În vechime oamenii L-au ştiut şi L-au cunoscut pe Dumnezeu ca drept-judecător, blând, milostiv, însă la plinirea vremurilor Dumnezeu s-a arătat pe Sine ca Dragoste. Şi până întru atât a iubit Dumnezeu lumea încât pe Unul-născut Fiul său L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. (Ioan 3. 16).  Aceste cuvinte sunt exprimate cu o putere extraordinară. Ele atât de mult nu corespund conştiinţei umane, încât şi Sf. Apostol Pavel a spus cu temei deplin: „Noi propovăduim pe Hristos Cel răstignit: pentru iudei – sminteală, pentru elini – nebunie. (1 Corinteni 2. 22).

       Aceasta este o parte a învăţăturii creştine care şi acum este primită cu greu de lume. Deşi creştinismul în auzul tuturor vorbeşte despre aceasta, totuşi nu-şi găseşte loc nici în inima, nici în sufletul nostru. Ideea că Dumnezeu este Dragoste şi numai Dragoste cu greu este primită de omenire. Oamenii, în nebunia lor, ori îşi permit să facă orice, profitând de această iubire (pentru că Dumnezeu le iartă pe toate), sau nefiind de acord continuă să-L primească ca pe un aspru şi drept-judecător.

        Să te smereşti până întru atât ca să primeşti ocară, batjocură şi chiar moarte pentru cei care au greşit, dar pe care mai continui să-i iubeşti, e ceva extraordinar.  Poţi să fii milostiv şi blând, dar ca să te cobori până întru atât e ceva ieşit din comun. Şi, bine, să  dai ceva de la tine când eşti bogat şi ai din destul, şi dând să-ţi mai rămână, dar să te jertfeşti până întru atât … ?

    Da, dragostea lui Dumnezeu merge până la Cruce şi prin Cruce până la moarte. Pentru aceasta apostolul spune cu încredere: pentru iudei – sminteală, pentru elini – nebunie.

   Şi să nu uităm că acum pentru noi Crucea lui Hristos este un simbol al biruinţei, dar atunci era ruşine şi blestem. Dumnezeu din dragoste şi-a asumat asupra Sa şi blestemul, şi ruşinea, şi lepădarea noastră  şi chiar moartea şi S-a făcut solidar cu noi şi prin Înviere ne-a arătat calea prin care trebuie să mergem şi unde să ajungem. Şi Oamenii multe pot asculta, multe pot să le accepte, dar când aud de Cruce şi Înviere, se repetă momentul petrecut în areopagul Atenei: despre aceasta te vom asculta altă dată. (Fapte 17. 32)

     Neclare sunt şi afirmaţiile că Dumnezeu se mânie şi se supără, sau că pedepseşte pentru păcate, deşi se întâlnesc în rugăciunile noastre aceste cuvinte. Se găsesc în rugăciunile noastre (pe care le citim deseori, însă rareori ne rugăm),  dar ştim că ele au un sens mai mult educativ pentru noi. Trebuie să înţelegem că Dumnezeu, având în vedere libertatea omului, este nevoit să ne lase în voia inimii noastre.   Şi să ţinem minte: dacă Dumnezeu ar pedepsi pentru păcate, de mult ar fi ars pământul şi oamenii împreună cu el. Însă noi avem un Dumnezeu care n-a venit să judece lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El. (Ioan 3. 17) N-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.  (Marcu 10, 43-45).

       Posibil cineva să ne contrazică şi are tot dreptul la opinie, însă credem că ar fi bine să schimbăm unghiul din care privim asupra unor lucruri.

      Cândva s-au  apropiat de Hristos fariseii şi saducheii şi L-au întrebat: „Învăţătorule, Moise ne-a  spus că dacă va voi cineva dintre noi să-şi lase femeia, sa-i scrie foaie de slobozenie şi să se despartă, Tu ce zici” ? Şi Hristos le răspunde: ,,Moise v-a lăsat vouă aşa pentru împietrirea inimilor voastre, dar la început la Dumnezeu n-a fost aşa.  Scris este că la început Dumnezeu bărbat şi femeie a făcut. Şi pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Deci ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă ”. (Matei 19.6) 

    Oare nu ne-a lăsat Dumnezeu să ne rugăm aşa pentru împietrirea inimilor noastre, pentru că nu încape în inimile noastre gândul acesta: ce înseamnă să răneşti dragostea lui Dumnezeu?  Dacă am înţelege adevărul acesta, credem că altfel va fi şi rugăciunea şi viaţa noastră.  Şi corect spune sfântul Ioan Gură de Aur când scrie: „Dacă auzi cuvintele furie şi mânie în privinţa lui Dumnezeu, să nu înţelegi aici nimic pământesc. Acestea sunt cuvinte de pogorământ. Dumnezeu este străin de asemenea lucruri. Se vorbeşte  aşa pentru a aduce la cunoştinţă pe cei mai împietriţi”.  

       Cum soarele străluceşte peste cei buni şi peste cei răi, aşa şi Dumnezeu se arată ca Dragoste şi pentru cei drepţi şi pentru cei păcătoşi.  Ne mai spune şi sfântul Antonie cel Mare la Filocalie: „Dumnezeu este bun, fără patimă şi neschimbăcios. Iar dacă cineva găseşte că-i raţional şi drept ca Dumnezeu să nu se schimbe, dar tocmai de aceea întreabă nedumerit  cum se bucură de cei buni şi se întoarce de către cei răi  sau se mânie pe cei păcătoşi, iar slujit fiind se milostiveşte, să i se răspundă că Dumnezeu nici nu se bucură, nici nu se mânie, căci bucuria şi întristarea sunt patimi. Nici nu primeşte daruri, căci atunci s-ar birui de plăcere. Nu e îngăduit să socotim pe Dumnezeu bun sau rău din lucruri omeneşti.  El este numai bun şi numai folositor şi nu vatămă niciodată.  În felul acesta, El este totdeauna la fel. Iar noi, rămânând buni, pentru asemănare ne unim cu Dumnezeu, şi făcându-ne răi  pentru neasemănare ne despărţim de Dumnezeu. Trăind întru virtute suntem ai lui Dumnezeu, iar făcându-ne răi ne facem nouă vrăjmaşi pe Acela ce nu se mânie în deşert. Păcatele noastre sunt acelea care nu-L lasă pe Dumnezeu să strălucească în noi, ci ne leagă cu demonii ce ne chinuiesc, iar când prin rugăciune şi faceri de bine primim dezlegare de păcate, prin aceasta nici nu slujim, nici nu schimbăm pe Dumnezeu, ci prin faptele şi întoarcerea noastră la Dumnezeu, vindecând păcatul nostru ne bucurăm iarăşi de bunătatea Sa, încât este tot una a zice că Dumnezeu îşi întoarce faţa de la cei răi, sau că soarele se ascunde de către cei lipsiţi de vedere”.

      Biserica ne învaţă şi ne arată că Dumnezeu ni se descoperă nouă ca Dragoste nemărginită şi dacă i-a iubit pe ai săi, până în sfârşit i-a iubit. Şi despre aceasta ne mărturiseşte sf. Ioan Teologul, mai clar: „În aceasta am cunoscut iubirea: că El Şi-a pus sufletul Său pentru noi. (1 Sob. Ioan 3. 16)  Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca sa se facă fii ai lui Dumnezeu. Care nu din sânge, nici din pofta trupeasca, nici din pofta bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut. (Ioan 1. 12; 13)   „Vedeţi ce fel de iubire ne-a dăruit noua Tatăl, ca sa ne numim fii ai lui Dumnezeu, şi suntem”. (1 Sob. Ioan 3.1)     

      „Întru aceasta s-a arătat Dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul Născut l-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem.  In aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi si a trimis pe Fiul Său jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre”. (1 Sob. Ioan 4. 9;10)  

      Încă unul din criteriile prin care noi putem cunoaşte dragostea lui Dumnezeu către noi, este că Dumnezeu l-a creat pe om liber.  Şi în libertatea sa, omul poate să aleagă binele şi răul, viaţa sau moartea. Omul nu-i creat ca un animal neînţelept şi fără raţiune, ci ca o fiinţă care are potenţial de a se ridica la o treaptă mai înaltă.

     „Eu te-am pus în mijlocul lumii, ca tu să poţi vedea toate părţile ei şi să poţi privi unde voieşti. Eu nu te-am creat nici pământesc, nici ceresc, nici  muritor, nici nemuritor. Căci tu singur conform voinţei tale poţi să-ţi fii propriul creator şi din convenabila  materie să te formezi. Aşa dar, eşti liber să te cobori până la ultimile  scări ale lumii animalice, dar poţi să te  ridici şi în sferele cele mai înalte ale Dumnezeirii”.

(Giovanni Pico della Mirandola)

 Într-o discuţie a sa, Mitropolitul Antonie de Suroj spunea: Noi am dori cu toţii să avem un pic de vopsea cerească, ca să înfrumuseţăm portretul vieţii noastre, în care sunt atâtea părţi întunecate. Dumnezeu poate să-Şi ia asupra Sa viaţa noastră cu toate neajunsurile ei, ca pe o cruce, dar nu doreşte să fie pur şi simplu un accident în viaţa noastră. Şi asta ar fi bine să o ţinem minte.

      Multe, nesfârşit de multe s-ar putea spune la acest capitol, dar încheiem cu cuvintele unui  contemporan, părintele Alexandre Schmemann care a spus: Totul ce ne înconjoară este Dragostea lui Dumnezeu. Chiar şi mâncarea lumii este dragostea lui Dumnezeu care s-a făcut bună de mâncat. 

Arhim. Augustin (Zaboroșciuc)

Sursa: http://arhimaugustin.info/

,

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com