Header image

A trăi şi a te bucura. Bucuria se naşte în inima omului, din sufletul său frumos

8:07, marți, 8 noiembrie, 2016 | Cuvinte-cheie: , , , , , , ,

Toate ar trebui să aibă la temelia creaţiei şi credinţei noastre bucuria. Bucuria, dacă nu fericirea, este scopul, sensul de a trăi, fiecare dintre noi dorind să cunoască şi să trăiască cât mai multe astfel de bucurii. Această bucurie se transformă într-o stare, felul nostru de a fi , de a simţi, de a visa şi a lucra, zidind nu cu mâinile, nu cu trupul, ci cu sufletul, plămădind nu materia, nu obiectele efemere, trecătoare, ci din lumina, sufletul, dragostea şi credinţa noastră. Din inima noastră.

A te bucura presupune a simţi binecuvântarea divină, a primi şi trăi viaţa în cel mai firesc, senin mod cu putinţă, în adevăr, aşa cum a dorit Dumnezeu să vieţuim noi, oamenii.

A trăi şi a te bucura. Bucuria se naşte în inima omului, din sufletul său şi este legată de virtuţile creştine ale acestuia: credinţa, nădejdea şi dragostea. Doar trebuie să admitem aceasta, omul este creştin în sufletul său, structura sa sufletească este plămădită din această fericită şi mântuitoare stare, iar virtuţile şi conştiinţa pe care le primeşte în dar sunt creştine. Căci sentimente precum iubirea, mila, bunătatea necondiţionată, conştiinţa morală, lacrimile însele, omul însuşi, aşa cum este creat, toate acestea sunt dovadă vie că Dumnezeu Cuvântul l-a înzestrat cu aceste calităţi creştine.

Credinţa înseamnă bucurie, o bucurie continuă pe care fiecare persoană este fericită sau măcar are datoria de a o trăi, mărturisi, asuma. Mărturisirea şi trăirea credinţei se face prin faptele, cugetele, prin inima noastră. Dacă această credinţă a noastră nu duce la bucurie, la o stare de seninătate, de puritate, sfinţenie chiar, dacă nu ne zideşte în lăuntrul nostru o inimă de copil, inocentă şi nobilă totodată, înseamnă că ea e zadarnică, înseamnă că nu mărturiseşte adevărul, că undeva am greşit. Înseamnă că nu credem sau nu putem crede în învierea noastră, în renaşterea noastră spirituală. Poate că nu iubim destul sau nu iubim deloc, fiind slabi. Poate că nu acceptăm modul de a fi al credinţei care nu este altă adevărată, bună, sfântă decât credinţă creştină, ortodoxă, aşa cum ne-au lăsat-o Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi. Această credinţă , asumată şi mărturisită prin viaţa noastră de zi cu zi presupune o permanentă, continuă răstignire: răstignirea patimilor, a egoismului nostru; presupune un urcuş greu, sinuos adesea spre inima noastră, spre reclădirea noastră, plămădirea noastră din lumină, din cuvânt, din dragoste.

Măsura ei este dată de cât de mult iubim, de cât de mult suntem în stare să jertfim în numele ei şi al iubirii, cât de mult suntem noi în stare să iertăm, să acoperim din imperfecţiunile, greşelile, goliciunea (spirituală, morală) a celor de lângă noi, a celor pe care, poate îi iubim sau ar trebui să-i iubim. De asemenea, măsura credinţei noastre este dată de cât de bine înţelegem să purtăm haina nobleţei, eleganţei fără a o confunda cu haina materială scumpă, dar dobândită adesea din lucrări dezonorante, necinstite şi care oricum nu înseamnă nimic pentru suflet, fiind trecătoare. În schimb noi trebuie, chiar de am fi sub chipul unor cerşetori, să dobândim haina virtuţilor : a iucredintei temelia credinteibirii, a milosteniei, a generozităţii, a iertării aproapelui, a sacrificiului şi a jertfei din iubire. Fără a judeca pe nimeni şi fără a gândi rău despre nimeni.

Sensul credinţei este starea de bucurie pe care ar trebui s-o purtăm, s-o păstrăm în suflet, iar cel mai frumos lucru, gest este acela de a împărtăşi din bucuria noastră, din credinţa noastră, din roadele lucrurilor zidite sau dobândite din suflet tuturor. Hristos înviat le-a spus femeilor mironosiţe : „Bucuraţi-vă!”. Iar ele s-au bucurat, primind în sufletul lor sensul şi împlinirea credinţei pentru care trăiau. Căci dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, ne spune şi Sfântul Apostol Pavel. Sensul credinţei noastre este Hristos Cel înviat, credinţa în învierea noastră spirituală, dar şi cea trupească la timpul ştiut doar de Dumnezeu Tatăl. Iar învierea trebuie s-o întâmpinăm cu toată bucuria noastră, cu toată fericirea noastră, fiind mai buni, generoşi în a dărui, a iubi, a împărtăşi din ceea ce avem, din ceea ce suntem, din credinţa noastră.

Mulţi, foarte mulţi dintre noi, trăiesc luptând, straduindu-se toată viaţa să se împlinească, să se regăsească în ceva, să cunoască poate totul, dacă nu cât mai mult, să fie fericiţi. Fie că au cunoscut sau nu au cunoscut şi trăit măcar o clipă din bucuriile credinţei. Măsura credinţei este dată şi de faptele noastre, gesturile, cuvintele noastre, zidirea noastră. Fiind plămădiţi şi din humă, trup care este aplecat spre profan, spre efemer, ne simţim neîmpliniţi, nemulţumiţi, nefericiţi. Ne izbăvesc însă, fericite situaţii, gesturi, fapte, cuvinte, uneori doar unul singur, într-o clipă, prin care dăruim celor de lângă noi, lumii în ansamblul ei, o picătură de bunătate, de dragoste, de compasiune, dăruim o mângâiere, puţină bucurie. Ne restaurăm pe noi ca oameni, mărturisind adevărul, dând sens credinţei noastre prin astfel de gesturi: dăruind lumii din omenia noastră, din hrana noastră, din energia şi iubirea noastră.

Astfel, simţind că a cunoaşte presupune a făptui şi a trăi o seamă de gesturi banale, mărunte, dar omeneşti şi sfinţitoare.

www.crestinortodox.ro

bucuria-toamnei-2

Contact Form Powered By : XYZScripts.com