Header image

A trecut la Domnul protoiereul Nicolae Volcu

16:56, marți, 29 octombrie, 2013 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , , ,

Astăzi s-a mutat la cele veșnice un vrednic slujitor al altarului – părintele Nicolae Volcu – cleric al bisericii „Sf. Ioan. Botezătorul” din Chișinău.

Sfinția sa și-a dedicat viața activității pastoral-misionare, fiind până în ultima clipă un activ propovăduitor al Adevărului lui Hristos, bucurându-se astfel de prețuirea confraților slujitori și a numeroșilor credincioși.

În aceste clipe grele suntem cu gândul și cu rugăciunea alături de familia și rudele îndurerate, îndemnându-i pe toți să se aline cu amintirea luminoasă a părintelui Nicolae și să se îmbărbăteze cu nădejdea învierii întru Mântuitorul Hristos.

Dumnezeu să-l odihnească în pace pe nou-adormitul Său rob.

 

Cu tristețe,

Direcția Mitropolitană

 * * *

Protoiereu Nicolae Volcu: „Pentru a simţi deplina bucurie a aflării sale în sânul Bisericii, creştinul trebuie să ia aminte la îndemnul Mântuitorului, care ne spune: „Îndrăzniţi!” (interviu publicat pe www.mitropolia.md, la 4.11.2011)

Cleric la biserica „Sf. Ioan Botezătorul”, sectorul Botanica al capitalei, cu o bogată experienţă pastorală, părintele Nicolae Volcu a ajuns la frumosul jubileu de 50 de ani de viaţă, sfinţia sa ne va povesti în cele ce urmează despre cele mai importante realizări ale sale în calitate de slujitor al altarului, despre familie şi despre relaţiile dintre preot şi credincios.


– Părinte Nicolae, pentru început v-aş ruga să ne vorbiţi despre originile sfinţiei voastre.

– M-am născut în s. Puţuntei din Codrii Orheiului. Studiile teologice le-am făcut la Seminarul de la Chiţcani, pe care l-am absolvit în anul 1992, după care am primit taina diaconiei în săptămâna a cincia a anului 1992 şi în acelaşi an, la Înălţarea Domnului am fost hirotonit preot la Mănăstirea Japca. După aceea am slujit la biserica cimitirului „Sf, Lazăr”şi la parohia din s. Lopatna, r. Orhei.

M-am ocupat de pregătirea juridică pentru construcţia bisericii cu hramul „Sf. Arh. Mihail şi Gavriil” din cartierul Slobozia Doamnei al oraşului Orhei, iar mai apoi am fost transferat la Baimaclia unde cu ajutorul oamenilor de bună credinţă, în septembrie 1995, am reuşit să reîntemeiem biserica din localitate, închisă în anul 1964, iar mai târziu arsă. Cu toate că acolo se înregistra o intensă activitate a reprezentanţilor diferitor secte, cu ajutorul Domnului am reuşit să revigorăm comunitatea ortodoxă.

Începând cu 2001, timp de doi ani, am slujit la Catedrala „Sf. Arh. Mihail” din Cahul, după care am fost transferat la Chişinău, la biserica cu hramul „Sf. Irh. Nicolae” din sectorul Râşcani. La moment sun cleric la biserica „Sf. Ioan Botezătorul” din Chişinău.

– Aţi făcut teologie într-o perioadă de incertitudini şi schimbări, a căzut un regim, i-a luat locul altul, oamenii s-au pomenit în faţa unei multitudini de oportunităţi. Ce v-a determinat ca din amalgamul de posibilităţi, să alegeţi anume calea preoţiei?

– Nu pot spune că dintotdeauna mi-am dorit să fiu preot şi m-am pregătit de acest lucru. Atunci când am primit taina preoţiei totul s-a petrecut ca într-un vis, nu pot defini starea pe care am trăit-o în acele momente. Consider că toate au fost rânduite cu voia lui Dumnezeu şi atunci când a trebuit să devin slujitor al altarului, am devenit.

Exact aşa a fost mai devreme şi cu hotărârea de a face teologie, am luat această decizie brusc, fără a mă pregăti din timp de acest lucru. Într-un moment am luat nişte hotărâri pe care nu le regret şi care mi-au schimbat viaţa în bine, deoarece mi-am dedicat-o slujirii lui Dumnezeu.

– Care a fost ocupaţia dumneavoastră înainte de anii 90?

– Până a mă înscrie la Seminarul de la Chiţcani, mă ocupam cu montarea sistemelor de securitate şi niciodată nu îmi trecuse prin gând că îmi voi schimba vreodată domeniul de activitate. Aceasta era profesia pe care am învăţat-o, şi aceasta, credeam eu pe atunci, va fi îndeletnicirea mea pe parcursul întregii vieţi. Însă Dumnezeu a rânduit lucrurile altfel şi în foarte scurt timp, după cum v-am spus lucrurile s-au schimbat totalmente.

– Copilăria şi adolescenţa v-aţi petrecut-o în plin regim sovietic ateist. În acea perioadă, care era atitudinea dumneavoastră faţă de Biserică?

– M-am născut şi am crescut într-o familie cu frică de Dumnezeu, mergeam la biserică şi îmi plăcea acest lucru, motiv pentru care am fost pedepsit nu de puţine ori la şcoală. Nu am fost nici pionier, binecunoscuta cravată roşie o purtam mai mult în buzunar şi astfel am fost ameninţat nu o dată că voi fi exmatriculat din şcoală.

– V-aş ruga să ne spuneţi câteva cuvinte şi despre actuala dumneavoastră familie.

– Am o soţie deosebită, care mă ajută şi mă susţine întru toate şi de care poate că nu sunt vrednic. Împreună avem patru copii minunaţi, dintre care primii doi ne-au dăruit cu patru nepoţei.

– Credeţi că cei doi feciori vă vor urma exemplul?

– Nu pot să vă răspund exact la această întrebare, feciorul mai mare a zis că se va preoţi doar dacă va simţi chemarea pentru această înaltă responsabilitate şi nici cel de-al doilea, care este şi mezinul familiei, nu mi-a spus că ar dori să se preoţească.

– Să înţeleg că doriţi să-i lăsaţi să decidă singuri.

– Absolut. Decizia unui creştin de a deveni preot, cred eu că trebuie să fie cea mai liberă decizii dintre toate care se iau în această viaţă. Deoarece slujitorul altarului trebuie să fie plin de dragoste în ascultare sa, trebuie să vină singur să bată la uşă, pentru că altfel misiunea îi va rămânea neîndeplinită. De aceea nu vreau să-mi forţez copiii să-mi urmeze calea, unicul lucru pe care mi-l doresc de la ei, atât de la fete cât şi de la băieţi, şi pentru care mă rog Domnului, este să fie oameni cinstiţi şi cu frică de Dumnezeu.

– Care este cea mai apropiată cale a dumneavoastră către inimile credincioşilor?

– Cred că pot defini această cale printr-un singur cuvânt – simplitatea. Cu cât mai simplu te porţi cu creştinul, cu atât mai uşor ajungi la inima lui. Între preot şi enoriaş nu trebuie să existe nicio barieră, slujitorul trebuie să stea la acelaşi nivel cu mireanul, fără a-şi ridica piedestale artificiale, pretinzându-se superior celorlalţi oameni. Chiar dacă trebuie să fie simplu şi să găsească limbă comună cu toată lumea, este necesar ca preotul să mai fie şi profund, pentru ca vorba pe care o va spune fie pentru un academician sau unui ţăran, să nu-şi piardă din esenţa sa şi să ajungă la sufletul fiecăruia.

– În aceiaşi ordine de idei, care consideraţi că ar trebui să fie atitudinea credinciosului faţă de preot?

Pentru a simţi deplina bucurie a aflării sale în sânul Bisericii, creştinul trebuie să ia aminte la îndemnul Mântuitorului, care ne spune: „Îndrăzniţi!”. De aceea îndemn credincioşii să nu se teamă să vină la biserică şi să se mărturisească preotului atunci când au greşit sau când au o durere pe suflet şi îi mai îndemn pe creştini să intre în sfintele lăcaşe şi atunci când au o bucurie, spre a-i mulţumi Domnului pentru nemărginita Sa bunătate şi milă şi pentru a împărtăşi această bucurie cu aproapele său, cu fratele şi sora întru Hristos.

Fiecare credincios trebuie să vadă în preot un frate, un confident şi un om care prin harul lui Dumnezeu şi în numele Sfintei Treimi are puterea de a face lucruri mari, spre binele şi mântuirea fiecărui suflet care frânt de durere sau plin de bucurie vine să îngenuncheze în Casa Domnului.

Contact Form Powered By : XYZScripts.com