Header image

Aceasta trebuie să fie preocuparea noastră de fiecare clipă, să fim cu Hristos!

Cel care se va învrednici să fie chemat la muceni­cie trebuie să aibă multă smerenie şi să iubească mult pe Hristos. Dacă înaintează în mod egoist spre mucenicie, îl va părăsi harul.Vă aduceţi aminte de Saprichie[1], care a ajuns până la mucenicie şi totuşi s-a lepădat de Hristos?

De ce m-ați adus aici?”, a spus el călăilor. “Bine, dar nu eşti creştin?“, l-au întrebat aceia. “Nu“, a răspuns. Şi era şi preot. Gândul îmi spune că s-a dus să mucenicească în mod egoist şi nu cu smerenie; nu s-a dus la mucenicie pentru credinţa sa, pentru dragostea lui Hristos, şi de aceea l-a părăsit harul. Pentru că atunci când cineva se mişcă egoist, nu primeşte harul lui Dumnezeu şi este firesc ca atunci când vine o greutate să se lepede de Hristos.

– Părinte, de multe ori spunem că Dumnezeu va da putere în ceasurile grele.

– Dumnezeu va da putere unui om smerit, care are inimă curată, care are intenţie bună. Dacă Dumnezeu va vedea cu adevărat intenţie bună, smerenie, va da multă putere. Adică va depinde de intenţia omului ca să primească putere de la Dumnezeu.

– Părinte, ati spus că omul trebuie să aibă smerenie şi intenţie bună. Se poate să aibă mândrie şi intenţie bună?

– Atunci când spunem smerenie, înţelegem să aibă smerenie cel puţin în acest subiect al muceniciei. Se poate să aibă mândrie, dar atunci să se smerească şi să spună:“Dumnezeule, sunt mândru; acum însă dă-mi putină putere să mărturisesc pentru dragostea Ta şi să-mi ispăşesc păcatele mele”. Aşadar, dacă are dispoziţie smerită şi merge la mucenicie cu pocăinţă, atunci Dumnezeu dă mult har. Adică să nu meargă cu dispoziţie mândră, cu gândul că va deveni mucenic şi că i se vor scrie după aceea sinaxarul şi slujba, şi-i vor face icoană cu aureolă. Mi-a spus cineva: “Părinte, fă rugăciune să ajung până la al cincilea cer“. “Bine“, îi spun, “Sfântul Apostol Pavel a ajuns până la al treilea cer[2] şi tu ceri să ajungi la al cincilea?“. “Dar de ce”, îmi spune, “nu scrie să cerem «darurile cele mai bune»“?[3]. Auzi vorbă? Deci dacă merge cineva la mucenicie cu gândul că va avea slavă în rai, mai bine să nu se gândească să mucenicească. Un creştin adevărat şi corect, dacă ar şti că şi în rai unde va merge va avea iarăşi parte de chinuri şi de mucenicii, tot va dori să meargă acolo. Nu trebuie să ne gândim că dacă suferim ceva aici pe pământ vom fi mai bine acolo în cer.Să nu procedăm aşa, negustoreşte. Noi îl vrem pe Hristos. Să existe mucenicie, să mărturisim în fiecare zi, să ne bată în fiecare zi şi de două şi de trei ori pe zi. Nu trebuie să ne preocupe aceasta. Singurul lucru ce trebuie să ne preocupe este să fim cu Hristos.

– Părinte, se poate ca unul să trăiască în nepăsare, dar cu toate acestea, să mărturisească cu curaj atunci când i se dă prilejul?

– Pentru ca cineva să facă aceasta, trebuie ca inima lui să aibă bunătate, duh de jertfă.De aceea am spus să se cultive nobleţea, duhul jertfei. Unul să se jertfească pentru celălalt. Vă aduceţi aminte de Sfântul Bonifatie şi de Sfânta Aglaida[4]? Aveau acea viaţă vrednică de plâns în Roma, dar când stăteau să mănânce mintea lor mergea la săraci. Alergau să dea mai întâi mâncare la săraci şi după aceea mâncau şi ei. Cu toate că erau stăpâniţi de patimi, aveau bunătate şi îi durea inima pentru săraci. Aveau duh de jertfă, de aceea Dumnezeu i-a ajutat. Şi Aglaida, deşi trăia o viaţă păcătoasă, îi iubea pe Sfinţii Mucenici şi se interesa de sfintele moaşte. I-a spus lui Bonifatie să meargă cu alţi slujitori ai ei în Asia Mică, ca să adune şi să cumpere sfinte moaşte ale Mucenicilor şi să le aducă la Roma. Iar acela i-a spus zâmbind: “Dar dacă-ţi vor aduce şi moaştele mele, le vei primi?“. „Nu glumi cu acestea”, îi spune aceea. Când a ajuns în Tars şi s-a dus în arenă ca să cumpere sfintele moaşte, privea la muceniciile creştinilor şi îndată a fost mişcat de statornicia lor. A alergat, a sărutat legăturile şi rănile lor şi le-a cerut să se roage, ca să-l întărească Hristos şi pe el să mărturisească în public că este creştin. Aşadar, a mărturisit şi el în arenă, a primit nevoinţă mucenicească şi însoţitorii lui i-au cumpărat moaştele şi le-au adus la Roma, unde îngerul Domnului a înştiinţat pe Aglaida de întâmplare. Astfel s-a împlinit ceea ce proorocise Bonifatie zâmbind, înainte de a pleca din Roma. Apoi aceea, după ce şi-a împărţit averea, a trăit în nevoinţă şi sărăcie încă 15 ani şi s-a sfinţit[5]. Vedeţi, nu au fost ajutaţi, de aceea mai înainte fuseseră atraşi spre rău şi apucaseră pe o cale greşită. Insă aveau duh de jertfă şi de aceea Dumnezeu nu i-a lăsat până în sfârşit.

[1] Vezi Vieţile Sfinţilor, luna februarie, ziua 9

[2] 2 Cor. 12, 2.

[3] 1 Cor. 12, 31.

[4] Sfântul Bonifatie era robul nobilei Aglaida, dar şi robit de dragostea stăpânei lui.

[5]Pomenirea lor se praznuieşte la 19 decembrie.

Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003

J2pX5rVmSJk

Contact Form Powered By : XYZScripts.com