Header image

Alexei Mateevici – La Noul-Neamţ

14:20, duminică, 26 ianuarie, 2014 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , , , ,

Alexei Mateevici (1888 – 1917) Preot, poet. Unul din cei mai reprezentativi preoţi şi scriitori ai Basarabiei.

Alexei Mateevici – născut în familia preotului Mihail şi a preotesei Nadejda Mateevici, la 16 martie 1888, în satul Căinari din fostul judeţ Bender, dar o mare parte a copilăriei şi-a petrecut-o într-o altă binecuvântată zonă a Moldovei, satul Zaim.
Atras de frumuseţea slujirii sacerdotale, de totala dăruire a tatălui său, copilul a voit încă de mic să devină preot. Dar pentru aceasta dorea o deplină formare nu doar şcolărească, ci şi, mai ales, duhovnicească. Viaţa de seminarist i-a fost cu adevărat o pepinieră duhovnicească. A împletit cu dragoste studiul cu viaţa liturgică a Bisericii.
Pe parcursul vieţii, pe lângă ascultarea preoţească, a fost preocupat de istorie, poezie, cultură, de vestigiile trecutului.
Avea doar 27 de ani, dar vorbea ca un om cărunt. Înţelept şi echilibrat, profesorul Mateevici îndemna seminariştii să se pregătească temeinic, căci vremurile sunt tulburi, iar românii au nevoie de preoţi înţelepţi şi rugători.
În prima jumătate a anului 1917 scrie poeziile: „Văd prăbuşirea”, „Cântec de leagăn”, „Basarabenilor”, „Frunza nucului”, „Unora” etc. La 17 iulie scrie fermecătorul poem „Limba noastră”, o excelentă odă închinată limbii române. La 13 august (stil vechi), bolnav de tifos exantematic, moare la spitalul nr.1 din Chişinău şi e înhumat la cimitirul central de pe strada Armenească.
Din mărturiile timpului aflăm că părintele Alexei Mateevici a fost un preot care îmbina în sine mai multe calităţi creştine ca dragostea de aproapele, smerenia, blândeţea, facerea de bine. Nu obişnuia să bârfească pe nimeni şi nu suferea alţii să bârfească faţă de el. Era cinstit, onest, binevoitor, cumpătat în acţiunile sale şi un mare patriot al pământurilor străbune.

La noul-Neamţ, de Alexei Mateevici, este o poezie care a fost scrisă în 1917 la Mărăşeşti.

(Clipe trăite)

Clopotniţa înaltă domneşte-mprejurimea
Tihnitei mănăstiri,
Şi plopii de la Nistru privesc în adâncimea
Măreţei oglindiri.

Intrăm. Portarul-frate ne-arată găzduirea,
Înalt şi somnoros…
Răcoarea ne cuprinde, şi toată mănăstirea
Ne pare-un rai frumos.
Ne hodinim. Dar somnul nu poate să mă fure
Şi mă mai duc prin vii.
Se coace poama. Cântec răsună prin pădure,
Şi ziua-i la chindii.
Mă-ntorc. Aproape-i slujba şi fraţii se adună
De prin chilii ieşind.
Chemarea îşi îndeamnă a clopotului strună…
Lumini în hram s-aprind.
Mă duc pe la egumen. La slujbă se găteşte
După un somn uşor…
Dar bucurie mare că ştiu moldoveneşte: –
Bătrânu-i vorbitor.
Frumos moşneag bătrânul. Ştiut-a şi pe tata
Şi pe bunelul meu.
Biblioteca? Veche-i. (El totdeauna-i gata
Cu ajutorul său.)
Destul îi de bogată… A fost şi mai avută,
Dar cărţi s-au mai furat;
I-i jale de-un Apostol făcut cu mare trudă,
Dar şters de-un învăţat.
Era nerânduială. Acuma-i mai cuminte
Monahul pus la cărţi.
Ar’ să-mi arate mâine cucernicul părinte
Din amândouă părţi.
Grăbim la slujbă. Mare-i biserica de vară,
Frumoase zugrăveli.
Urmează proslăvirea cântărilor de seară
În cin şi rânduieli.
În două străni frăţimea călugărilor cântă,
Şi ruşi şi moldoveni.
Şi parcă-i nesfârşită caftisma slujbei sfântă,
Cântată-n două străni.
La uşă se îndeasă tot lume ţărănească,
Tot babe şi femei.
Şi nu-s prea de departe: din partea părintească
Opaci şi Plopi-Ştiubei.
Dar vine şi sfârşitul. Se grămădesc la masă
Şi oaspeţii veniţi.
Un negustor de-aproape, bolnava preoteasă,
Vreo câţiva poftiţi.
Afară amurgit-a, ferestrele-s deschise,
Un dulce ţârâit.
Ceasornic de perete şi două chipuri, scrise,
De-un frate iscusit:
Din umbră blând priveşte al mănăstirii stareţ,
Cinstitul Theofan,
Ş-Andronic cuviosul, un cronicar vorbareţ,
Şi bunul moldovean.
Blagosloveşte masa părintele egumen;
Cu toţii îşi fac cruce.
La masă – peşte, vin din pivniţe se-aduce.
E postul Adormirii.

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com