Header image

„Am avut dintodeauna crucea nu numai la piept, ci și în suflet”

9:23, luni, 7 noiembrie, 2016 | Cuvinte-cheie:

Marian Munteanu

Educaţie sexuală în şcoală, obligativitatea vaccinării copiilor, legalizarea căsătoriei dintre homosexuali şi adopţia copiilor de către aceştia, atacurile vehemente împotriva Bisericii în mass-media, şi multe alte legi anti-familie, anti-normalitate, anti-creştine şi anti-româneşti, au devenit spaima de zi cu zi a milioane de români. Ce putem face? Desigur, să conştientizăm şi să luptăm continuu pentru a ne apăra valorile şi credinţa, dar, după cum spune şi psalmistul, „atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeniPsalm 11:8. Aşadar, acum că vine momentul unui nou plebiscit în România, ar trebui să fim poate mai atenţi să-i alegem pe cei care ne reprezintă ca popor român şi creştin. Am ales în acest sens să facem un interviu cu un om pe care l-am cunoscut acum douăzeci şi cinci de ani în Piaţa Universităţii, un om care reprezenta atunci năzuinţele tinerilor din noua generaţie tocmai pentru că se identifica ca şi experienţă de viaţă cu zbaterea românului, a creştinului de a supravieţui în faţa ofensivei atee şi comuniste. Nu spunem că acesta este omul, ci doar că aşa credem că ar trebui să fie, omeneşte vorbind, un român care să ne reprezinte – indiferent cine va fi acela…

– Eşti perceput ca un om apropiat de Biserică…

(Zâmbește) …Speram să fiu perceput ca un om care face parte din Biserică. Eu cred că noi trebuie să ne afirmăm prezența în Biserică.

– Cum l-ai descoperit pe Dumnezeu?

– Ca multe alte milioane de români, şi eu m-am născut într-o familie creştină, ortodoxă. Nu pot să spun că am fost un practicant, dar asta nu din cauza opreliștilor din comunism, ci din cauza nevredniciei mele – eram un „practicant slab”. Bunica mă ducea des la biserică… Pe măsură, însă, ce am crescut, nu am mai avut o participare cum ar fi trebuit, dar nu am renunțat să merg la biserică.

Eu provin dintr-o familie de preoţi cu tradiție de sute de ani, din tată în fiu. Stră-stră-străbunicul a fost preot în Hotin, stră-străbunicul la fel, străbunicul a fost trimis în Chilia, în sudul Basarabiei, unde a fost protopop. Iar bunicul mamei a fost preot în zona Neamţului.

Acest mod de viaţă era normal pentru mine. Sigur, în comunism nu puteai să-ți manifești credinţa prea vizibil, așa cum este posibil astăzi, pentru că nu-ţi îngăduia sistemul. Dar am avut dintotdeauna crucea nu numai la piept, ci şi în suflet.

– Te spovedeai regulat înainte de 1990?

– Nu suficient. Totuși, în anii adolescenței am avut momente în care am vrut să urmez Teologia dar, din anumite motive care ţin de viaţa particulară, am renunțat. Am traversat o perioadă de câţiva ani în care m-am spovedit când și când dar, apoi, timp de douăzeci de ani, m-am spovedit la Părintele Gheorghe Botnariu, duhovnicul meu iubit, care s-a mutat la cele veşnice.

L-am cunoscut la Cernica. După niște ani mi-a povestit că i s-a arătat în vis Maica Domnului spunându-i că trebuie să se ducă la Marginea (în județul Suceava, n.n.) şi să facă acolo o mănăstire. Şi s-a dus. Și l-am ajutat şi eu un pic, atât cât am putut, de-a lungul anilor. Mă duceam regulat la el, nu numai pentru treburi sufleteşti, ci şi să-l ajut. A fost un om extraordinar – pentru cei care au văzut filmul „Ostrov”, semăna în chip izbitor cu Părintele Anatolie: un pic agresiv, certăreţ, dar foarte bun în interiorul lui și jertfelnic, cu o viaţă dedicată total credinţei şi oamenilor, aspru (din acest motiv nici nu prea avea un sprijin din partea călugărilor, fiindcă fugeau din mănăstire, nu rezistau să stea cu el)…

Vă fac o mărturisire: ar fi vrut să rămân în locul lui. Ani de zile a tot insistat… şi i-am zis: „Părinte, îmi ştii toate păcatele…” „Păi”, zice, „nu ţi le-am şters?” Zic: „Da, dar ştii că am slăbiciuni”. „Nu, că rămâi aici, să rămâi în locul meu”. Zic: „Dar ce o să zică Înaltul?” „Lasă, nu-ţi fie teamă…”. Am avut o perioadă mai grea, când mă bătea gândul să mă îndrept către monahism – şi el a simţit, că-l mai avusesem şi în tinereţea timpurie… Când eram tânăr, la 17-18 ani, am oscilat între trei cariere. Ca orice tânăr, îţi pui problema: „Măi, ce o să se întâmple, ce o să faci în viaţă?”. Şi pentru mine nu puteau fi decât trei variante, aşa mi le profilam eu la ora aia: fie să intru cumva în Biserică, în calitate de călugăr sau de preot, fie o carieră militară, fie una didactică, să devin profesor”. Şi n-am ajuns nimic din toate astea! Am predat zece ani la Universitate, e adevărat, dar nu am avut un post stabil, am fost doar profesor asociat…

 „Nişte Părinţi extraordinari…”

– Din câte ştiu, ai avut şansa să întâlneşti câţiva din marii noştri duhovnici…

– Da, din fericire pentru mine. De pildă, l-am cunoscut pe Părintele Ilarion Argatu, cu care nu am vorbit mult, dar avea o privire pe care n-am mai întâlnit-o decât la bunica. Îţi intra înlăuntrul tău… Una din bunicile mele avea această calitate, o ţin minte de când eram copil: nu puteai să o minţi, îţi dădeai seama că ştie că o minţi. Ei bine, aşa era Părintele Argatu! Dacă se uita la tine, sesizai că-ţi poate citi gândul – dar nu într-un mod intruziv, era pur şi simplu puterea lui sufletească foarte mare. Uneori mă întâlneam cu dânsul, treceam, se uita un pic, aveam sentimentul că am comunicat nişte lucruri – şi chiar comunicam, chiar dacă nu erau decât două vorbe – şi plecai de la el, cum să spun… îţi dădea putere, ca şi cum el ştia de ce ai venit. Te îmbărbăta, te mângâia cu două-trei vorbe, nu erau mai multe. De altfel, cel mai mare dar pe care mi l-a făcut a fost Părintele Gheorghe Botnariu, care i-a fost ucenic.

Cu Părintele Gheorghe, ne-am plăcut instantaneu. Părintele Gheorghe avea o rană la picior pe care nu şi-o îngrijea şi odată, într-un moment mai greu, a vrut să citească moliftele Sfântului Vasilie cel Mare. Era într-o noapte, la miezul nopţii, şi m-a pus pe mine să-l ajut. Eram numai noi doi, eu pe post de cântăreţ, să zic aşa, deşi nu ştiu să cânt, îngăimam şi eu acolo. Dar el zice: „Lasă, dă acolo răspunsurile” – mai mult ca să-l ţin, că nu putea să stea în picioare. A fost cea mai puternică experienţă, să-i spunem rituală, pe care am avut-o în viaţa mea. Îl certa pe satana şi îmi spunea: „Vezi, să nu citeşti tu, lasă-mă pe mine”. Mărturisesc că mi-a fost teamă atunci – a fost o imagine incredibilă, o experienţă incredibilă.

Oamenii aceştia pe care i-am cunoscut aveau în mod evident ceva în comun, dar fiecare era o individualitate puternică, erau unici… Stau şi mă întreb: oare cum de s-a întâmplat aşa, cum de-am avut această şansă în viaţă? Toţi au fost foarte buni şi îngăduitori cu mine, eu nefiind deloc un enoriaş tipic sau normal…

Părintele Stăniloae – nu vorbim neapărat de erudiţie, prin care era copleşitor – avea capacitatea incredibilă, pe care foarte puţini mari intelectuali o pot avea, de a depăna învăţături sau explicaţii cu aerul unei simple convorbiri obişnuite. Cu el făceam eforturi, cum numai la Petre Ţuţea am mai făcut în viaţa mea, să-i urmăresc şirul gândirii, care era foarte sofisticat, foarte profund. Avea o frază perfectă care ducea o judecată, o evaluare sau o clarificare, cu naturaleţea unui om care povesteşte o întâmplare de zi cu zi şi cu un aer serafic, cu mare blândeţe. Am încercat să învăţ mult de la Părintele Stăniloae.

Părintele Cleopa avea ceva din tipul pedagogului cu totul special, o pedagogie tradiţională, ţărănească, directă, cu un dar al povestirii, cu o retorică copleşitoare. Ţin minte că l-am întrebat odată – era pe la începutul anilor ’90, nu mai ştiu exact în ce moment – ce să facem, ce-i de făcut în ţara noastră. Bineînţeles, eu trăgeam către militantismul meu. Îi spuneam că vrem să ne implicăm – începusem nişte activităţi în perioada de după „Piaţa Universităţii” –, că trebuie să ne luptăm ca să ajutăm ţara şi oamenii. Şi mi-a spus: „Da, e bine că vă străduiţi, dar vezi că va urma o perioadă grea şi lungă”. „Cât de lungă, Părinte?” Zice: „Nu până când o să ajungi ca mine, dar oricum cel puţin vreo douăzeci-douăzeci şi cinci de ani va fi foarte rău, şi nu o să se schimbe nimic. Nu se vor schimba, aceiaşi oameni o să fie. Trebuie fiecare să facă cât poate, să facă fapte bune, să se ajute unii pe alţii, să-şi păstreze credinţa, că vin vremuri foarte grele şi cu multă stricăciune”. Şi în momentul când îmi spunea asta m-am tulburat, pentru că am simţit că aşa va fi, nu ştiu cum să explic chestiunea asta, am simţit că aşa va fi pentru că o spunea el. Şi acum, privind retrospectiv, îmi dau seama că evaluarea lui – ca să nu o numesc profeţie, că nu sunt eu în măsură să pun o asemenea etichetă – a fost corectă. A ştiut, a înţeles, a simţit, a văzut. Dânsul avea o profundă înţelegere a lucrurilor, o profundă înţelegere a realităţilor.

La Părintele Arsenie Papacioc am fost prin anul 2000, la Techirghiol, şi m-a certat. În mod sigur, cu temei. După ce i-am povestit eu ce încercam să fac, m-a mustrat: „Nu, nu…” – îmi transmitea același tip de mesaj ca și Părintele Cleopa –, zice: „…nu se poate face acum. Nu, nu, nu, nici măcar să nu te gândeşti”. Dar eu nu l-am ascultat și tot am încercat. Și, evident, nu s-a putut. Categoric, a avut dreptate. A fost un Părinte războinic, luptător, eu aşa l-am perceput. Şi i-am fost recunoscător că m-a mustrat un pic, pentru că am simţit că a avut dreptate.

Au fost nişte Părinţi extraordinari şi probabil că va veni rândul şi altora să fie asemenea lor. Eu cred că există acest potenţial în neamul nostru. A fost o generaţie extraordinară…

Mi-l amintesc bine şi pe Părintele Sofian Boghiu. Am fost la el de mai multe ori cât a trăit. Era luminos, aveai sentimentul că pluteşte, avea un chip îngeresc, aproape la modul propriu, era ca în basme… Îmi amintesc că îmi spunea să mă rog mai mult. Eu îi spuneam: „Părinte, eu mă rog şi seara şi dimineaţa” – asta de la bunica mi-a rămas, din copilărie, că rugăciunea este esenţială. „Nu, nu, mai mult”. Zic: „Cum «mai mult»?”. „Tot timpul, dacă poţi. Roagă-te în gând. Uite, când mergi cu maşina, când te duci pe stradă. Nu te gândi la altele, degeaba te gândeşti la altele, că nu o să te ajute. Dar dacă o să te rogi, o să vezi că tot ceea ce te frământă o să-ţi apară mai limpede”… Da, era omul rugăciunii neîncetate.

Înainte de Revoluţie m-am dus la Părintele Teofil, la Sâmbăta, şi i-am spus mai multe lucruri. Am fost la el şi pentru că ştiam că nu vede – şi, când m-a întrebat cum mă cheamă, i-am spus „Teofan” (ceea ce e adevărat, că mă cheamă şi Teofan). Şi i-am spus lucruri care în vremea aceea nu puteau fi spuse oricui. Şi, deşi la început a fost mai reţinut, pentru că subiectele erau periculoase, mi-a dat sfaturi bune. Acea discuţie cu el a fost ca un fel de examen faţă de mine însumi, am vrut să văd dacă există înţelegere, dacă acea comunicare este primită cu înţelegere. Şi aşa a fost – mi-a dat mult curaj, foarte mult curaj.

„Ţuţea era copleşitor, era un geniu”

– Pe Petre Ţuţea când l-ai cunoscut?

– Imediat după ce am intrat la facultate, în 1987. I-am avut profesori în anul întâi la Literatură Universală pe Ioan Alexandru şi la Lingvistică pe Ion Coja. Amândoi vorbeau de Petre Ţuţea – sigur, auzisem înainte de Petre Țuțea – dar la un moment dat, a venit Profesorul Coja şi mi-a zis: „Măi Mariane, nu vrei să-l cunoşti pe Petre Ţuţea?” „Cum să nu vreau să-l cunosc?”. Şi mi-a zis că este într-o stare destul de dificilă cu sănătatea şi va fi nevoie să fie ajutat, să fie scos la plimbare, să stea cineva de vorbă cu el. M-a dus imediat la el, şi am avut marea șansă să-i slujesc ceva vreme – îl îmbrăcam, îl scoteam în Cişmigiu, ne plimbam două-trei ore, îl duceam pe Calea Victoriei la frizerie. I-am luat cu mine şi pe alţi colegi, unii dintre ei au venit apoi destul de des…

A fost pentru mine ca o a doua facultate. Am avut beneficii enorme, să-l ai profesor „particular” pe Petre Ţuţea, Dumnezeule! Vorbea în continuu, dezvolta diverse subiecte – şi, dacă îl întrebai, îţi explica. A fost o adevărată şcoală. Era copleşitor, era un geniu! De multe ori ţin minte că mă duceam acasă după ce vorbeam şi făceam un fel de rezumat, apoi reflectam la ce mi-a spus ca să-mi clarific nişte lucruri – pentru că el naviga în zone extraordinar de complexe, din mai multe câmpuri de cunoaştere, şi eu, evident, nu aveam pregătirea necesară să fac faţă acestor excursuri. Și-n ziua de azi regret că mi-am distrus însemnările cu el după ce m-a anchetat la securitate prima dată. Le-am distrus pentru că mi-a fost frică să nu le găsească şi să nu fie acolo ceva ce ar fi putut să-i cauzeze neplăceri Profesorului.

Să stăm cât mai mult în preajma bătrânilor

În fiecare zi Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ajutor și, mai ales, pentru faptul că i-am întâlnit pe aceşti oameni. Este adevărat că din copilărie mi-a plăcut foarte mult să stau în preajma bătrânilor. Am avut această bucurie, pe care o privesc ca pe o binecuvântare: să stau şi să-i ascult. Mă uit la tinerii de astăzi și parcă nu mai sunt atât de dornici…

– Te altoieşti pe duhul bătrânului, înţeleptului, sfântului…

– Sigur că da, atunci când pleci la un drum în viaţă, ai nişte opţiuni. E adevărat, eu am avut avantajul că opţiunile mele fundamentale – şi culturale, şi spirituale – erau formate din copilărie. Chiar am o declaraţie dată în timpul anchetei, în care scriam că nu era nevoie să aflu de la Petre Ţuţea că Basarabia e pământ românesc, că Eminescu e reperul culturii noastre, că satul este temeiul civilizației noastre – aceste lucruri le ştiam dinainte. Ei spuneau: „Țuțea vă îndoctrinează!” „Nu, eu ştiam deja aceste lucruri. Sunt opţiunile mele şi ăsta-i adevărul. Eu am venit cu ele”. În primul rând că sunt basarabean, deci chestia cu Basarabia nu trebuia să o învăţ de la şcoală, nu trebuia să mă înveţe cineva cum e cu România Mare. Iar opţiunile religioase şi culturale mi-au fost sădite din copilăria mică, am crescut cu ele.

Sigur, nu este suficient, este nevoie ca toate aceste repere – primite în special din educaţia de acasă, dar şi din şcoală – să fie însoţite de intervenţia unor spirite modelatoare. E fundamental ca lucrul acesta să se întâmple şi să vină din zone cât mai diferite, pentru că fiecare dintre aceste personalităţi poate avea intervenţia sa specifică. Adică într-un fel intervine asupra unui om tânăr un impuls dat de Părintele Cleopa, altfel o rostire a Părintelui Stăniloae, altfel o argumentaţie a lui Petre Ţuţea, altfel o dojană a Părintelui Arsenie Papacioc, altfel un îndemn al Patriarhului Teoctist – pe care eu îl pun în rând cu aceştia, un om de o înţelepciune incredibilă (şi am avut şansa să stau zeci şi zeci de ore cu dânsul, zeci şi zeci de ore!).

Preafericitul Teoctist avea o profunzime rar întâlnită. Ţin minte că uneori, când avea răgaz, mă chema seara, la sfârşitul zilei, şi îmi povestea tot felul de lucruri. Patriarhul era un om care avea o enormă experiență, un om care a trecut prin toate treptele ierarhice: de la vârsta de 12 ani, cât avea când a intrat în mănăstire când a început  ucenicia, până la cea mai înaltă poziţie posibilă, că nu există una mai mare în ierarhia omenească. Aşa spunea şi Petre Ţuţea, că în scara ierarhică a profesiunilor omeneşti, pe primul loc este sacerdotul, este administratorul Tainelor – o persoană asupra căruia s-a pogorât harul dumnezeiesc, dar şi o responsabilitate uriaşă. Or ceea ce cred eu, ce am încercat să văd la vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist a fost capacitatea lui de conducător-slujitor; eu chiar aşa l-am şi definit: un model al conducătorului-slujitor.

„Piaţa Universităţii”, o şcoală a credinţei

– Spune-mi cum vezi astăzi ce s-a întâmplat cu „Piaţa Universităţii”…

– „Piaţa Universităţii” a fost o lucrare a noastră, a generaţiei mele – şi am avut şansa unei generaţii implicate şi cu mult simţ al răspunderii. A fost un fenomen de demnitate naţională. Deviza Ligii Studenţilor erau cuvintele lui Avram Iancu “Noi nu ne-am luptat pentru jucării!”, Eminescu figura ca reper cultural fundamental şi, deasupra tuturor, era  icoana Maicii Domnului. Acestea sunt şi reperele noastre. Maica Domnului care ne apără şi ne protejează pe toţi, Eminescu, care reprezintă substanţa gândirii şi simţirii româneşti şi Avram Iancu, care este cea mai reprezentativă personalitate a implicării tineretului român. Mulți uită că Avram Iancu în 1848 avea 24 de ani – o vârstă studențească, ca să zic așa!

– Pentru mulţi „Piaţa Universităţii” a fost şi o şcoală a credinţei, pentru că mulţi au mers apoi către credinţă. Veneau des Ioan Alexandru, Părintele Galeriu…

– Unii spun că îi puneam eu pe oameni să stea în genunchi. Să vă arăt o înregistrare în care vine odată Ioan Alexandru şi le spune oamenilor: „Hristos a înviat!”, şi toată Piaţa răspunde: „Adevărat a înviat!”. Şi omul începe să vorbească, dar Piaţa intră peste el, oamenii încep să cânte „Hristos a înviat din morţi!” – se vede clar că îi retează cuvintele. Noi eram lângă el şi nu ştiam ce să facem. Toţi oamenii s-au aşezat în genunchi, singuri. Să vezi cincizeci de mii de oameni aşa… Nu i-am îndemnat noi, era din inima lor.

„Ne paşte riscul destrămării ca neam”

– Ce părere ai despre situaţia actuală din România?

– Trecem printr-un moment de cumpănă: dacă se continuă sistemul din aceşti ultimi douăzeci şi cinci de ani şi nu încercăm măcar anumite lucruri să le salvăm, ne paşte riscul destrămării ca neam.

– Unde crezi că ar trebui să se producă o schimbare cu efect semnificativ în viaţa poporului român?

– În primul rând, să intervenim în educaţie. Acest lucru trebuie făcut imediat! Un popor fără educaţie e un popor fără viitor. Şi-aşa s-au stricat atât de multe în învăţământ încât situaţia este dramatică. Apoi, să oprim vânzarea pământurilor către străini, să încercăm să recuperăm tot ce s-a privatizat fraudulos, să luăm măsuri foarte rapide pentru protejarea capitalului şi al muncii româneşti. Să luăm măsuri pentru protejarea categoriilor celor mai expuse.

„Libertatea este un dar al lui Dumnezeu lăsat omului”

Este deopotrivă de important să luptăm pentru protejarea şi întărirea instituţiei familiei. Fără o familie puternică, statul se destramă. Din păcate, am ajuns astăzi în situaţia să milităm pentru păstrarea firescului, pentru păstrarea normalităţii. Este foarte grav că s-a ajuns într-o fază în care să fie nevoie de o mobilizare puternică pentru a statua – ce? Că familia este formată dintr-un bărbat şi o femeie. Dumnezeule, dacă şi pentru asta trebuie bătălie, ce va urma, ce se va mai pune la cale?…

Trebuie să ne opunem oricărei forme de pervertire a sufletului copilului, pentru că asta se urmărește. Ei vor să creeze neoameni. Naziştii încercau să facă „omul pur”, „supraomul”; comuniştii să facă „omul nou”; aşa şi ăştia de-acum vor să ne facă neoameni, să fim ca animalele, ca sălbaticii. De ce? Dintr-un motiv foarte simplu: o populaţie îndobitocită, animalizată este o populaţie de sclavi. Ei vor, de fapt, să ne controleze cu totul – şi viaţa, şi sufletul, şi munca, şi proprietăţile –, să ne facă sclavi.

Aşa că noi trebuie să lucrăm în aşa fel încât să ne apărăm aceste valori, pe plan civic, pe plan eclezial sau spiritual, dar şi pe plan politic. Trebuie să lucrăm, fiecare, cu armele şi instrumentele fireşti ale domeniului nostru de activitate, într-o împreună-lucrare.

„Actele noastre trebuie să aibă o inspiraţie şi o susţinere creştină”

– Cum vezi exprimarea credinţei în relaţie cu politicul?

– Credinţa se manifestă în sufletul şi intimitatea fiecărui om. Ea nu trebuie amestecată cu politicul, dar efectele sale sunt pozitive în orice domeniu de activitate. Orice am face, dacă avem credință, vom face lucruri mai bune.

România este o ţară creştină. Acest lucru e o realitate, ca şi cum ai spune că în România sunt munţi şi câmpii şi dealuri. Da, România este o ţară creştină. Într-o ţară creştină pot trăi în bună-înţelegere creştini şi necreştini. Creştinismul nu este o religie agresivă, ci dimpotrivă, este o religie a toleranţei. Dar eu nu o să îmi schimb profilul meu nici individual, nici comunitar, nici social, nici statal pentru că o mână de inşi vor altceva. A, când o să vrea cincisprezece milioane o să mă supun – dar o să rămân tot creştin…

Nu putem face nimic dacă nu ne unim. Nu putem decât împreună. Lucrurile nu se pot rezolva decât printr-o împreună-lucrare şi cu implicarea oamenilor cu adevărat de caracter.

Material realizat de

Gheorghe Fecioru

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 94/Noiembrie 2016

mm1

Contact Form Powered By : XYZScripts.com