Header image

„Am pierdut încredințarea că suntem nemuritori”

Părintele Cezar Axinte din Constanța

Poate că lucrurile pe care ni le dezvăluie în acest interviu Părintele Cezar Axinte par  prea puternice, prea dure pentru înţelegerea creştinului obişnuit – nu mai vorbim de cei ce sunt în afara Bisericii. Adesea însă avem nevoie să ni se spună şi adevărul până la capăt, căci numai Adevărul poate să ne vindece de boala confuziei, a morţii ce a pătruns în lume prin păcat, şi la care omul se întoarce precum „câinele la vărsătura lui” 2 Petru 2:22, nevrând să-L primească cu toată inima sa pe Hristos, Singurul care a biruit moartea.

(…)

Modelul eroic

– O problemă în toate timpurile, cu mult mai acută în zilele noastre, este neascultarea copiilor. Care sunt cauzele neascultării – proasta educație pe care le-am dat-o, propriile noastre neascultări, influența mediului, ispite?

– Copiii sunt neascultători fiindcă nu află în părinţii lor un model de urmat, un model eroic. Copiii văd niște părinți slăbănogiți, niște părinți care au cedat lupta, niște părinți care parcă nu pot să-i mai ocrotească. Ei se revoltă împotriva acestei neputințe a părinților. Slăbiciunea părinților le permite copiilor să își caute un univers, să își caute un model de urmat, și cel mai adesea ei găsesc acest model în jocurile pe Internet – modelul eroic, modelul luptătorului care are o putere, dar din păcate o putere care îi vatămă pe ceilalți.

Modelul pe care copilul îl așteaptă de la părinți este un model de erou – orice băiat, de exemplu, își vede tatăl un erou. Dacă tatăl nu se ridică la această așteptare a copilului, copilul se revoltă, căutând în altă parte să identifice modelul pe care-l are în mod firesc în alcătuirea sa, și atunci refuză să mai facă ascultare de un părinte care este flasc, care nu are un ascendent asupra copilului – ascendent care nu e fondat pe forță, ci pe iubire și pe jertfă. Copilul nu mai vede de la părinții lui o iubire jertfelnică, ci vede o veșnică cârtire, un efort din acesta supraomenesc de a asigura traiul, dar care mai degrabă îl culpabilizează pe copil, care fără să vrea solidarizează cu părinții și, chiar de la vârsta copilăriei, simte această traumă a părinților. Și bineînțeles că încearcă să fugă de aceasta, caută să se asocieze, să solidarizeze cu cineva, cu o persoană care îl poate ocroti. Iar această persoană virtuală este de obicei eroul din povestea lui, fie că este joc, fie că este media, fie că este o gașcă, fie că este starea demonică pe care i-o dă consumul de substanțe psihotrope de tot felul – de la țigara banală și alcool până la drogurile de mare risc.

Deci aici este o necesitate sufletească a copilului să se simtă ocrotit. El nu se mai simte ocrotit din pricină că simte în mod organic că părinții lui sunt depășiți, iar părinții lui sunt depășiți pentru că nu cer și nu au sprijin. Singurul sprijin care va rămâne salvarea tuturor celor care vor înțelege aceasta este Hristos. Fără Hristos, în mod conștient și în mod fizic vom înnebuni. Presiunea va fi atât de mare, încât nu vom rezista. Oamenii vor părea sănătoși, dar vor suferi și suferă de afecțiuni psihice, psihiatrice. În doi-trei ani vom vedea o accelerare a stărilor patologice – vorbim aici de grup, de massă, nu de persoane individuale, izolate. Asta este: copiii încearcă să-și caute un ocrotitor fiindcă nu mai găsesc în părinții lor forța care să-i sprijine.

„Copiii au început să-și vadă părinții ca pe niște oameni muritori”

– Părinții nu mai ipostaziază niște valori, asta-i toată problema. Nu omul în sine, ci valorile pe care le ipostaziază. Iar valoarea supremă este relația lui cu Dumnezeu, faptul că are niște repere absolute, pe care părintele le urmărește în viața lui și le transmite și copilului, el având autoritatea pe care o dau valorile respective. Dacă valorile respective nu există, el nu mai are ce să transmită și nu mai e nimeni în fața copilului.

– Exact. Este neputincios. El a pierdut practic statura aceasta eroică din cauză că nu se mai nutrește din puterea aceasta a lui Dumnezeu. El este un luptător care nu mai convinge. Părintele dă o luptă, bineînțeles, o luptă foarte dură, dar este o luptă de supraviețuire, o luptă aproape a instinctelor. El nu se mai poate deloc concentra în activitatea sa și nu mai poate căuta valori care să-ți dea o certitudine, valori care să-ți dea o statură.

Practic, s-a pierdut autoritatea din pricină că omul s-a despărțit de Dumnezeu. Așa cum la Cain, de exemplu, semnul pierderii legăturii cu Dumnezeu era un tremurat, noi acum, în fața copiilor, arătăm ca niște adulți care revendicăm o autoritate firească, dar avem tremuratul lui Cain, fiindcă nu mai suntem uniți cu Dumnezeu. Am pierdut încredințarea că suntem nemuritori, în primul rând. Aici este marea bătălie care se duce. Noi, de fapt, suntem niște oameni care nu credem că suntem nemuritori, că suntem veșnici și că avem posibilitatea să fim dumnezei după har – asta este autoritatea pe care o așteaptă copilul de la tine: să fie încredințat că tu ești de nebiruit, ești nemuritor. Copiii au început să-și vadă părinții ca pe niște oameni muritori. Or, aici legătura s-a rupt. Ei nu pot accepta aceasta, inima lor curată nu poate accepta aceasta, și caută modelul, caută idolul care să-i satisfacă. Și, într-un anumit fel, îi satisface. Numai că, din păcate, mai devreme sau mai târziu se confruntă cu o mare dramă, cu o mare deziluzie și copiii, și părinții.

Singura modalitate – mai degrabă un strigăt, o rugăminte, o plângere, dacă vreți –, singura modalitate în care copiii vor accepta autoritatea părinților și se va reface legătura dintre părinți și copii, legătura dintre soți este ca adulții, părinții să refacă legătura cu Dumnezeu, să dobândească certitudinea că ei sunt nemuritori, că prin unire cu Hristos Cel înviat și ei vor învia, și noi vom învia. De fapt, dacă ai această certitudine că Hristos a înviat, dacă primești darul acesta de la Dumnezeu că Hristos a înviat, ca părinte, practic nici nu mai crezi că există moarte – și moartea chiar nu mai există. Această încredințare de la Dumnezeu că Hristos a înviat și că vei învia și tu îți dă certitudinea, statura și autoritatea asupra copilului, care va alerga la tine, indiferent în ce situație va fi, ca la cel care este dispus să îl ajute și cel care are posibilitatea să-l ajute. În definitiv, prin părinți, copiii ajung la Hristos.

Aceasta este concluzia: că omul trebuie să se întoarcă cu fața către Dumnezeu. Omul trebuie să înțeleagă că nu poate face nimic de unul singur, este cu totul copleșit, și toată zbaterea lui este un travaliu fără sens, fără un scop și fără sorți de izbândă.

„Inima caută cu orice chip să se întâlnească cu Cel pe care Îl iubește”

Noi înțelegem legătura cu Dumnezeu cel mai adesea ca pe o datorie, ca pe o obligație. Acesta este cumva începutul relației noastre cu Dumnezeu. Așa înțeleg și copiii, la o anumită vârstă. La vârsta copilăriei primesc în mod firesc legătura cu Dumnezeu ca pe o legătură de iubire. Pe măsură ce cresc, copiii învață de la adulți, de la societate, că legătura cu Dumnezeu este mai degrabă o obligație – iar această idee, care este cu totul falsă, care nu are nimic cu Ortodoxia, îi face la un moment dat să părăsească Biserica sau să se răcească în relația cu Dumnezeu. Refacerea acestei relații cu Dumnezeu înseamnă refacerea relației de iubire. Și aceasta are în natura ei libertatea. Omul nu poate să vină la Biserică îndemnat de cineva, ci numai îndemnat de inima lui, numai chemat de Dumnezeu. Inima, când aude chemarea lui Dumnezeu, caută cu orice chip să se întâlnească cu Cel pe care Îl iubește. Refacerea legăturii cu Dumnezeu este esențială pentru suflet sau, dacă vreți, pentru viața aceasta atât de trepidantă. Nu este chip să trăiești în afara legăturii cu Dumnezeu – de fapt nici nu poate fi numită „viață” atunci când te desparți de Izvorul vieții, Care este Hristos.

Trebuie să-L cunoaștem pe Hristos, asta este singura cerință imperativă care vine din interior, nu din exterior, să-L cunoaștem pe Hristos – și aceasta nu se poate face decât în taina Sfintei Liturghii, în Taina Pocăinței, în Taina Sfintei Euharistii. Omul, dacă nu se va împărtăși cu Hristos, nu va reuși să depășească nici greutățile acestea, și nici să biruie moartea.

Material realizat de

Virgiliu Gheorghe

Articolul aparut în numărul 72 (Ianuarie 2015) al revistei Familia Ortodoxă.

Contact Form Powered By : XYZScripts.com