Header image

„Am simțit puterea rugăciunii”

15:56, miercuri, 2 decembrie, 2015 | Cuvinte-cheie: , , , , ,

Iulia și Laurian Țoța – părinți de șapte minuni

Ce simte o mamă atunci când are de ales între viața ei și viața pruncului din burtică, știind că acasă o mai așteaptă șase copii? Și iarăși, ce simte acea mamă când, copleșită de puterea harului, pogorât degrabă prin puterea dragostei și rugăciunii celor apropiați, vede și pipăie minunea cu propriile mâini, ba chiar o strânge la piept?

Întrebări deosebit de grele, la care, drept răspuns, Iulia ne-a deschis, printre lacrimi, o poartă în inima ei. (A.S.)

 

– Iulia, de câteva luni aveţi al şaptelea copil în familia voastră, pe Grigorie. Am auzit că ai trecut prin momente de grea încercare, ai fost chiar în pericolul de a-ţi pierde viaţa şi de a pierde şi copilul. Ce s-a întâmplat?

– În timpul celei de-a şaptea sarcini, la un control de rutină – eram în 30 de săptămâni –, doctorul a constatat că am risc crescut de a naşte prematur şi m-a internat pentru tratament. În timpul celor două zile cât am stat în spital (atât se presupunea că trebuie să stau), s-a declanşat o criză: aveam dureri foarte mari de spate şi la nivelul pieptului. Am crezut că e datorită sarcinii, dar, când m-au luat la investigat, s-a constatat că am insuficienţă cardiacă mitrală severă cu lichid pericardic, cu apă la plămâni, pneumonie… Foarte multe complicaţii apărute de-odată. Nu mai puteam să respir, și din acel moment am stat la pat, numai cu mască de oxigen.

Eram o urgenţă, iar medicul de gardă şi cardiologul au spus că ar trebui să-mi scoată imediat copilul, inima mea arătând foarte rău. Mi-au făcut ecografie şi s-au speriat, nu înţelegeau: Cum?! Eu nu ştiam că am insuficienţă cardiacă?! Cum am putut să ajung la a şaptea sarcină? (că nu era ceva declanșat acum). Era clar că am dus cu această insuficienţă toate cele şapte sarcini. Dar nu înţelegeau cum de eu nu ştiam. Și aşa s-au rânduit lucrurile şi au zis: „Hai să-l aşteptăm pe domnul doctor a doua zi, să vedem ce hotărâre ia” – este vorba de doctorul care îmi urmărea sarcina, Alexandru Badiu de la Spitalul Municipal.

Dimineaţă au venit medicii de gardă de la diferite secţii, şi Cardiologie, şi Medicină Generală, toată lumea venea să-mi spună că trebuie să înţeleg că e grav ce mi se întâmplă. Asta pentru că prima dată am tratat un pic superficial situaţia, nu vedeam aşa o tragedie, știind clar că am ţinut şase sarcini până acum. Dar fiecare venea şi-mi spunea: „Nu înţelegeţi pericolul! Nu înţelegeţi că dumneavoastră muriţi, şi dacă muriţi dumneavoastră, moare şi copilul? Nu înţelegeţi că este o urgenţă medicală situaţia dumneavoastră? Nu înţelegeţi că la noi prioritate are mama?”.

– Deci te rugau cumva să avortezi?

– Nu, pentru că la 30 de săptămâni şansele să supravieţuiască copilul sunt mari, adică e deja viabil. Dar, normal, bine este să duci copilul nouă luni, pot apărea multe complicaţii dacă îl naşti prematur. Ideea era să-l scoată, pentru că inima ajunsese aşa de grav datorită sarcinii. Sarcina în şapte luni, mi s-a explicat, solicită inima cu mai mult de 50% să lucreze, și inima mea nu mai putea să facă faţă. Peste această insuficienţă cardiacă s-a suprapus și pneumonia, apa la plămâni, şi atunci s-a ajuns la această grozăvie: toată lumea spunea că trebuie să-mi scoată copilul şi că prioritate are mama. Aici eu nu am înţeles şi nu am fost de acord, şi spuneam că prioritate are copilul! Dar ei, de fapt, ce voiau să-mi spună: că nu mai aveau timp. Dacă eu păţeam ceva, dacă muream, ei nu mai aveau timp să scoată copilul – adică murea şi copilul. Ei asta încercau să-mi explice, nu că n-ar fi tratat cu aceeaşi importanţă și copilul…

„Nici eu n-am ştiut câţi oameni se rugau pentru mine”

Dar foarte important este că, în seara respectivă, când toţi medicii încercau să‑mi explice cât de grav este şi că trebuie să scoatem copilul ca să supravieţuim și unul și altul, o prietenă a noastră, absolut întâmplător, a aflat de situaţia prin care trecem. Iar ea atunci a vorbit cu alte prietene și, în momentul acela – dar asta am înţeles după câteva zile –, atât de multe persoane au primit mesajul că eu sunt grav şi că pierd copilul şi că mor, persoane pe care eu nici nu le știu, încât a fost pur și simplu ca un lanț care a ajuns în toate colţurile, și în țară, şi în Sfântul Munte… Nici nu ştiu unde să zic mai întâi că a ajuns.

Și a doua zi, când a venit Doctorul Badiu, normal, s-au reluat discuţiile, şi am fost la acelaşi medic cardiolog care mă văzuse şi seara – o doamnă doctor extraordinară – şi, uitându-se la ecograf, de data asta și cu medicul meu, a zis: „Bine, dar aseară, aici era aşa! Acum e cu totul altfel!”. Scăzuse lichidul, situaţia era mult îmbunătăţită. Ea nu înțelegea… Ce-i drept, seara, când s-a declanşat criza, ei m-au trecut direct pe tratament, n-au stat cu mâinile în sân până a doua zi; s-au consultat cu medicul meu la telefon şi-au ştiut ce să-mi dea. Totuşi, doar după o doză-două de medicamente, totul era spectaculos: cardiologul nu recunoştea inima pe care o văzuse cu douăsprezece ore înainte!

La momentul acela, nici eu n-am ştiut câţi oameni începuseră să se roage pentru mine, nu știam atunci… Dar era clar pentru mine că este o minune – pentru că era acelaşi medic, deci nu pot să zic că am mers în altă parte şi m-a văzut alt medic, și primul a prezentat deformat situaţia, iar a doilea a văzut că, de fapt, nu e chiar așa. Nu. Era acelaşi medic, sunt chiar cuvintele ei. Asta nu înseamnă că acum lucrurile erau roz. Nu, nicidecum. Erau la fel problemele, dar nu mai era urgenţa medicală care fusese cu douăsprezece ore înainte. Doamna doctor recomanda în continuare să mi se scoată copilul, să-l scoată cât mai repede, pentru că inima, clar, avea niște probleme. Și Domnul doctor Badiu, medicul meu, a zis să mai stăm un pic, să vedem.

Am avut o discuţie cu dânsul dimineaţă, înainte de această a doua ecografie, şi-mi explicase ce gravă este situaţia, dar eu l-am rugat să nu se grăbească. Ştiu că am început să plâng – ne cunoaştem cu dânsul de 14 ani, că şi fetiţa mea, care are acum 13 ani şi jumătate, tot cu dumnealui am născut-o, și chiar mi-a spus: „Bine, dar ne-am străduit atâta timp la celelalte sarcini să le păstrăm” (căci am mai avut probleme), „cum crezi că m-aş grăbi acum?”. Nu s-a grăbit în acea dimineaţă să-mi scoată copilul: „Hai să mai vedem un pic, câteva ore” – eu auzind mereu ce i se spunea lui: „De ce nu-i scoți copilul?”. Dar nu au acţionat pripit. Au stat și-au analizat, cei de acolo cu cei de dincolo; venea șeful de secție tot să mai ceară o părere și unuia, și altuia – chiar mi s-a părut mult profesionalism. Nimeni nu mi-a reproşat: „De ce al şaptelea? Sunteți inconştientă!”. Nimeni nu mi-a spus nimic. Din contră, la un moment dat o doamnă doctor m-a pupat pe frunte când a auzit că e al şaptelea copil.

Deci Domnul doctor Badiu nu s-a grăbit, şi a doua zi lucrurile stăteau cu totul altfel. Am răspuns foarte bine la tratament, aşa se considera – eu spun că rugăciunea a fost cea care ne-a scos în momentul acela din situaţia critică.

Și, dacă tot am vorbit de rugăciune, la un moment dat, când eram deja acasă, au venit nişte prieteni cu un copilaş de câţiva anişori. Și copilul, înţelegând că eu sunt Iulia (că m-a strigat tatăl lui), zice: „Dânsa e doamna pe care eu o pomenesc la rugăciune?” – copilașul fiind de câțiva anișori! Asta mie mi s-a părut… nu știu, nu-mi venea să cred, mai ales că eu nu vorbisem cu copilul acela. Era clar că oamenii mă pomeneau.

„Lasă, că o punem noi pe picioare!”

– Ai simţit că se roagă pentru tine?

– Am simţit foarte mult!… Acum este a doua oară când simt – vorbesc în contextul unor sarcini – când simt această forţă. Prima dată am simţit-o la Ecaterina, care are acum opt ani. Mi s-a spus inițial că are sindrom Down. După aceea, mergând la alt doctor, la câteva zile mi s-a spus: „Nu are sindrom Down, dar are o membrană care nu-i va permite să se dezvolte, deci trebuie să avortezi urgent!”. Și în perioada respectivă, când eu mă plimbam pe la doctori şi fiecare îmi spunea ba că e una, ba că e alta, dar că oricum trebuie să avortez, atunci ştiu că, tot la fel, l-am anunţat pe duhovnicul nostru, Părintele Valentin (de la Turnu), și pe Părintele Amfilohie (de la Diaconeşti) și, la câteva zile, când am reluat ecografia, totul era minunat. Nu înţelegea doctorul – de data asta alt doctor! – de ce-au apărut toate aceste discuţii şi probleme, când copilul era foarte bine.

– Iată puterea rugăciunii despre care atât de mult se scrie în cărţi!

– Da, dar trebuie să recunosc că eu acum, la ultima sarcină, cu Grigorie, am simţit foarte mult această putere. I-am şi spus doctorului – că tot așa, se minunau: ce schimbare, cât de bine răspund la tratament! (eu stăteam tot cu masca de oxigen, adică să nu ne gândim acum că gata, am plecat acasă; nu, dar depăşisem punctul critic) – şi i-am spus câţi oameni se roagă pentru mine…

– Dar au înţeles şi medicii ce înseamnă rugăciunea?

– Nu ştiu… Poate că da. Dânsul este extrem, extrem de devotat, este un om extraordinar, îl cunosc de paisprezece ani, șase sarcini mi-a urmărit (doar pe băiatul cel mare nu l-am născut cu dânsul). Țin minte că la prima sarcină urmărită de dumnealui insistam eu foarte mult să-mi facă cezariană, că stătusem cinci luni la pat, după care am zis că gata, eu vreau cezariană, vreau să scap! Pur şi simplu nu a vrut să-mi facă, mi-a spus că nu ştiu ce vorbesc. I-am spus: „Dar este copilul meu, e corpul meu! Eu vă dau în scris că vreau cezariană!”. Venisem inclusiv cu valiza în maşină ca să-mi fac cezariană. Şi nu a vrut. Mi-a spus: „Nu ştii ce vorbeşti. Nu am de ce să-ți fac cezariană, totul este în limite normale. Stăm să facem 40 de săptămâni.” Când s-au făcut 40 de săptămâni, nu a vrut să-mi provoace cu nimic naşterea – singurul lucru pe care l-a făcut a fost să-mi dea ulei de ricin, pentru că nu se mai declanşa naşterea. Nu a vrut sub nici o formă să provoace naşterea fără motiv, sau când e de gardă, ci a venit atunci când s-a întâmplat.

Eu deja sunt la a patra cezariană, deci tot acest domn doctor mi-a făcut și cezariană în momentul în care a fost necesar, când copilul intra în suferinţă fetală şi a fost necesar să mă treacă urgent din sala de naşteri în sala de operaţii. Este un om care acum, la ultima sarcină, venea la mine la pat de câteva ori pe zi – şi de zece ori cred că a venit! –, iar colegele de salon, văzându-l cum vorbeşte şi cum se implică, îmi spuneau că ar vrea să se mute tot la dânsul, atât de mult le-a impresionat. La un moment dat dormeam cu masca de oxigen şi o colegă mi-a povestit că domnul doctor a venit, mi-a luat pulsul fără să mă trezească, s-a uitat la oxigen, mi-a completat acolo ceva şi a zis: „Lasă, că o punem noi pe picioare!”. Este un om extraordinar.

Cât am stat în spital atunci, vreau să spun că toată lumea s-a comportat nemaipomenit, inclusiv infirmiera care venea în fiecare dimineaţă şi făcea curăţenie. Și toată lumea îi judecă, dar nu este deloc aşa. Infirmiera a văzut că eu, având masca de oxigen, ies din salon când dădea cu soluţie de dezinfectat pe jos, iar a doua zi, când a văzut că iar am ieşit, mi-a zis: „Nu trebuia să mai ieşiţi, că am schimbat soluţia, mi-am dat seama că vă deranjează”. Dar eu nu i-am cerut nimic, nici nu m-am gândit! Avea o altă soluţie, care mirosea mai puţin, ca să nu mă mai dau jos din pat, pentru că ştia că nu am voie să mă dau jos. Ceea ce mi s-a părut totuși extraordinar, necerând nimic…

„Nu există comparaţie între nașterea normală și cezariană”

– Să revenim la momentul acela critic, când ţi-ai dat seama că e posibil să mori. Ne poţi descrie care îţi era starea sufletească? Cum priveai lumea, la ce te gândeai?

– Mă gândeam numai la copilaşul din burtică. Îmi dădeam seama că sunt şase copii acasă, că toată lumea asta îmi spunea, că trebuie să mă gândesc că am şase copii şi ei vor rămâne fără mine, dar mi-am dat seama că ei vor înţelege în cazul în care s-ar întâmpla ceva, vor înţelege situaţia şi vor înţelege că important este copilaşul din burtică. Spun chiar cum am trăit: mie mi-era teamă să nu-l scoată pe copilaş din burtă. Asta voiam, să-l mai țină acolo. Nu înţelesesem că, dacă eu păţeam ceva, ei nu aveau timpul fizic să-l scoată şi el să trăiască…

– Dar ai deznădăjduit?

– Nu, nu. L-am avut pe soţul meu în permanenţă cu mine, eram împreună, şi atunci cred că mi-a fost mai uşor. Copiii erau acasă, ştiam că toată lumea se roagă, pentru că sunau telefoanele încontinuu – mi-am dat seama de dimensiunea la care se ajunsese.

Foarte important în acele momente au fost copiii de acasă, cât m-au susţinut, cei mari fiind alături de cei mici, cei mari făcând inclusiv mâncare, sau pregătindu-le hăinuţele, sau făcând lecţiile. Se rugau pentru noi, pentru mine, să depăşesc momentele. A fost extrem de important… Ştiu cât de greu le-a fost. Știu că la un moment dat au găsit-o pe Ecaterina în hainele mele, ca să le simtă mirosul (plânge). Știu că le-a fost foarte greu… Sau pe fata cea mare, la fel, au găsit-o plângând. Mi-era foarte greu, dar în acelaşi timp mă bucuram că sunt alături de mine şi mă susţin.

Și încă un lucru care m-a ajutat pe mine foarte, foarte mult în momentele acelea a fost Părintele duhovnic, care a fost alături de mine, și alți doi Părinți apropiați nouă, care au venit și m-au spovedit atunci când Părintele duhovnic nu putea să ajungă, și m-am împărtăşit de câteva ori în decurs de trei săptămâni, ceea ce m-a ajutat foarte mult. Venind Părinţii în salon, şi celelalte femei s-au dus şi s-au spovedit la Părintele de la biserica din spital, s-au împărtăşit înainte de naştere, lucru care mi s-a părut nemaipomenit – şi asta doar pentru că i‑au văzut pe acești Părinți şi au avut ocazia să le vorbească. A contat enorm.

– Aş vrea să vorbim despre cezariene, pentru că spuneai că ai născut și normal, dar ai făcut şi cezariene. Tu, ca mamă cu experienţă, ce recomanzi?

– Naştere normală, categoric. Dacă acum treisprezece ani insistam să-mi facă cezariană şi doctorul îmi spunea că nu ştiu ce vorbesc, acum nu aș recomanda-o nimănui – decât, bineînțeles, în caz de urgență. După cea de-a doua naștere, pe al treilea copil, Dimitrie, l-am născut normal, la 4.200 de grame, însă următoarea fetiţă, Ecaterina, deși a avut tot 4.200 de grame, pur şi simplu nu am reuşit să o nasc natural, au apărut niște probleme, moment în care m-a trecut la cezariană. După acea cezariană, i-am și spus doctorului: „Acum înţeleg ce aţi vrut să spuneţi când eu tot insistam să fac cezariană!”. Nici nu există comparaţie.

– De ce?

– Durerile de după operaţie sunt foarte mari. Eu m-am recuperat foarte greu după aceea. Dacă eşti la prima cezariană, laptele îţi vine mult mai greu. Nu pot să spun că Ecaterina a avut de suferit pentru că a fost născută prin cezariană; ea a fost un copil sănătos, am născut‑o bine, totul s-a desfășurat normal până la urmă. Însă, în timpul cezarianei, nefiind travaliu, copilul nu se pregăteşte, el este pur şi simplu tras din burtă. Or, travaliul are şi el rolul lui în pregătirea copilului pentru naştere.

La o naştere normală este o bucurie în momentul când naşti, este o trăire pe care cred că o înţeleg doar mămicile care au născut natural, este ceva ce nu se poate regăsi la cezariană. Nu înseamnă că nu m-am bucurat și când am născut prin cezariană; că nu m-au adormit complet, știu când l-au scos, l-au pus pe mine, l-am pupat, născut atunci. M-am bucurat – însă la naşterea naturală este altceva.

 (…)

Material realizat de

Raluca Tănăseanu

Fragment din articolul publicat în numărul 82 (Noiembrie 2015) al revistei Familia Ortodoxă

tota2

Contact Form Powered By : XYZScripts.com