Header image

Amintirile unui mort despre viața de apoi

12:16, joi, 5 decembrie, 2013 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , , ,

Era o zi de iarnă; priveam prin geamul ferestrei cum cade zăpada. Mă aflam în spasmele morţii, trupul de răni şi puroi îmi provoca dureri cumplite, mă chinuiam în agonia morţii; de la atâta nesomn, ochii îmi sângerau de durere şi eram singur… Da, singur… Oricine venea la mine îmi era absent… Muream în spasmele morţii, dar moartea nu a venit aşa cum am gândit eu în copilărie.

O, de ar fi venit astfel, cred că era o bucurie să văd doar un schelet care să-mi ia sufletul; dar nu! Ea a venit noaptea. M-am trezit mai uşor ca niciodată, am privit în jur, am zărit alături de mine pe cineva, a fost straşnic, căci era trupul meu, eram eu. Parcă morţii străini îmi erau straşnici de când mă ţin minte, dar de astă dată frica şi deznădejdea mă cuprinsese. Eram ca de gheaţă, ca frigul crunt de afară, voiam să mă mişc, să fac ceva, dar nu puteam, cadavrul meu mă ţintuia la pat.
O negreaţă solidă începea să mă înconjoare.  Un rece îmi pătrundea toată fiinţa. Cineva s-a apropiat de mine încât o frică oribilă mă cuprinse. Eu nu ştiam că el, acela despre care ziceau popii, este atât de oribil. Da, el se apropia de mine, nu-i zic numele căci de acolo am venit. De acolo, din împărăţia lui, am venit să îţi spun acum aceste lucruri, căci spaima zace în mine. El a venit şi, fără să vreau, am fost supt ca de o gaură neagră înăuntru, în acel întuneric solid şi nespus de greu care mă apasă. Plecam spre întunericul acela cumlit când, la un moment dat, cineva, nu ştiu cine, o persoană, pe care o cunosc de-o viaţă, m-a oprit şi m-a apucat de mână. Semăna mult cu mine când eram copil, numai că el era om în toată firea.
M-a luat de mână şi mi-a spus:
– Mă cunoşti tu pe mine?
– Eu simt că te cunosc, dar nu te-am văzut niciodată. Mulţumesc că nu m-ai lăsat să fiu înghiţit de acest întuneric.
Fără să mai întreb ceva, mi-a zis:
Tu ai murit. Da, eşti mort. Am fost trimis aici ca să îţi arăt viaţa, asa cum nu ai vrut să ţi-o vezi nici pe patul morţii.
A întins mâna şi a apărut o cărare către trecutul vieţii mele. Am început călătoria prin propria-mi viaţă al cărei actor eram, acum fiind un simplu spectator.
Simţeam cum zburam în trecut. M-am oprit lângă o casă unde erau doi tineri căsătoriţi. Aşteptau un copil pe lume. Nu ştiu de ce, dar simţeam că aceşti doi oameni sunt foarte scumpi pentru mine, că de ei depinde viaţa mea.
–     Aceştia sunt părinţii tăi; te aşteaptă pe tine, tu fiind singura lor mângâiere, singurul lor copil. Dar tu ai fugit de acasă în ţări străine fără să te întorci la ei. Ambii au murit de tristeţe. Mai întâi, mama ta s-a îmbolnăvit de cancer, iar apoi tatăl tău de durere de inimă.
Niciodată nu mi-am dat seama cât sunt de egoist. O, pe câţi i-am făcut să sufere!
M-am zărit la liceu în clasa a XI-a, unde conducătorul meu mi-a arătat o fată şi mi-a spus:
– O ţii minte?
Da, o ţineam minte. Era fata căreia i-a cerut să se culce cu mine. El continuă:
Pentru că i-ai cerut să avorteze, această fată nu a mai avut copii. Bărbatul pe care îl iubea a părăsit-o, iar ea a început să bea, după care s-a sinucis.
În acel moment nu puteam roşi sau zice ceva, nici să mă apăr sau să ascund ceva. Totul era descoperit, totul, până şi cea mai mică umbră a gândurilor mele. Vai, cât de chinuitor era! Nu puteam să suport vina pe care o port, care mă măcina din interior şi din afară.
Cel care îmi revela toate acestea era îngerul pe care l-am primit la botez, neştiind că arată astfel.
Nu am fost lăsat aici, ci am fost dus mai departe prin cursul vieţii. Mă opreşte în ziua când am mers la biserică şi m-am spovedit, mă vedeam pe mine spovedindu-mă, vedeam cum ies din sufletul meu păcatele asemenea unui venin greu.
Îngerul îmi zice:
Asta a fost unica zi din viaţa ta în care ai făcut ceva bun.
Într-o clipă m-am văzut pe mine făcând aşa-zise fapte bune, dar care nu era decât mândrie, făţărnicie mascată şi ticăloasă sub care mă ascundeam de multe ori.
Îmi văd soţia şi copiii de care îmi este ruşine că i-am crescut, pentru că am făcut din ei fiare în loc de oameni fiare. Pe soţia mea am înşelat-o nu o dată. Veneam acasă beat şi o băteam; iar copiii, ca urmare a nebuniei mele, au căpătat probleme grave. Văd în faţa ochilor cum mi-a murit soţia. Nu plângeam pentru că mi-a murit persoana iubită, ci pentru că mi-a murit servitoarea în care loveam cu pumnii când şi cât voiam.
Îmi spunea îngerul:
–     Îţi aduci aminte cât de trist erai, încât, după trei zile, ai plecat şi te-ai culcat cu alta. Nu uita acel necaz , când ţi-ai rupt piciorul, la şapte zile după moartea soţiei. În loc să te căieşti, tu, asemenea unui câine turbat, m-ai alungat înjurându-mă pe mine şi pe Cel care ţi-a dat viaţa.
Voiam să plâng, să-mi liniştesc durerea, dar nu mai aveam lacrimi în ochi.
Dar iată o altă scenă a vieţii mele. Fiul meu cel mic începuse să meargă la biserică în fiecare zi. Se ruga şi citea despre religie. Mă năpusteam asupra lui ca un nebun rostindu-i fel de fel de cuvinte. Îl înjoseam şi îi ziceam că este limitat la minte. L-am alungat de acasă. Ajunsese să doarmă în mijlocul iernii prin fân. Nu-i cumpăram nimic de îmbrăcat, umbla într-o cămaşă subţire cu nişte pantaloni rupţi, fără ciorapi şi în nişte bocanci de cauciuc. Fiul mi-a murit la numai 28 de ani din cauza cangrenei de la picioare.
Iar eu, eu… cu acelaşi egoism îl plângeam, iar toţi se uitau la mine cu dispreţ şi ziceau: „Îl plânge acum. Dar nu-şi aduce aminte cum îl bătea înainte pe sărmanul copil??!!”
Îngerul mă privea trist şi ofta. Vedeam durerea din ochii lui care îmi străpungea fiinţa.
Dar merg mai departe pe firul vieţii mele. Mă văd bătrân la pat, bolnav, iar o rudă îmi poartă de grijă. Casa îmi era goală, numai păianjeni în loc de draperii, la ferestre. Eram bolnav de tuberculoză. De la atâta fumat, scuipam sânge, oasele îmi puroiau, totul eram plin de răni, un miros greu ieşea din mine. Muream…
Îngerul opri cursul vieţii mele şi rosti:
Să mergem mai departe, să ţi-i arăt pe cei care au venit la tine la înmormântare.
Deodată, mintea mea s-a deschis şi am început să aud şi să văd gândurile, patimile tuturor celor care erau de faţă. În momentul acela s-au deschis asemenea a două uşi prin care vedeam gândurile oamenilor. Prin prima uşă vedeam toate porcăriile şi patimile oamenilor. Iar prin a doua, care era deschisă numai câtorva persoane, frumuseţea raiului.
La înmormântări am fost cu o lumânare sau cu o floare. Soţia ţinea dinadins să merg. Însă acum, stând în sicriu înconjurat de flori moarte, vedeam pe fiecare cu ce gând vine. A fost ceva care nemaivăzut, greu de închipuit. Oameni pe care îi credeam prieteni îşi ziceau în gând: „Ai murit, canalie. De mult trebuia să fii aici. Am vrut să te ucid cu propriile mâini!” Sau: „Ţi-ai ucis nevasta în bătaie, prostule! Aici îţi este locul. Nici numele nu ţi l-am scris pe cruce”…
O singură persoană m-a zdrobit total. Era prietenul băiatului meu care a murit: „Cât de mult aş vrea ca acest om să fie mântuit!” Aceste cuvinte au lovit precum un trăsnet asupra mea.
Ceilalţi smiorcăiau făţarnic. Câtă ură era între femei; până şi aici invidia era prezentă. Doar copilul îmi dorea binele. Simţeam că viitorul meu depindea de el.
După un timp a venit preotul. M-au condus la biserică citindu-mi prohodul. În tot acest timp mă aflam deasupra sicriului. Ce folos are rugăciunea preotului? Înainte credeam că predică ceva popa doar pentru a câştiga ceva bani. Acuma însă, înţelegeam rugăciunile lui ca nişte trăsnete care loveau în dracii care tot mai mult mă înconjurau să mă ia.
În cimitir îmi bat cuiele la capul sicriului, coboară trupul meu în locuinţa veşnică, în mormânt, mă acoperă cu ţărână. Aici este sfârşitul trupului meu.
Îngerul m-a ridicat, ducându-mă într-o sală aşa cum nu am mai văzut niciodată. Imensă şi diferită de toate câte există pe pământ. Întreaga-mi fiinţă era cuprinsă de o teamă şi o fericire inexplicabile. Ceva în mine striga cu putere: „Te apropii de Dumnezeu!”
Am ajuns înaintea Lui. Nu puteam ridica ochii de la pământ. Eram ca o stâncă.
Dintr-odată aud un glas plin de dragoste care mă pătrundea până în adâncul sufletului:
Fiule, de ce M-ai părăsit?
Nu puteam răspunde nimic. Apoi adăugă:
Iată, Eu am aşteptat întoarcerea ta până acum. Permanent eram la uşa inimii tale, dar M-ai alungat. Cu ce ţi-am greşit?
Oare pentru că Mi-am dat viaţa pentru tine?
Avea un glas de parcă ar fi plâns în locul meu. Am ridicat ochii să-I văd faţa. Atunci am întâlnit ochii săi încărcaţi de cea mai adâncă dragoste pe care nu o puteam cuprinde. De atâtea ori l-am izgonit din viaţa mea şi acum mă privea fără urmă de mânie sau ură, ci cu o dragoste plină de compătimire faţă de mine, cel rătăcit de adevăr.
Îmi aşteptam verdictul. Cu faţa tristă şi cu glasul îndurerat mi-a spus:
Să fie dus acolo unde şi-a pregătit sălaşul toată viaţa şi către cel căruia i-a slujit!
Îngerii m-au luat de mâini, m-au dus pe malul unei prăpastii şi m-au lăsat acolo. Diavolii mă aşteptau pentru a mă lua în mâinile lor. M-au dus în infern unde am îndurat chinuri groaznice. Nu m-au chinuit atât de mult focul, diavolii, singurătatea sau teama,cât acei ochi pe care i-am trădat toată viaţa.
Îţi scriu această scrisoare ţie, cel ce şezi dincolo de baricada cuvintelor.

Andrei Cociug

Contact Form Powered By : XYZScripts.com