Header image

Apropierea de Dumnezeu

13:09, vineri, 5 septembrie, 2014 | Cuvinte-cheie: , , , ,

Când S-a îndepărtat Duhul Sfânt de la Saul, atunci spaima şi neliniştea l-au cuprins, iar întunericul deznădăjduirii l-a coborât în cele mai de dedesubt; aşa mi s-a întâmplat şi mie în ziua întristării şi împietririi cugetului meu, că m-am îndepărtat de la lumina Ta; ci dă-mi a Te chema necontenit, Ocrotirea sufletului meu, până ce lumina Ta mă va lumina pe mine, cel împuţinat la suflet.

Din Icosul al 7-lea, Acatistul Sfântului Duh

A-L căuta pe Dumnezeu este firesc pentru orice fiinţă umană, întrucât grăuntele Dumnezeirii este sădit în om chiar de la creaţie: Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa. Scriitorul bisericesc Tertulian scria: „Sufletul omului este, după natura sa, creştin”, arătând că şi păgânii îl caută pe Dumnezeu, mai ales atunci când sunt în necazuri sau în mare bucurie.

Şi, totuşi, omul, probabil, este unica fiinţă de pe faţa pământului, care se îndepărtează de Dumnezeu de bună voie. Pentru că scurtă-i este memoria, pentru că atunci când îţi este bine, uiţi de Cel care ţi-a făcut binele acesta. Atunci când ai succese la învăţătură, le atribui străduinţei şi perseverenţei proprii, când îţi reuşeşte bine la serviciu şi devii om de succes, adesea, consideri că se datorează muncii tale asidue, nopţilor nedormite. Într-o cântare-pildă se spune despre un pictor iscusit, care a arătat tablourile sale unei tinere cu inimă curată şi sinceră, întrebând-o, „Ei, cum îţi pare?” – la care fata i-a răspuns: „Da, este o pensulă minunată, cu care pictează Dumnezeu”. „Draga mea, ce are pensula cu această pictură? Care Dumnezeu??? Eu am pictat-o, nu pensula, nu Dumnezeu! Eu pot şi cu cărbune pe fundal alb să arăt strălucirea soarelui, pot şi cu cretă albă să redau întunericul şi splendoarea nopţii!” Atunci Dumnezeu i-a luat talentul acestui pictor, şi oricât de mult el se străduia, nu-i mai reuşea nimic, până când a înţeles cuvântul fetei şi a dat slavă lui Dumnezei, iar Cel Atotputernic i-a întors talentul.

În mândria sa, omul se îndepărtează de Dumnezeu, şi atunci Atotţiitorul îl lasă să meargă puţin singur, aşa cum părinţii îl lasă pe bebeluş să facă primii paşi în viaţă. Acesta cade, se loveşte cu funduleţul de podea (sau dă cu capul în bară, când şi cum) – şi plânge. Iată de ce Hristos ne spune „fără Mine nu puteţi face nimic”! (Ioan 15, 5). Şi asta, pentru că noi toţi răsuflăm viaţă din singură sursă, care este Calea, Adevărul şi Viaţa tuturor. Şi atunci când cădem şi plângem, întinzând mâinile către Sursa Vieţii, atunci Dumnezeu ne mângâie şi ne încălzeşte în palma Sa.

Deci, nu Dumnezeu se îndepărtează de om, ci omul, mândrindu-se, Îi întoarce spatele Părintelui. Noi ştim că Dumnezeu nu voieşte să forţeze voinţa nimănui, şi dacă fugim de la faţa Lui, El se dă la o parte, ne lasă singuri, ajutându-ne de la distanţă. Şi dacă simţim suflul rece al singurătăţii, asemenea cum Saul, după ce s-a îndepărtat de Dumnezeu, a simţit că Duhul Sfânt l-a părăsit, ne îngrozim de întunericul infernal al deznădăjduirii. În această stare omul devine pradă forţelor răului. În deznădejde omul e în stare să facă mult rău – să ucidă pe alţii, să-şi sugrume pruncii, să se sinucidă. Adesea îşi caută refugiul în beţii, droguri, învăţături eretice, şi moare – atât duhovniceşte, cât trupeşte. Iată, triumful clevetitorului, iată bucuria dezlănţuită a lumii demonice!

Dar cât de dulce este rodul apropierii de Dumnezeu, cât de fericit se simte omul care încredinţează viaţa sa proniei Dumnezeieşti! Cum copilaşul năzbâtios, după ce a supărat-o rău de tot pe mămica, şi chiar, poate, a primit o palmă-două la funduleţ, vine cu dragoste şi o cuprinde, apoi adoarme în braţele ei, cu obrajii înlăcrimaţi, dar cu zâmbet fericit pe buze, aşa şi omul rebel odinioară, dar pocăit şi smerit acum, se încolăceşte în palma Tatălui Ceresc, iar liniştea şi siguranţa se întipăreşte pe chipul său înseninat.

Vă amintiţi pilda tânărului bogat? Cu câtă tristeţe el s-a îndepărtat de Dumnezeu! Pentru că încă nu era în măsură să cuprindă dragostea Dumnezeiască. A plecat să lucreze asupra desăvârşirii. A plecat să se înveţe a iubi şi a se dărui lui Dumnezeu.

Nu este uşor să te desăvârşeşti. Este nevoie de eforturi colosale, trebuie, în primul rând, să-ţi învingi voinţa egoistă. Să înţelegi cuvintele lui Dumnezeu, „Milă voiesc, iar nu jertfă!” (Osea 6,6; Matei 9, 13) Iar rodul desăvârşirii este dobândirea dragostei, întoarcerea la Începutul tuturor lucrurilor, pentru că, spune Scriptura, „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el”. (I Ioan 4-16).

Viaţa curată şi neprihănită înaintea lui Dumnezeu ne este dăruită de Creator prin dobândirea a trei lucruri, spune părintele Ilie Cleopa: credinţa drepmăritoare, dobândirea Harului Sfânului Duh, prin cele 7 Taine Bisericeşti, şi împlinirea poruncilor Evanghelice de a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele (Predica la Duminica XII-ea după Rusalii). Ne unim cu Dumnezeu în rugăciune, dar, adesea, nu simţim rodul acesteia, din cauza neatenţiei la rugăciune, din cauza împietririi inimii. O femeie s-a apropiat de Mitropolitul Antonie de Souroj şi i s-a plâns: „Vladâca, mă rog mult, dar nu simt nimic! Citesc acatiste, canoane, dar nu simt căldura rugăciunii”. Atunci părintele Antonie i-a zis, „Dar tu încearcă să nu citeşti canoane întregi. Stai în faţa chipului Mântuitorului, sal al Maicii Domnului, sau al Sfântului, şi taci. Ascultă ce îţi va spune”. A spus-o, pentru că Vladâca Antonie tot timpul a subliniat – este mai bine să te rogi scurt, dar bine. Să simţi rugăciunea aprinsă în inima ta. Să ţi se încălzească inima cu rugăciunea, şi să se înalţe către Dumnezeu.

Dar rugăciunea, dacă nu e însoţită de dragoste jertfitoare pentru aproapele, pentru cei din jur, rudenii, prieteni – iar la cei desăvârşiţi, şi pentru întreaga lume – nu ne va încălzi niciodată inima. Ea nu va fi sinceră. Atâta timp cât mă înfăţişez înaintea lui Dumnezeu, şi Îl rog, „Doamne, miluieşte”, dar nu sunt în stare să fiu milostiv măcar către o singură fiinţă – nu voi primi mila Domnului! Dacă spun că îl iubesc pe Dumnezeu, dar Îl rog să mă izbăvească de acest – de exemplu – cumnat care fumează şi bea, iar la beţie înjură şi face o mulţime de porcării – rugăciunea mea nu va avea izbândă. Şi dacă nu mă voi asemăna Samarinenului milostiv, şi dacă nu-l voi încălzi cu dragostea, răbdarea, grija mea pe cel căzut între tâlhari (beţiv, desfrânat, mincinos, hoţ) – atunci rugăciunea mea va fi ca nişte cărbuni aprinşi pe creştetul meu! Dacă nu sunt în stare să iert şi să ajut, rugăciunea mea este o minciună înaintea lui Dumnezeu. Atunci mă voi asemăna cu Saul, îngrozit şi deznădăjduit de părăsirea de către Harul Duhului Sfânt. Iar dacă Îl voi chema necontenit, şi voi dori cu tot sufletul meu să mă luminez cu Lumina Dumnezeiască şi să mă încălzesc cu Dragostea Creatorului, o voi putea dobândi doar dăruind dragoste celui pe care nu am fost odinioară în stare să-l iubesc!

Pr. Constantin Cojocaru

sursa http://preotconstantincojocaru.blogspot.com

Contact Form Powered By : XYZScripts.com