Header image

„Ar fi total neomeneşte, dacă n-aş fi în stare să-i iert…”

13:21, joi, 20 martie, 2014 | Cuvinte-cheie: , , , , , , ,

Tacit, împăratul romanilor, aducându-şi aminte într-o seară că în ziua respectivă n-a făcut nici un bine, le-a spus prietenilor săi:

– Astăzi, am pierdut această zi!

De ce, oare, e atât de necesar să facem bine? Răul, după cum se ştie, e un neajuns pe care toată lumea îl condamnă. Dar binele? Ce este? O virtute? O povară? Suntem buni, pentru că nu facem rău ori nu facem rău, pentru că suntem buni? Nu e mai bine să păstrăm indiferenţa şi să nu ne implicăm?

Am cunoscut pe cineva care spunea:

– Dacă nu doreşti ca alţii să-ţi întoarcă spatele, atunci nu cere nimic de la ei, iar dacă nu-ţi place să fii tratat cu nerecunoştinţă – nu fă bine!

O spunea, desigur, de dragul controversei, mimând filozofia omului nepăsător. În realitate, însă, viaţa unui om nu costă nimic, dacă nu reuşeşte s-o transforme într-un nesecat izvor de bine pentru alţii. “O viaţă trăită din plin, zicea Samuel Smiles, nu este cea în care omul capătă cât mai multe plăceri sau câştigă renume, ci o viaţă în care el devine mai Om, făcând tot ce-i stă în putere pentru binele altora”.

Deci, Binele este chemarea supremă a unei personalităţi. Nu banii, nu faima, nu frumuseţea, ci faptele noastre bune merită recunoştinţa generală. “Fapta e totul, gloria – nimic!” spunea Goethe, împovărat de slavă şi tot el adăuga în altă parte:

– Binele pe care îl faci altora, înseamnă-l pe nisip, iar binele pe care alţii ţi-l fac ţie, dăltuieşte-l în piatră.

Este, poate, cea mai limpede chemare către neuitare şi recunoştinţă, pentru că, din păcate, dintre toate calităţile pe care le avem, recunoştinţa are memoria cea mai scurtă…

Legendele arabe povestec că, pe timpuri, un vizir blajin l-a servit pe sultanul său cu credinţă timp de treizeci de ani. Într-o zi, însă, indus în eroare de câţiva curteni invidioşi, sultanul a pierdut încrederea în vizir şi l-a condamnat la moarte: acesta urma să fie aruncat de viu într-un ocol cu cei mai sălbatici câini de vânătoare.

Când i s-a oferit cuvântul să-şi exprime ultima dorinţă, vizirul a cerut să fie lăsat în libertate încă zece zile – timp în care a cumpărat bunăvoinţa îngrijitorului de câini şi s-a ocupat (cu permisiunea acestuia) de hrana animalelor…

În ziua execuţiei, grefierul a citit din nou sentinţa şi, sub ochii sultanului, vizirul a fost aruncat în ocolul câinilor de vânătoare… Dar, în loc să-l sfâşie, cum făceau, de obicei, cu ceilalţi condamnaţi, animalele au prins a da din coadă şi a se gudura pe lângă el.

Curtenii, prezenţi la execuţie, au rămas uimiţi de ceea ce vedeau, iar sultanul a ordonat ca vizirul să fie adus în faţa sa şi, plin de suspiciune, l-a întrebat:

– Cum, oare, se face că ai scăpat nevătămat de colţii câinilor?

– Am avut grijă de ei doar zece zile, a recunoscut sincer vizirul, şi iată câtă recunoştinţă am câştigat din partea lor… De tine, însă, stăpâne, am avut grijă timp de treizeci de ani şi, în loc de recunoştinţă, m-ai condamnat la moarte…

Ruşinat de fapta sa, sultanul l-a scos de sub acuzaţie şi, ca să-l îmbuneze, i-a dat voie să hotărască soarta curtenilor care l-au bârfit.

Străjerii au pus imediat mâna pe ei şi i-au târât cu forţa în faţa câinilor sălbatici, gata să-i împingă în ocol. Toată lumea aştepta ca vizirul să dea ordinul de execuţie. El, însă, a pus capăt răfuielii, spunându-le celor prezenţi:

– Ar fi, probabil, omeneşte dacă m-aş răzbuna pentru răul pe care aceşti mişei mi l-au făcut, dar ar fi total neomeneşte, dacă n-aş fi în stare să-i iert.

Acest act de bunătate i-a adus din partea “greşiţilor” săi cea mai nepreţuită dintre bogăţii – recunoştinţa.

* * *

E mult mai uşor să faci bine pentru alţii, decât să răspunzi cu recunoştinţă la binele făcut de alţii. Cine reuşeşte s-o facă măcar o dată poate spera că va deveni Om. Cine reuşeşte s-o facă permanent poate fi sigur că va rămâne Om…

Extras din Fărâme de suflet, Aurelian Silvestru, Ed. Tocono, 2011.

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com