Header image

Arhim. Dosoftei Murariu – mărturia unei vieți închinate slujirii lui Hristos și aproapelui

10:11, miercuri, 13 septembrie, 2017 | Cuvinte-cheie: , ,

Date biografice

Despre viaţa şi activitatea Părintelui Dosoftei Murariu s-a scris puţin, dacă avem în vedere că a fost un remarcabil călugăr misionar şi mărturisitor, care s-a impus în timpul regimului comunist printr-o înaltă ţinută duhovnicească. O scurtă biografie a Părintelui Dosoftei a fost schiţată în introducerea la cele două cărţi ale sale de Părintele Ioanichie Bălan, bun cunoscător, ales prieten şi colaborator. Un alt biograf, Preotul Eugen Goia din Ţara Moţilor, mărturiseşte: „o obligaţie de suflet mă îndeamnă a-i face un portret spiritual fiindcă l-am cunoscut, i-am ascultat cuvântul, m-am învrednicit de prietenia cuvioşiei sale”. Biografii amintiţi, cu toate că l-au cunoscut personal pe Părintele Dosoftei și i-au fost prieteni şi colaboratori, nu au avut acces la unele documente privitoare la viaţa zbuciumată a Părintelui Dosoftei, de aceea biografiile întocmite de ei, au lacune, motiv pentru care mi-am propus ca, în studiul de față, să completez şi să nuanţez cele ce deja s-au scris.

Părintele Arhimandrit Dosoftei Murariu s-a născut în anul 1913 la Stăuceni, în judeţul Botoşani, primind la botez numele Dumitru. A intrat în viaţa monahală la Mănăstirea Neamţ, în luna martie 1933, iar în toamna aceluiaşi an a fost trimis la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Cernica. Tunderea în cinul monahal a primit-o în 13 august 1938 de la stareţul Schitului Sihăstria, Ioanichie Moroi. Peste numai trei săptămâni, la Praznicul Împărătesc al Naşterii Maicii Domnului, a fost hirotonit ierodiacon în Catedrala Mitropolitană din Iaşi, de către Arhiereul vicar Valeriu Moglan. În 1941, după finalizarea cursurilor Seminarului Monahal de la Cernica, şi-a continuat studiile la Facultatea de Teologie din București şi, în paralel, la Facultatea de Litere, secţia Filologie clasică. În anul 1942, la un an după revenirea Basarabiei şi Bucovinei la Patria mamă, ierodiaconul Dosoftei a întrerupt frecventarea cursurilor ambelor facultăţi şi a fost trimis de autorităţile bisericeşti ca misionar, peste Nistru. Până la cedarea către URSS a celor două provincii româneşti, Basarabia şi Bucovina de Nord, în 1944, Părintele Dosoftei a desfăşurat acolo o activitate misionară intensă. În august 1943 s-a reînscris la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, unde a urmat cursurile până în primăvara anului 1944 când, din pricina războiului, facultatea s-a refugiat la Râmnicu Vâlcea.

A fost hirotonit ieromonah la 15 ianuarie 1944, la Catedrala Patriarhală, pe seama Mănăstirii Tismana. A continuat studiile la Facultatea de Teologie:  anul II în București, anii III şi IV la Sibiu, finalizând în 1947, cu teza de licență: „Sfântul Serafim de Sarov – viaţa, nevoinţele şi învăţăturile”. A revenit la Sihăstria în 1947, iar în luna mai a anului următor, a fost arestat la Târgu Neamţ, fiind condamnat la un an cu suspendare, apoi eliberat, în 5 iunie, același an.

Pe 20 iulie 1948 a fost rechemat la Tismana, fiind transferat ca preot slujitor la Mănăstirea Bucovăţul Vechi, unde a activat  și ca profesor la Seminar. A revenit la Sihăstria în 1949, dar a continuat şi studiile doctorale, începute în 1948 și finalizate în 1952, la Facultatea de Teologie din Bucureşti.

Între 1 iulie 1950 şi 1 iulie 1953 a funcţionat ca preot slujitor la Catedrala Patriarhală. Pe 8 septembrie 1952, ca urmare a demisiei Părintelui Cleopa din postul de stareț al Mănăstirii Slatina, soborul acestei mănăstirii îl cheamă să vină stareț la Mănăstirea Slatina, dar, din motive necunoscute, nu a putut lua în primire stăreția. Probabil, Patriarhul Justinian cunoscând cazierul de luptător împotriva comuniștilor a Părintelui Dosoftei, nu a riscat să-l expună, trimițându-l în fruntea unei obști de prestigiu în acel moment.  

După anul 1953 părintele este transferat, ca eclesiarh mare, la Episcopia Romanului, unde rămâne până în anul 1956, când, împreună cu 17 călugări din Sihăstria, a fost trimis la Mănăstirea Putna, ca stareţ, demnitate deținută până la 1 noiembrie 1957. Silit să părăsească Mănăstirea Putna, Părintele Dosoftei a fost trimis profesor la Seminarul de la Mănăstirea Neamţ, însă, de la 1 decembrie 1957, bucurându-se de aprecierea Patriarhului Justinian, a revenit la Patriarhie, ca preot slujitor. A fost arestat din nou pe 8 august 1959, fiind în atenția securității pentru activitatea bisericească deosebit de intensă, atât din ţară, cât şi din Basarabia.  A fost închis la Aiud şi Gherla, unde a cunoscut calvarul intelectualităţii româneşti, martirizată de regimul dictatorial ateu.

Pe 22 iunie 1964 este eliberat însă, nu a primit aviz de la autorităţile comuniste să mai ocupe vreo funcţie conformă cu pregătirea şi statutul său. De la 1 septembrie 1964 până la 1 decembrie 1965 a fost angajat ghid la Mănăstirea Plumbuita, la intervenția Patriarhului Justinian, care îl prețuia,  fără a i se da voie să săvârșească cele ale preoţiei și să poarte haine monahale. Având o mare dorință de a sluji cele ale preoției, Părintele Dosoftei i-a cerut Patriarhului Justinian să-l trimită preot misionar în Ardeal. Așa ajunge în Munţii Apuseni, în satul Poiana din comuna Sohodol, judeţul Alba, apoi în parohia Deda, din judeţul Mureş, unde între 16 decembrie 1965 şi 1 aprilie 1976, a desfăşurat o rodnică activitate misionară. S-a pensionat şi a revenit în Moldova, la Catedrala Episcopală din Roman. În anul 1978 a cerut să se întoarcă la Sihăstria, mănăstirea sa de metanie, unde a rămas pentru puţin timp, deoarece Stareţa Mănăstirii Agapia, Eustochia Ciucanu, cerea cu insistenţă Mitropolitului Teoctist ca preot slujitor și duhovnic al mănăstirii pe Părintele Dosoftei. A preferat să se retragă la Slatina, din judeţu Suceava, care devenise după 1960 mănăstire de călugărițe.

La 1 iulie Mitropolia Moldovei îi aprobă cererea de a se stabili acolo. Rămâne la Mănăstirea Slatina până la data de 20 iunie 1985, când solicită Mitropoliei să meargă iarăși la Mănăstirea Sihăstria. Dar la 16 decembrie 1986 Mănăstirea Slatina înaintează o cerere către Mitropolie, în care solicită ca Părintele Dosoftei Murariu să revină duhovnic al obștei. Astfel, din ianuarie 1987 până în martie 1990, când a trecut la cele veşnice, îl regăsim pe Părintele Dosoftei tot la Mănăstirea Slatina.

Această pendulare geografică, pentru împlinirea sfintei slujiri a Bisericii lui Hristos, arată intensitatea şi statornicia vieţii duhovniceşti a părintelui Dosoftei, într-un timp zbuciumat, cu mari încercări pe care le-a pătimit în dorinţa de a urma Sfinţilor Apostoli şi cuvioşilor părinţi atât în slujire cât și în prigonire.

Activitatea părintelui oglindită în diferite documente

Părintele Dosoftei a fost un ales slujitor al Sfântului Altar, liturghisitor plin de râvnă şi evlavie, așa cum puţini a cunoscut monahismul românesc în a doua parte a secolului al XX-lea. Avea un simţ al realităţii bine dezvoltat, era bun administrator, teolog iscusit, bun orator, cercetător harnic şi neobosit, un monah cu iniţiativă şi spirit de jertfă, dinamic şi consecvent. Aşa şi-l amintesc cei mai mulţi dintre  cei care i-au fost în preajmă şi l-au cunoscut în diferite ipostaze şi momente din viaţa sfinţiei sale. Astfel îl descrie şi Părintele Eugen Goia:

„A fost un călugăr-cărturar de vocaţie, un om al rugăciunii, al cărţilor, harnic truditor în ogorul culturii româneşti. A iubit moţii, omenia şi pe cei mulţi şi săraci. Le-a înţeles durerile şi puţinele bucurii. S-a zidit pe sine prin întreaga-i viaţă, lăsând în inimile credincioşilor o frumoasă amintire. A fost o pildă de hărnicie, având şi o putere de muncă puţin obişnuită. Şi-a dus cu stoicism crucea vieţii pusă în slujirea neamului. A trecut fără văicăreli, cu temeritate peste încercările unor vremuri dure. Toată viaţa s-a mulţumit pentru sine cu puţin. Zilele vieţii şi le-a petrecut într-o chilie călugărească simplă, tăcută, plină de cărţi şi icoane, iar el, ca un călugăr neobosit, luminat de har, căuta să-şi facă datoria de preot al lui Hristos, de teolog şi părinte duhovnicesc”.

Virtuţile părintelui, ce ilustrează personalitatea sa duhovnicească, sunt confirmate de documentele care, în perspectiva istorică, s-au transformat din rechizitoriu în panegiric. Prima consemnare a Părintelui Dosoftei într-o arhivă de urmărire a Securităţii datează din 8 noiembrie 1948:

„Numitul (Dosoftei Murariu) este licenţiat în teologie, (are vârsta) de 35 de ani, a fost confesor militar cu gradul de căpitan, în prezent domiciliază la Schitul Sihăstria, Neamţ. În ziua de 21 martie 1948, a venit în comuna Humuleşti, jud. Neamţ, cu un aparat de proiecţie cu care a rulat filmele «Viaţa lui Iisus» şi «Jertfa lui Avraam». Pentru proiectarea acestor filme a avut autorizaţia Ministerului Informaţiilor, direcţia Cinematografelor, nr. 189, din 13 martie 1948. Paralel cu această manifestaţie, numitul împărţea contra cost, celor care vizionau filmul, nişte broşuri intitulate «Stilul vechi ori credinţă». Broşura din ciclul Biblioteca Ortodoxiei nr. 2 a fost editată la tipografia «Fântâna darurilor» din Bucureşti, str. Calea Moşilor, nr. 256 .Broşura combate credinţa stilistă, iar în cuprinsul ei la p. 255 se găseşte următoarea frază: «S-a aflat că stiliştii lucrau mână în mână cu unii politicieni, atei, ba chiar cu comuniştii ruşi, cu jidanii etc.». Anchetat la serviciul judeţean de Securitate Neamţ, s-a stabilit că numitul a cumpărat aceste broşuri din Bucureşti, de la Preotul Poieţelea Vasile […]. S-au mai găsit la el opt pachete de cărţi, conţinând 171 de broşuri, din care 28 de bucăţi au fost vândute în seara rulării filmului. Cu adresa nr. 645, din 28 mai 1948, numitul preot Dosoftei Murariu, a fost înaintat de acel serviciu Tribunalului Neamţ, care şi-a declinat competenţa Parchetului Tribunalului Militar Iaşi, unde a fost deferit. Sursa: DRSP – Iaşi, nr. 2685, din 6. 06. 1948”.

O altă notă a Securităţii, din 14 februarie 1950, arată:

„Ierodiaconul Dosoftei Murariu, este călugăr din Schitul Sihăstria, jud. Neamţ; este înscris la doctorat la Institutul Teologic şi face o lucrare cu conţinut mistic. În timpul ocupaţiei vremelnice a fost preot la Balta din Transnistria. În ţară a făcut colportaj şi chiar a avut un aparat de cinematograf, cu care cutreiera satele şi filma subiecte religioase. A fost şi la Mănăstirea Tismana din jud. Gorj, unde era stareţ pe acea vreme Ierom. Gherasim Iscu… Ieromonahul Dosoftei Murariu a fost arestat pe când făcea colportaj şi a fost reţinut vreo patru luni de zile, fiind eliberat după ce i s-a confiscat aparatul de cinematograf. În prezent se află la Mănăstirea Antim […]. Sursa: «Vlaicu»”.

Referitor la activitatea desfăşurată de Părintele Dosoftei în Transnistria, într-o notă informativă se află consemnate numeroase acuze:

„În perioada Celui de al Doilea Război Mondial (Pr. Dosoftei) a făcut parte din corpul călugărilor misionari din Transnistria; cu acest prilej a publicat în revista Glasul Monahilor, articole calomnioase la adresa Uniunii Sovietice. În articolul «Impresii din Balta», tratează retragerea trupelor sovietice din acel oraş, preamăreşte armatele fasciste şi «războiul sfânt». În continuarea articolului, într-un fel cu totul eronat, redă chipurile, atitudinea oamenilor sovietici, care fuseseră «lipsiţi» până atunci de preoţi şi biserici. Într-un alt articol intitulat «Creştinismul rusesc», publicat în aceeaşi revistă, arată în mod duşmănos felul cum comuniştii educau tineretul, arătând, printre altele, că cei care nu renunţau la religie erau bătuţi sau supuşi altor pedepse”.

Părintele Dosoftei se afla în Mănăstirea Sihăstria în 15 aprilie 1950, când stareţul Ioil Gheorghiu i-a trimis o înştiinţare Patriarhului Justinian, în care i-a prezentat următoarea situaţie:

„Cu adâncă smerenie şi firească supunere vă aducem la cunoştinţă un caz care ne-a tulburat liniştea noastră duhovnicească de la Mănăstirea Sihăstria. Noi, pe cât ne învredniceşte Bunul Dumnezeu, ne sârguim a ne îndeplini slujba noastră căreia ne-am închinat toată viaţa, spre folosul Bisericii şi al neamului. Însă, la data de 15 aprilie 1950, sâmbătă, la orele patru după amiază, a venit cu maşina la noi şeful Siguranţei din Tg. Neamţ, însoţit de încă două persoane. Ne-au cerut imediat inventarul de personal şi maşina de scris a mănăstirii, pe motivul că au trebuinţă de ea patru-cinci zile; apoi au cerut să vină Părintele Dosoftei Murariu, călugăr cu metania la noi, care în prezent este la studii de doctorat în teologie la Bucureşti şi momentan se află la Sihăstria în vacanţa de Sf. Paşti. După ce l-a întrebat câteva lucruri neînsemnate, i-au cerut să întocmească un istoric al mănăstirii de vreo 10 pagini, în care să arate rolul pe care l-a avut Mănăstirea Sihăstria din punct de vedere religios, social, economic şi politic, insistând ca în mod deosebit să ducă el personal acest istoric, când va trece pe la Bucureşti. Părintele le-a spus că va trimite pe cineva, însă i s-a repetat de mai multe ori că va trebui să vină el personal, lăsând să se înţeleagă clar că mai mare este interesul de a se duce părintele la Siguranţă, decât a duce acel istoric. De aici noi am dedus că este foarte probabil, dacă nu chiar sigur, că vor să-l aresteze pe Părintele Dosoftei, lucru care ne-a mâhnit pe toţi, întrucât toţi de aici garantăm nevinovăţia lui. Pentru aceasta, cu adâncă smerenie Vă rugăm să binevoiţi a face ceva pentru a preîntâmpina vreo neplăcere ca aceasta. Ne gândim că ar fi bine să trimiteţi un ordin telegrafic întărit, în baza căruia să fie chemat de urgenţă la Bucureşti, strecurându-se astfel prin aceste curse, care pe nedrept i se întind. Iar dacă IPS Voastră veţi găsi o altă cale, să o folosiţi pe aceea care credeţi că ar fi mai bună, numai Vă rugăm din tot sufletul să faceţi ceva pentru noi”.

Poate ca urmare a acest demers al starețul Ioil, în perioada 1 iulie 1950 şi 1 iulie 1953 părintele Dosoftei ajunge slujitor la Catedrala Patriarhală. În vara anului 1952 s-au făcut demersuri pentru ca Părintele Dosoftei să fie numit stareț în postul vacant de la Mănăstirea Slatina, ca urmare a demisiei Părintelui Cleopa. Iată, cum se adresează conducerea Mănăstirii Slatina Părintelui Dosoftei, în data de 8 septembrie 1952:

,,Subsemnații, președinte și membrii conducerii interimare din Mănăstirea Slatina, având și asentimentul întregului sobor, vă trimitem aceste rânduri prin care vă rugăm să ascultați cererea acestui smerit sobor, care cu toată dragostea v-a ales să le fiți păstor. De întreaga suflare a viețuitorilor, părinți și frați, ați fost ales stareț al acestei Sfinte Mănăstiri și vă rugăm a veni în fruntea turmei, care și-au încredințat ale lor suflete, să le păstoriți ca un ales și vrednic păstor al turmei lui Hristos. Credem că nu există altă virtute mai mare în viața aceasta pământească decât a paște și a apăra sufletele de răpirea vrăjmașului de obște și a le trimite neprihănite la Hristos zicând: Iată eu și pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu.

Scumpul nostru Părinte Dosoftei, Hristos cere acum de la P.C. Voastră, ca după multă pregătire teoretică ce v-ați ostenit a acumula pentru binele și propășirea Bisericii, să ajungeți și la partea practică, dar cea mai grea și care într-adevăr încununează ostenelile P.C. Voastre cu cunună nevestejită de la Împăratul Cerurilor. Această sarcină, care cu voia lui Dumnezeu, vi se încredințează, nu vă oprește de a vă completa unele rămășițe (studii), fiindcă și noi vom înțelege că ne veți fi de mai mare folos, completându-vă cele ce ați început; dar le puteți face din mijlocul nostru, având de ajutor și rugăciunile smeritului sobor. Înalt Preasfințitul Mitropolit Sebastian a și aprobat cu toată bunăvoința cererea noastră, făcând cunoscut aceasta I.P.S. Patriarh și rugând să vă dea încuviințarea de a trece în fruntea acestei obști. Vă rugăm, înțelegeți momentul și strigarea noastră. Doctoria trebuie să o primească bolnavul atunci când se cere și-i poate folosi; iar nu după ce moare fiindcă atunci toate sunt inutile. Așa fiind porunca lui Dumnezeu, noi smeriții așteptăm prezentarea P.C. Voastre de a lua în primire conducerea acestui staul și turma. În fiecare zi când trece mașina, părinții și frații merg la poartă și așteaptă să vă vadă pogorând.

Încheiem aceste rânduri rugând pe Bunul Dumnezeu și Preacurata Lui Maică, să ne fiți stareț cu aceeași lucrare ca și a Sfinților Părinți, Antonie, Pahomie, Sava, Teodosie și Teodor Studitul, patronul acestei obști. Primiți smeritele noastre metanii și închinăciuni.”

Tot atunci, pe 8 septembrie, Soborul Mănăstirii Slatina îi adresează o scrisoare Patriarhului Justinian, semnată de toată frățimea:

,,Noi, soborul Sfintei Mănăstirii Slatina din Raionul Fălticeni, cu adâncă smerenie aducem la cunoștință Înalt Preasfinției Voastre următoarele: P.C. Părinte Arhimandrit Cleopa Ilie, starețul nostru, care de multă vreme este suferind, în repetate rânduri a spus în sobor, făcând cunoscut și Sfintei Mitropolii, că vrea să se retragă de la conducerea Sfintei Mănăstiri, nemaiputând duce sarcina de stareț, din cauza bolii și (a dorit) să se aleagă un alt stareț din sobor. Atât Sfânta Mitropolie cât și Soborul am tot amânat a da răspuns cererii de retragere P.C. Arhimandrit Cleopa din (postul) de conducere a Sfintei Mănăstiri, fiind absolut necesară prezența P.C. Sale în fruntea acestei obști tinere, fiindu-ne un bun și vrednic păstor, demonstrând aceasta și prin însăși petrecerea Preacuvioșiei Sale. La 11 Decembrie 1951 în fața Consiliului Mănăstirii, P.C. Arhimandrit Cleopa și-a depus demisia din postul de stareț, rugând să fie înaintată Sfintei Mitropolii cu raport. Această cerere de demisie a fost respinsă de Mitropolie, hotărând, de comun acord cu Soborul Mănăstirii să i se acorde un concediu medical, având de bază certificatul medical, eliberat de medicul raionului, care-i prescria un lung concediu de odihnă. Înalt Preasfințitul Mitropolit, văzându-i starea sănătății, vrednică de compătimit, exprimând aceasta și certificatul medical, i-a acordat un concediu pentru a-și îngriji sănătatea. Deși aprobarea Înalt Preasfințitului Mitropolit valida plecarea în concediu începând cu data de 7 ianuarie 1952, dar, întrucât era frig și părintele Cleopa fiind prea slăbit n-a cutezat să părăsească chilia pe vreme de iarnă, ci a amânat plecarea în primăvară, revenind cu altă cerere de concediu și obținând aprobarea de plecare la 1 aprilie a.c. De la această dată din motive de sănătate nu s-a mai prezentat la post.

Fiind atâta vreme, în această situație fără stareț, am făcut cerere către Sfânta Mitropolie a Moldovei și Sucevei, să putem pune un alt stareț, care să corespundă întru totul rânduielilor noastre, adică, să meargă pe aceeași linie de trăire a vieții de obște, după rânduiala Sfinților Părinți așa cum Părintele Cleopa a început. Astfel, în adunarea soborului de la 1 Septembrie a.c., cu multă durere în suflet de lipsa Părintelui Cleopa, care se sârguia pentru mântuirea tuturor, adunarea în unanimitate de voturi a ales ca stareț pe Părintele Protosinghel Dosoftei Murariu, care face parte din obștea noastră și care actualmente se află în serviciul Sfintei Patriarhii. Părintele Dosoftei a fost primul colaborator al Părintelui Cleopa în organizarea vieții de obște în Sfânta Mănăstire Slatina. Noi îi cunoaștem toată așezarea duhovnicească și râvna pentru reînnoirea vieții de obște după dreptarul Sfinților Părinți. Această așezare a vieții de obște din Sfânta Mănăstire Slatina s-a făcut după chibzuința și din Înaltul ordin dat de Înalt Preasfinția Voastră încă din anul 1949. După cum Înalt Preasfinția Voastră sunteți inițiatorul acestei vieți de obște și vă luptați pentru reînvierea monahismului și ca să nu slăbească sau să se destrame ceva din înjghebarea noastră de aici pentru care ați pus suflet, din sufletul Înalt Preasfinției Voastre, rugăm cu cea mai profundă smerenie bunătatea Înalt Preasfinției Voastre a aproba această cerere, dând Înalta binecuvântare Părintelui Protosinghel Dosoftei Murariu, de a lua conducerea acestei Sfinte Mănăstiri. Cererea noastră fiind exprimarea întregului sobor.

Al Înalt Preasfinției Voastre prea smerit și supus sobor din Sfânta Mănăstire Slatina. Urmează semnăturile întregului sobor”.

Dorința Soborului Mănăstirii Slatina de a-l avea stareț pe Părintele Dosoftei a fost acceptată și de Mitropolitul Sebastian al Moldovei și Sucevei, care trimite Patriarhului Justinian, în data de 4 Septembrie 1952, o solicitare în acest sens. Nu se cunosc motivele pentru care părintele Dosoftei nu a mai ajuns în fruntea obștii de la Slatina. Însă, peste doar patru ani, în 1956, va fi ales și trimis stareț la Putna, unde soborul era format din monahi și frați proveniți din Mănăstirile Sihăstria și Slatina. La 6 noiembrie 1958, unul din informatorii Securităţii arăta:

„Protos. Dosoftei Murariu a fost crescut de mic copil la Mănăstirea Sihăstria. Este din același sat cu Teoctist Arăpaşu. A venit la Seminarul monahal de la Cernica, la o vârstă destul de tânără. După ce a terminat seminarul monahal, a urmat Facultatea de Teologie la Sibiu. În timpul războiului antisovietic a fost secretarul unei protoierii în Transnistria, timp în care a făcut propagandă religioasă, împărțind cărți, fapt pentru care regimul actual l-a judecat şi condamnat. Condamnarea i s-a dat cu suspendarea pedepsei. Nu cunosc în ce împrejurări a ajuns preot la Patriarhie, însă în 1950, când sursa a venit la Bucureşti, Murariu era preot la Patriarhie şi făcea cursurile de magisteriu (doctorat) la teologie. Între timp a trecut la Episcopia Romanului eclisiarh, iar de aici stareţ la Putna. Atât la Roman, cât şi la Putna, a avut diferite conflicte cu organele administrative bisericeşti sau laice […]. De la Putna a fost trimis în toamna anului 1957 ca profesor la Seminarul din Mănăstirea Neamţ. Însă ajungând în conflict cu Mitropolitul Iustin Moisescu, nu a voit să meargă la Neamţ, motivând că trebuie să vină la Bucureşti pentru finalizarea examenelor la magisteriu. A fost numit iarăşi în post de preot la Patriarhie […]. Semnează informatorul: „Florică”.

Pentru a înţelege starea de spirit, activitatea şi problemele cărora părintele Dosoftei Murariu a trebuit să le facă faţă la Mănăstirea Putna, redăm fragmente dintr-un memoriu, adresat Mitropolitului Moldovei, Sebastian Rusan, în mai 1956:

„Înalt Preasfinţite Stăpâne, făcându-ne ascultători hotărârii IPS Voastre, din 1 mai a.c. ne-am prezentat la Sfânta Mănăstire Putna, raionul Rădăuţi, regiunea Suceava, un grup de 25 de părinţi şi fraţi, aduşi potrivit ordinului IPS Voastre, din cele două mănăstiri surori Sihăstria şi Slatina. Până astăzi, data de mai sus, numărul de vieţuitori a crescut la circa 30. Întreg acest personal este format în majoritate din tineri, plini de avânt şi dragoste de Dumnezeu. Începând din prima zi a sosirii lor aici, exercitarea aceluiaşi program de slujbe religioase şi trăirea aceloraşi practici monahale în duhul smereniei şi al ascultării s-au facut ca în mănăstirile din care au venit. Sunetul de clopot vesteşte ceasul de rugăciune ziua şi noaptea, în această veche ctitorie voievodală. Candela de la mormântul Marelui Ştefan se întreţine astăzi aprinsă nu numai cu untdelemn, ci şi cu duh nou de viaţă. Poporul bucovinean, prin simţămintele curate ale credinţei sufletului lor, a început să ne cunoască şi să ne cerceteze. Duhovnicii de la Sihăstria şi Slatina sunt la lucru în scaunul lor de mărturisire şi povăţuire. Pe lângă aceasta am constatat, chiar de la început, că la Mănăstirea Putna se poate desfăşura şi o activitate misionară împotriva multelor secte religioase, care se află în mase compacte prin satele din împrejurimi. Mulţi au început să ne cerceteze în mănăstire şi ne cheamă să mergem şi la ei acasă pentru a sta de vorbă. Toate au pornit pe drumul unei regenerări, al unei reînnoiri. Cele arătate până aici constituie partea duhului, a ascultării, a supunerii, a jertfelniciei de sine, pe care călugării veniţi de curând aici se străduiesc să şi-o îndeplinească cu cinste”.

Este prezentat Mitropolitului Moldovei și contrastul dintre importanţa Mănăstirii Putna pentru istoria şi spiritualitatea poporului român, pe de o parte, şi starea de degradare în care ajunsese mănăstirea în anul 1956:

„Dar problema Mănăstirii Putna mai prezintă şi o altă înfăţişare. Ctitoria lui Ştefan cel Mare, prin însemnătatea ei din trecut şi prin poziţia pe care o ocupă astăzi în cadrul istoriei contemporane, ca monument ce împleteşte întru sine laolaltă destinele neamului şi ale credinţei strămoşeşti, se vrea menţinută şi la o anumită prestanţă. Noi, însă, nu am găsit-o la toată înălţimea pe care ar merita-o în raport cu strălucirea trecutului ei. Şi, a începe să ne lăudăm numai cu cele ce au fost cândva, cred că nu este pentru noi un merit. Trebuie arătată câtuşi de puţin şi vrednicia prezentului. În cazul de faţă cred că este bine şi chiar de trebuinţă de a da o mai mare atenţie acestui străvechi monument de cultură, de artă şi de simţire creștină, încât să dovedim că ştim a ne valorifica trecutul şi a-i menţine vie importanţa. Numai aşa ne vom arăta urmaşi vrednici ai moşilor şi strămoşilor noştri. Pentru o mai bună lămurire vă rog să-mi îngăduiți analiza câtorva aspecte. La prima vedere, pe dinafară, Mănăstirea Putna se prezintă astăzi într-o stare mulţumitoare. Partea arhitecturală, monumentul ca atare este bine conservat, cu excepţia câtorva reparaţii ce se cer la contraforturile zidului de incintă, la acoperişul turnului de deasupra gangului de intrare, la pavajul din jurul bisericii ş.a. Aspectul lăuntric al bisericii însă este cu totul necorespunzător prestigiului deplin de care ar trebui şi ar merita să se bucure această mănăstire. Pe pereţii afumaţi, pictaţi la origine, se disting foarte clar siluetele sfinţilor de sub tencuiala proastă şi varul galben inferior. Mobilierul se poate considera ca şi inexistent, nişte strane dărăpănate, complete numai în absidele cântăreţilor, dau un aspect şi de sărăcie şi de neglijenţă.

Mormântul lui Ştefan, dar mai ales celelalte morminte din interiorul bisericii, se prezintă într-o stare de mare simplitate. Iconostasele mici, dulapurile, băncile din Sfântul Altar, toate într-o simplitate ce nu se poate tolera. Cădelniţe, cruci pentru Sfânta Masă, căţuie pentru cădit, toate trebuie procurate. Veşmintele pentru slujitori pun capăt aspectului de neîngăduit într-această vestită ctitorie voievodală, cercetată de mii şi mii de vizitatori veniţi din toate colţurile ţării şi chiar de peste hotare. Drept covoare, biserica lui Ştefan este acoperită pe jos cu nişte zdrenţe, câteva de iută descalificată, iar altele de câlţi îmbâcsiţi de ulei. Îmbrăcămintea Sfintei Mese, dvera şi alte obiecte de inventar sunt cu totul necorespunzătoare. Un paraclis destinat slujbelor de iarnă este înzestrat cu aceeaşi sărăcie. Pereţii înnegriţi de fum se cer măcar zugrăviţi dacă nu chiar pictaţi precum s-ar cădea. Camerele oficiale de primire, unde vine atâta lume bună, sunt parchetate pe jos şi relativ curate, dar lipsite de confortul necesar. Câteva paturi simple, cu saci de paie drept saltele, acoperăminte din ţoale de buci şi cu cearceafuri din pânză nealbită, perine cu feţe de finet şi umplute cu fân în loc de pene, pături simple, plapume niciuna, afară de cea din apartamentul mitropolitan. Când vin organele Ministerului, ale Mitropoliei sau ale altor instituţii mari, suntem nevoiţi a-i primi în condiţiuni cu totul necorespunzătoare şi de aceea pe bună dreptate pleacă nemulţumiţi, şi mănăstirea se alege cu reproşuri. Mai sunt şi alte lipsuri privitoare la întreţinerea personalului, adus aici prin ordinul IPS Voastre, cu scopul de a schimba aspectul vieţii duhovniceşti şi administrative şi odată cu aceasta prestigiul celei mai de seamă ctitorii voievodale din ţara noastră, care este Mănăstirea Putna”.

Părintele Dosoftei propunea Mitropolitului Sebastian al Moldovei câteva soluţii practice, absolut necesare pentru redresarea mănăstirii. Însă, pentru momentul istoric şi politic în care se afla România atunci, reflectat direct în raportul dintre Stat şi Biserică, aceste soluții pot fi considerate foarte îndrăzneţe şi cutezătoare, ceea ce denotă hotărârea şi determinarea de care dădea dovadă părintele:

„Ca propuneri practice pentru soluţionarea acestor diferite aspecte, care formează la un loc «problema Mănăstirii Putna» în ceasul de faţă, cu adâncă smerenie, prezint cele ce urmează. Această problemă, pentru a fi şi mai uşor înţeleasă şi soluţionată, socot a o privi din două laturi: a monumentului şi a ctitorului. În momentul de faţă, aşa cum se prezintă situaţia, pentru a putea merge înainte şi a traduce în faptă gândul mare al IPS Voastre de reorganizare a mănăstirii lui Ştefan cel Mare, este de trebuinţă a interveni cu ajutoare materiale ceva mai substanţiale, pentru întreţinerea personalului adus aici de IPS Voastră, cu scopul de a da viaţă acestui monument. Privitor la soluţionarea acestei probleme care se pune în momentul de faţă, ridic următoarele trei chestiuni: 1. Aprovizionarea mănăstirii cu produse alimentare pentru iarnă. 2. Aprovizionarea cu lemne de foc. 3. Amenajarea camerelor oficiale. Nu putem intra pe iarnă fără cel puţin trei vagoane de alimente: un vagon de porumb, unul de grâu şi unul de cartofi. O mică parte din produsele de porumb şi cartofi se vor procura din producţia proprie, de pe suprafeţe de circa 2 ha din grădina mănăstirii.

De asemeni nu putem intra pe iarnă fără cel puţin 300 mc lemne de foc, având în vedere încălzirea paraclisului, a locuinţelor personalului, a camerelor oficiale şi bucătăria obştească – un foc permanent vara şi iarna. Iar cât priveşte soluţionarea acestei probleme în viitor, pentru ca mănăstirea să înceteze a mai fi o povară pentru organele tutelare, solicitând mereu ajutoare – ci a se întreţine prin ea însăşi, este de trebuinţă de a se crea câteva baze economice, care să-i asigure mai întâi existenţa şi prosperitatea. În această privinţă, smerit, aduc vreo câteva propuneri în legătură cu unele puncte care pot fi uşor transformate în izvoare de venituri pentru întreţinerea mănăstirii.

  1. 1. Să ni se elibereze o autorizaţie în baza căreia să ne fie îngăduit a percepe o taxă de intrare infimă (un leu sau doi) de la toţi vizitatorii care vor să vadă muzeul lui Ştefan cel Mare. Sumele realizate vor fi contabilizate (contribuţia benevolă exercitată în prezent dă rezultate foarte slabe: cred că 70- 80% din vizitatori, mai ales când vin în grupuri mari, nu dau nimic).
  2. 2. Să se intervină la organele de resort pentru a se retroceda Mănăstirii Putna cele 78, 800 ha de teren, dintre care 2 ha arabil iar restul poieni de păşunat şi cosit. Din acest teren, 9 ha (cele 2 ha arabil şi 2 fânaţ) au fost cedate benevol de către mănăstire Sfatului Popular al comunei Putna, în anul 1953, iar restul a fost inclus într-un plan de stat general în anul 1948. La distanţă de numai 3,5 km de mănăstire, în jurul bisericii fostei «Sihăstrii a Putnei», monument cu aşezare călugărească mai veche decât însăşi mănăstirea, se întinde o poiană (proprietatea mănăstirii) de cca. 40 ha, în care pasc oile şi vitele satului. Restul suprafeţelor sunt în alte părţi. O comisiune mixtă din partea Sfintei Mitropolii (sau a Ministerului Cultelor) şi Ministerul Agriculturii (sau Silviculturii), venind spre cercetare la faţa locului, ar putea stabili cele de cuviinţă. Sfânta Mănăstire Suceviţa, Slatina şi altele şi-au recăpătat poienele cedate sub o formă sau alta de unul sau doi ani în urmă. Aceste terenuri ar fi necesare pentru dezvoltarea creşterii vitelor, ce ar constitui un venit pentru întreţinerea mănăstirii. Astăzi mănăstirea nu posedă decât 6,5 ha teren dintre care cca. 2 ha arabil iar restul fânaţ şi livadă neproductivă.
  3. 3. Să fie ajutată mănăstirea ca să-şi procure un grup electrogen sau un motor cu un dinam generator de curent electric pentru rezolvarea următoarelor probleme: în toată mănăstirea există instalaţie electrică, dar alimentaţia cu curent este cu totul neîndestulătoare: numai câteva ore seara şi atunci neîndestulătoare, tensiunea foarte slabă. Muzeul lui Ştefan cel Mare fiind aşezat într-o încăpere slab luminată natural, are nevoie de lumină artificială chiar şi în timpul zilei uneori. Afară de aceasta sunt mulţi vizitatori care vin la Putna cu ultimul tren de seară (19,40) şi pleacă cu primul tren de dimineaţă (5,30) şi care vor totuşi să vadă neapărat muzeul. Însă cu lumânări de ceară sau cu lămpi de petrol neputând să se facă o lumină suficientă, nu se vede aproape nimic şi ei pleacă nemulţumiţi. Acelaşi lucru este şi cu biserica, unde se află mormântul lui Ştefan şi a celorlalţi membri ai familiei sale. Afară de aceasta, dacă mănăstirea ar avea o sursă de energie proprie, ar putea înfiinţa şi un mic atelier de tâmplărie care să funcţioneze pe bază de maşini electrice, ceea ce se pretează foarte bine aici la munte, mai ales că avem şi oameni corespunzători. De organizarea unui asemenea atelier este nevoie cu atât mai mult cu cât mănăstirea nu are în prezent nicio sursă de venit pentru întreţinere.
  4. 4. Dacă este posibil, să se ceară de la Ministerul Cultelor înfiinţarea câtorva posturi bugetare pe lângă cele trei existente în prezent. Având viaţă de obşte întru totul şi veniturile concertându-se toate într-un loc, asta ar însemna mult pentru mănăstire. Cu împlinirea unor astfel de condiţiuni am putea nădăjdui într-o schimbare a aspectului umilitor în care se află Sfânta Mănăstire Putna astăzi în ceea ce priveşte inventarul în general şi posibilităţile de întreţinere a personalului”.

În încheierea memoriului, aducând noi argumente, Părintele Dosoftei încerca să-l convingă pe Mitropolitul Moldovei de necesitatea unei intervenţii la autorităţile civile și să-l determine să se implice personal în vederea alocării de fonduri pentru restaurarea Mănăstirii Putna:

„IPS Stăpâne, rugându-vă să mă iertaţi pentru dezvoltarea prea mare a prezentului memoriu, îndrăznesc a mai adăuga şi acestea ca încheiere. Noi  v-am ascultat porunca, ne-am rupt fiecare de la locul de unde ne-am aflat şi ne-am adunat la Putna, unde am fost chemaţi. Gândul IPS Voastre, însă, nu este uşor de transpus în faptă. Dar, oricât de greu ar fi, noi nu dăm înapoi. Pe orice cale el trebuie dus la îndeplinire.

Nerezolvarea lui ar însemna renunţarea la o idee mare, frumoasă şi sfântă, aceea de a ridica din nou ctitoria lui Ştefan cel Mare la prestigiul ei de altădată şi a o lăsa pe mai departe în stare de sărăcie duhovnicească şi materială şi de umilinţă în faţa a mii de vizitatori din ţară şi străinătate, care vin aici să citească întocmai ca într-o carte deschisă pagini de glorie nemuritoare scrise cu duh de jertfă. Se cere stăruitor acest lucru mai ales acum, când nu ne mai despart decât câteva luni de ziua în care se va sărbători comemorarea a 500 de ani de la urcarea pe tronul Moldovei a lui Ştefan cel Mare. Cu acest prilej vor fi desigur serbări de proporţii mari, va participa lume aleasă din toate părţile, cum n-a fost de mult. Şi atunci ctitoria voievodului erou, Ştefan cel Mare, va trebui prezentată într-o altă ţinută. Dacă rezolvarea problemelor prezentate în memoriul de faţă depăşesc posibilităţile economice ale Sfintei Mitropolii, cu adâncă smerenie, propun ca ele să fie aduse la cunoştinţă şi ministerului nostru tutelar pentru ca, de comun acord şi într-o strânsă colaborare, să se poată aduce la îndeplinire cele arătate aici de faţă. Rămân al IPS Voastre supus fiu duhovnicesc. Stareţ Protos Dosoftei Murariu”.

Despre activitatea Părintelui Dosoftei la Mănăstirea Putna menţionează o notă informativă din 24 martie 1959:

„Sandu Tudor (Ieroschim. Daniil) şi Arsenie Papacioc în repetate rânduri au fost la Putna unde stăteau cu săptămânile, închişi sus la stăreţie cu stareţul Dosoftei, servind masa împreună şi având fel de fel de convorbiri, erijându-se în reformatori ai mănăstirilor, după modelul vieţii călugăreşti creat de Cleopa la Sihăstria şi Slatina. Tendinţa lor era să infiltreze acest spirit peste tot în mănăstiri, pentru a le acapara şi a le conduce, aşa cum făcea Sandu Tudor la Rarău […]”.

După ce a fost scos din stăreţia Putnei, Părintele Dosoftei a fost numit profesor la Neamţ, în locul Părintelui Ghenadie Neţoiu, dar, aflând că este un post vacant la Patriarhie, prin plecarea lui Emilian Birdaş, a cerut acest post, care i-a şi fost aprobat. Nota informativă mai arată: „[…] este habotnic aşa ca la Sihăstria, de o severitate suspectă […] Îi place să intervină la patriarh ca şi Gherontie (Ghenoiu), prin maica Achilina. Are o îndrăzneală plină de convingere că el reprezintă şi are o misiune de îndreptător al multor lipsuri şi greşeli”.

În urma unor materiale informative furnizate de agenţii „Florică”, „Dan” şi „Cornel” , care atrăgeau atenţia că, la catedrala patriarhală, preoţii slujitori au desfăşurat în trecut activitate antidemocratică, prin adresa nr. 82/ 00111054, din 18 iunie 1959, se cerea arestarea Părintelui Dosoftei Murariu. Era învinuit pentru infracţiunea de activitate intensă contra clasei muncitoare şi a mişcării revoluţionare, prevăzută în Codul Penal la articolul nr. 193, 1, aliniat 4. Fiind trimis în judecată, prin sentinţa nr. 33 din 19 martie 1960 a fost condamnat la cinci ani detenţie grea. Împotriva acestei sentinţe, Procurorul General al RPR a introdus recurs în supraveghere, considerând că hotărârea pronunţată în cauză este netemeinică şi nelegală, întrucât faţă de gravitatea faptelor comise de inculpat, fapte îndreptate împotriva clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare, pedeapsa aplicată este prea blândă. Faţă de această situaţie, Tribunalul Suprem al RPR, Colegiul Militar, prin decizia 248, din 29 septembrie 1960, a admis recursul în supraveghere, declarat împotriva sentinţei nr. 33, din 19 martie 1960, şi a majorat această pedeapsă la şase ani.

În adeverinţa de caracterizare a deţinutului Murariu Dumitru, emisă de „Formaţiunea 0957 Ostrov”, se stipulează:

„[…] pedeapsa începe la data de 11 octombrie 1960 şi expiră la 14 octombrie 1965 […] Descrierea faptului pentru care execută pedeapsa: în perioada iunie 1942 – martie 1943, colaborând la Revista Bisericească «Glasul Monahilor», ca diacon la Catedrala din Oraşul Balta, de pe teritoriul ocupat vremelnic de trupele fasciste, a scris trei articole cu caracter duşmănos şi calomniator la adresa Uniunii Sovietice şi a comuniştilor. De asemeni a făcut o vastă propagandă pentru susţinerea războiului antisovietic. În timpul detenţiei a trecut prin următoarele unităţi: Jilava, Formaţiunea Gherla, Aiud şi de la data 12 mai 1963 a fost primit prin transfer de unitatea noastră. A muncit la diferite munci agricole, unde şi-a îndeplinit norma de producţie 100 %. În concluzie, deţinutul în unitatea noastră are comportare bună”.

După eliberarea din închisoare, în anul 1964, Patriarhul Justinian l-a trimis  pe Părintele Dosoftei îngrijitor la Mănăstirea Plumbuita. Cum era de aşteptat, în acea perioadă, Securitatea l-a pus sub supravegherea mai multor informatori. Vom  vedea cum este descris părintele de către doi dintre aceștia. Primul, informatorul „Neacşu”, la 10 februarie 1965, dădea următoarea informaţie:

„De când a venit din închisoare Protosinghelul Dosoftei Murariu a fost repartizat de Patriarhul Justinian la paraclisul Plumbuita din raionul «1 Mai». Lui nu i s-a dat îmbisericirea, adică posibilitatea de a sluji cele sfinte, ci i-a fost încredințat postul de îngrijitor al paraclisului, lucru ce a fost confirmat şi aprobat de onor Departamentul Cultelor. După cât l-am observat din punct de vedere uman și psihologic, acest călugăr pare a avea o fire blândă şi supusă, căutând să-şi facă serviciul cu conștiință. Deseori mi s-a văitat că-l doare capul, iar în altar, stă pe un scaun, cu capul în mâini. Întrebându-l de sănătate, mi-a spus că suferă de nervi, că se caută pe la mulţi doctori, dar că până acum nu i-au găsit cauza bolii. Am căutat să-l solicit la vorbă «de prin închisoare» şi alte probleme de biserică şi clerici, dar a tăcut din gură, fără să facă vreun comentariu. Ori boala, ori firea lui de moldovean îl face tăcut, interiorizat şi calm. Câteodată cântă şi citeşte la strană; mulţi credincioşi îi dă respect sărutându-i mâna. Deseori vine pe la Gherontie Ghenoiu, cu care este prieten. Nu ştiu cu cine are legături personale, deşi sunt unii monahi din provincie care-l vizitează. De curând i-a murit mama şi a fost în Moldova, de unde este de origine. Caut să-l descifrez cât mai mult şi să dau o notă cât mai justă despre el”.

Un al doilea informator, „Cornel”, care pare a fi foarte implicat și marcat de frustrare, la 1 septembrie 1964, dădea următoarea notă informativă:

„Numitul (D.M.) s-a refăcut repede şi a reluat viaţa normală dinainte. În lumea călugărilor, Dosoftei Murariu, trece drept un cârcotaş habotnic, tradiţionalist şi formalist; cu pretenţii de mare cultură; de fapt un semidoct cu titluri, delimitat la o cultură formală de acte; lipsit de talent muzical, dotat cu oarecare retorică; vorbitor de cuvinte mistice, foloseşte la maxim influenţa religiei faţă de popor şi neştiutori, cu accente de asperitate a vieţii creştine. În prezent pare foarte prevăzător şi viclean. A învăţat să tacă, parcă. Se fereşte de discuţii şi toate fenomenele sociale le dă pe seama lui Dumnezeu […]”.

Acelaşi agent „Cornel”, care, aşa cum menţionează nota biroului, „are sarcini permanente pe lângă Dosoftei Murariu”, la 23 iulie 1964, semna o nouă notă informativă în care arăta:

„Printre persoanele cu care Dosoftei Murariu a venit în contact, la Mănăstirea Antim, unde îşi are domiciliul, este şi Plămădeală Leonida, fost călugăr la Slatina şi student (doctorand) în teologie la Bucureşti, eliminat din monahism cu prima serie din 1959. După discuţiile pe care le-au avut în chilie la Dosoftei, numiţii îşi mai spuneau părerile la poarta întredeschisă şi fiind întrebaţi de ce nu trec în curte să vorbească au răspuns «spiritual» cu vorbele lui Dosoftei: Aşa suntem noi obişnuiţi să discutăm printre zăbrele. Dosoftei Murariu a avut de gând să plece în Moldova, la Sihăstria, dar nu s-a dus pentru că nu era patriarhul acasă, ca să-i dea binecuvântare. Spunându-i-se că nu ar putea rămâne la Sihăstria fără aprobarea Mitropoliei, mai mult de trei zile, a ripostat: «Acum, când în Iugoslavia se poate merge fără paşaport, nu se poate sta la o mănăstire decât trei zile, mai ales în mănăstirea unde am intrat în monahism». I s-a spus că poate, dar cu aprobarea mitropolitului, fiindcă este din altă eparhie. El a ripostat: «Dar ce, între eparhii sunt frontiere? Adică noi Biserica suntem tot mai la urma tendinţelor noi, ca în Evul Mediu. Că doar mitropolitul Moldovei e om cu orizonturi deschise». Indiferent de conţinutul vorbelor, atitudinea psihologică a lui Dosoftei este una de om îndărătnic şi recalcitrant, mereu cu dreptatea de partea lui. Este cunoscut pentru activitatea sa bisericească de divagare […]”.

Unul dintre informatori afirmă că Părintele Dosoftei Murariu este bun prieten cu profesorii de teologie Dumitru Stăniloae, Liviu Stan şi Teodor Popescu şi că a stat în închisoare cu Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Pr. Grigore Băbuş şi Valeriu Anania, cu care a avut relații apropiate în timpul detenției. Din cauza situaţiei incerte în care se afla, neavând voie să slujească în Bucureşti, spre sfârşitul anului 1965, Părintele Dosoftei cerea binecuvântare Patriarhului Justinian, pentru a merge misionar în Ardeal. Agentul „Cornel”, cu aceeaşi ironie şi răutate, interpretează tendenţios intenţia părintelui. În nota informativă către superiori, informatorul spunea:

„D. M., preot, salariat ca îngrijitor la Mănăstirea Plumbuita, fost deţinut în două rânduri, motivând că este suferind, a făcut cerere la Episcopia Clujului, pentru o parohie liniştită. A fost numit la o parohie dintr-un sat al comunei Sohodol, raionul Câmpeni. D. M. a şi fost la faţa locului, a cunoscut satul şi parohia, iar acum aşteaptă confirmarea Departamentului Cultelor, pentru a pleca. Motivul pentru care zice D. M. că pleacă ar fi neurastenia sa. Se pare însă că ar fi un alt motiv. Anume că, fiind pus în situaţie inferioară studiilor sale, faţă de colegii săi, deţinuţi, a încercat o sondare la patriarh, cu gândul că nu va fi lăsat să plece în altă parte. Patriarhul i-a acordat învoirea de plecare, după eventuala confirmare a Departamentului Cultelor. Din locul încă neocupat, pe care l-a cerut, D. M. vizează o altă parohie, Sângeorz-Băi, unde situaţia l-ar aranja, date fiind suferinţele – bolile sale. Dar asta mai târziu”.

La Poiana Sohodol, Părintele Dosoftei a fost primit cu multă reticenţă de către moţi, întrucât oamenii regimului au lansat diferite zvonuri despre el, atenţionând pe credincioşi că noul preot a fost în puşcărie, condamnat pentru imoralitate, înşelăciune şi furt. Pentru aceasta, Părintele Dosoftei a avut multe de pătimit până a câştigat încrederea şi respectul oamenilor. Când a venit în sat, neavând casă parohială, nimeni nu a vrut să-l găzduiască, fiind privit ca un deţinut de drept comun. Cu multă greutate l-a primit o bătrână văduvă, care, din motive de ,,siguranţă”, timp de trei luni a dormit cu securea sub pernă. Securitatea l-a pus sub supravegherea altor informatori, care aveau misiunea de „a discuta cu el pentru a-i câștiga încrederea; să-i combată dogma, fără însă a-l respinge; de a citi ştiinţă şi religie pentru a-l putea combate […]”.

Unul dintre ei relata la 28 martie 1966:

„În acest an, la Poiana a venit un călugăr pe nume Murariu Dosoftei în calitate de preot. Cu acest călugăr nu am avut prilejul să stau de vorbă mai mult timp ci numai ocazional când ne-am întâlnit. Am aflat de la cetăţenii din sat că preotul caută pe orice căi  să convingă pe oameni despre existenţa raiului şi iadului şi să răspândească superstiţii şi misticismul în rândul cetăţenilor. Nu s-a dat în lături nici de a face educaţie religioasă cu elevii de şcoală, chemându-i la biserică să se spovedească şi să facă curăţenie în biserică, punându-i să şteargă praful de pe icoane şi totodată să le facă educaţie religioasă. Starea de spirit a oamenilor faţă de acest preot este diferită; unora le convine ceea ce face, alţii însă îl dezaprobă cu tărie, spunând «Ori e prea cuminte, ori e smintit la cap»”.

Alt informator, la 8 februarie 1972, prezintă mult mai obiectiv activitatea misionară a Părintelui Dosoftei:

„Preotul D. M. este cunoscut la noi de câţiva ani. A venit (în comună) în urma unui înaintaş (preot) care n-a făcut treabă în sat, însă el a transformat complet parohia atât din punct de vedere moral, cât şi material. A lucrat cu braţele sale la repararea bisericii şi a construit casa parohială. Am ascultat la ultima conferinţă de orientare o lucrare a sa, scrisă la înalt nivel cultural şi străbătută de un accentuat fond social şi patriotic. Nu-i cunosc antecedentele, dar profesional în momentul de faţă îşi onorează locul ce-l ocupă. N-am sesizat nimic în atitudinea lui care să păstreze vreo umbră a trecutului”.

Părintele Dosoftei s-a regăsit în ceea ce făcea la Parohia din Sohodol; era liniștit şi începuse să se bucure de roadele ostenelilor sale după o muncă grea şi anevoioasă. Una din notele informative, din 23 iunie 1967, îl prezintă într-o astfel de lumină:

„Discuţiile purtate au fost strict în jurul gospodăririi bisericii. A spus cum se ocupă de repararea acesteia şi se simte foarte bine la Sohodol; a mai zis că nu ar pleca într-un oraş pentru nimic în lume. Natura şi viaţa de aici sunt aşa de deosebite, încât îl mulţumesc pe deplin. Despre prieteniile legate a amintit doar de un preot vecin, cu care se înţelege foarte bine, dar n-a pomenit numele”.

Modul cum erau ataşaţi oamenii de el, precum şi activităţile pe care le desfăşura sunt inserate într-un raport înaintat autorităţilor:

„În ceea ce priveşte relaţiile pe care le are, este cunoscut faptul că se află în relaţii bune cu toţi cetăţenii, fiind foarte sociabil şi bucurându-se de încrederea oamenilor. Nu este cunoscut să întreţină relaţii intime cu unele persoane din evidenţele noastre, ci apreciază în egală măsură cetăţenii din sat şi acceptă anturajul oricăror persoane cunoscute. Se ştie faptul că în 1966 a achitat suma de 600 lei, contribuţie bănească, cu toate că nu i s-a impus, iar în anul acesta a afirmat că va achita o sumă de bani pentru terminarea şcolii din satul Poiana II. Anul acesta a fost în fruntea cetăţenilor din satul Poiana, la munca patriotică pentru repararea drumului din sat”.

La Poiana Sohodol, Părintele Dosoftei a stat până în anul 1972, când, în urma unor obstrucționări din partea regimului şi a unor interese meschine, a fost transferat la parohia Deda, din Mureş. Justificarea Părintelui Dosoftei, precum şi atitudinea oamenilor faţă de acest transfer sunt redate într-un raport informativ din 16 aprilie 1972:

„Informatorul l-a întrebat cum de pleacă din satul Poiana, deoarece a muncit foarte mult în acel sat, a cumpărat teren, a făcut casă şi s-a străduit atât cu reparaţia şi cât și cu pictatul bisericii, iar acum le lasă pe toate. Numitul D.M. a spus că îi pare bine că a putut să facă ceva folositor pentru sat şi toate câte le-a cumpărat s-au făcut (pământ, casă) le donează bisericii, fără a pretinde nici cinci bani. A zis că el nu este făcut pentru această lume de interese materiale, ci pentru a se sacrifica; se bucură foarte mult că a putut fi de folos oamenilor şi societăţii. Sursa l-a întrebat unde va merge, iar el i-a spus că deja este numit de către conducerea bisericească de la Sibiu, în comuna Deda, din jud. Mureş. A fost deja la Sibiu şi conducerea de acolo l-a pus în temă că la Deda este un haos în parohie, întrucât a fost mulţi ani un preot bolnav, schizofren şi între credincioşi s-a produs o dezbinare, fapt pentru care a primit a merge acolo să muncească. Sursa l-a întrebat cum de renunţă aşa uşor la tot ce a lucrat în şase-şapte ani, bunuri care se ridică uşor peste 100.000 lei. Susnumitul a răspuns că a venit la Sohodol cu două-trei geamantane şi pleacă la fel de bogat din punct de vedere economic; el a fost pus să slujească biserica şi oamenii, fapt ce l-a împlinit. Sursa mai informează că cetăţenii din satul Poiana sunt foarte nemulţumiţi de plecarea preotului şi au făcut un tabel, pe care l-au semnat toţi în biserică, apoi l-au trimis la Sibiu, cerând ca preotul să rămână la Poiana. Sursa mai menţionează că D.M. s-a angajat în faţa oamenilor să ceară autorităţilor bisericeşti din Sibiu să-i dea voie să finalizeze lucrările începute deja la biserică şi la casa în care a locuit, pe care o donează bisericii”.

Părintele Dosoftei a început în noua parohie de la Deda o activitate misionară intensă. Documentele Securităţii din data de 29 septembrie 1972, ne furnizează următoarele amănunte: ,,Suntem sesizaţi, că preotul respectiv atrage în anturajul său intelectuali, cum ar fi profesori de liceu precum şi alte persoane, încercând să-şi creeze relaţii de prietenie. Din scrisori mai rezultă că poartă corespondenţă cu turişti străini şi alte persoane care ne vizitează ţara”.

Într-o altă notă informativă din data de 19 martie 1975, printre alte informaţii de mai puţină importanţă, se mai arată:

,,Nu s-a stabilit că acesta (D. M.) să întreţină relaţii cu femei de moravuri uşoare şi nici că ar fi tentat de vreo femeie din raza satului Deda. Nu este vizitat la domiciliu de astfel de femei, iar curăţenia şi celelalte treburi în casa parohială sunt făcute de către Paşcan Ana, soţia epitropului de 53 ani, Vindereu Rafila, soţia fătului de la biserică în vârstă de 52 ani, cum şi de alte femei mai în vârstă din vecinătate. Prin modul cum abordează odăjdiile sale, atât în timpul slujbei, cât şi cu alte ocazii, este agreat de o mare mulţime de credincioşi, mai puţin însă de cei care trăiesc în concubinaj; împotriva acestora preotul a pornit, din primele zile de când a ajuns în parohie, o luptă aprigă şi continuă, făcând astfel să se căsătorească legitim şi religios pe o mare parte dintre ei, chiar şi din rândul ţiganilor, care ajunseseră să dobândească câte şapte-opt copii”.

În anul 1976, Părintele Dosoftei s-a pensionat şi a revenit în Moldova, stabilindu-se la Episcopia Romanului. A fost angajat timp de aproape doi ani în postul de preot slujitor şi eclisiarh, cu jumătate de normă, după ce, în prealabil, i s-a cerut de către Casa de Pensii să facă un examen medical prin care să certifice faptul că este capabil, după pensionare, să deţină acest post. Un document care face referire la această perioadă ne dă câteva amănunte despre felul cum era privit părintele de către organele de Securitate:

„În anul 1976, D. M. se pensionează şi pe baza unor intervenţii este primit la Episcopia Romanului şi Huşilor în funcţia de preot slujitor. Din informaţiile obţinute în această perioadă, rezultă că uneori D.M., ca urmare a fanatismului religios, de care este obsedat în predicile ţinute şi în discuţiile purtate, ar fi făcut afirmaţii susceptibile precum: folosirea frecventă a ideii privind sfârşitul lumii; că regimul din ţara noastră l-ar fi îngrădit să-şi desfăşoare liber activitatea religioasă; rămâne consecvent în convingerile sale religioase cu toată politica regimului comunist; că Biserica Ortodoxă ar fi cedat prea uşor în comparaţie cu preoţii catolici din Polonia, care nu au făcut compromisuri în dauna Bisericii, ca preoţii noştri tineri. Paralel cu datele de mai sus, s-au obţinut informaţii că pe data de 17 iunie 1976, D. M. a fost contactat de Ioanichie Bălan, călugăr la Mănăstirea Bistriţa şi de Ioan Alexandru, poet din Bucureşti, cunoscuţi ca elemente mistice”.

Pe toată perioada petrecută la Roman, Părintele Dosoftei era atent monitorizat de organele de Securitate, prin mai mulţi informatori. Aceştia dădeau, cu regularitate, rapoarte referitoare la activitatea și comportarea sa, la vizitele pe care le primea şi discuţiile pe care avea cu cei apropiaţi. Într-una din aceste note se menţionează:

„Sursa ne informează că în ziua de 11 ianuarie 1977, Preotul Dosoftei a fost vizitat de un grup de patru călugări din Mănăstirea Sihăstria, în frunte cu călugărul Cleopa Ilie, Ioil, un pictor de biserici şi un inginer făcut de curând frate, care conducea maşina. Cei de mai sus negăsindu-l pe D.M., care era plecat la Văratic, l-au vizitat pe Episcopul Partenie Ciopron, apoi s-au întâlnit cu Arhiereul Eftimie […]; călugărul Dosoftei face schimb de scrieri cu Ioanichie Bălan, poetul Ioan Alexandru şi alţi călugări bolnavi de misticism ca şi el. În ziua de 9 ianuarie 1977, D. M. a botezat pe o învăţătoare din Hunedoara, în vârstă de 23-25 de ani, care venise în vizită la numitul Ştefura, funcţionar la bancă”.

În câteva note informative din 1977 se face menţiunea că părintele ar fi deţinut unele scrieri secrete, pe care le-ar fi purtat tot timpul cu el într-o servietă. După cutremurul din martie 1977 ar fi început să „propage panica între călugări şi enoriaşi”, că ar veni sfârşitul lumii şi ar fi sfătuit pe oameni să nu dea ascultare ateilor, ci să se întoarcă la Dumnezeu.

Într-un plan de măsuri al Securităţii se stipula:

„Informatoarea «Rusu Doina» va fi instruită să stabilească ce scrieri deţine «Moroşanu», iar în momentul în care le va primi pentru multiplicare la maşină, să prezinte manuscrisele pentru a verifica în ce măsură au conţinut duşmănos. Se va studia posibilitatea infiltrării informatorului «Judele» la «Moroşanu», pentru a stabili concepţiile politice prezente ale acestuia şi dacă întreţine legături cu călugării legionari de la Cernica. Termen: 30 octombrie 1976. Se va solicita sprijinul Inspect. Jud. Neamţ, Serv. 1, pentru a stabili în ce constau relaţiile lui «Moroşanu» cu Ioanichie Bălan, Cleopa Ilie şi Paisie Olaru din Mănăstirea Sihăstria. Termen: 30 august 1976. În situaţia când se deplasează din localitate, se vor întreprinde măsuri de a fi lucrat cu filajul. De asemenea va fi lucrat prin Unitatea «S» Bucureşti şi Grupa «S» Roman. Se va studia posibilitatea introducerii mijloacelor speciale la locuinţa sa”.

Din cauza unor intrigi răutăcioase şi a presiunii exercitate asupra sa de către organele de Securitate, Părintele Dosoftei a luat hotărârea de a se retrage la mănăstirea de metanie, după cum reiese din textul următor:

Sursa ne-a informat că, în ziua de 17 martie 1978, a stat de vorbă cu preotul pensionar D.M., slujitor voluntar la Catedrala Episcopală, şi i-a mărturisit că a primit aprobarea de a se retrage definitiv la Mănăstirea Sihăstria, având dorinţa să ocupe chilia compusă din două camere, care este cea mai bună, în care a locuit până în prezent un călugăr cu înalte studii teologice, care va pleca la Muntele Athos din Grecia.

Se pare că, după ce deja luase hotărârea de a se întoarce la Mănăstirea Sihăstria, asupra părintelui s-au abătut alte necazuri, care scot în evidenţă adevăratele motive pentru care a hotărât să se retragă la linişte. Un raport al U.M. 0765, adresat Împuternicitului de la Culte, în data de 5 iunie 1978, ne arată învinuirile aduse Părintelui Dosoftei:

„Vă aducem la cunoştinţă că în cadrul Episcopiei Romanului şi Huşilor, domiciliază numitul Murariu Dumitru – Dosoftei, călugăr ortodox pensionar. Asupra sus-numitului au fost întreprinse măsuri de avertizare în prezenţa conducerii Centrului Eparhial, pentru faptul că în diferite împrejurări, în discuţii şi în unele predici a făcut comentarii tendenţioase la adresa politicii statului nostru. De la numitul D.M. au fost ridicate două poezii intitulate «Filme, radio, televizor» şi «Strofe despre joc», care au conţinut ostil şi retrograd, poezii pe care le-a primit de la călugărul Cleopa Ilie din Sihăstria, care a difuzat astfel de poezii şi călugărului Ioanichie Bălan din Mănăstirea Bistriţa. Alăturat vă trimitem în copie poeziile menţionate cu rugămintea de a dispune informarea Mitropoliei din Iaşi, despre preocupările pe care le au călugării menţionaţi în vederea întreprinderii unor măsuri de prevenire”.

Referitor la „avertizarea” amintită mai sus, un raport al I.J. Neamţ, Securitatea Municipiului Roman, datat la 11 mai 1978, specifică:

„În baza aprobării conducerii inspectoratului, în ziua de 09 mai 1978, a fost avertizat numitul Murariu D., născut la 18 august 1913 în […]. Susnumitul a fost membru al organizaţiei legionare; în 1960 a fost condamnat la şase ani închisoare pentru uneltire contra ordinii sociale, în prezent lucrat prin D.U.I. Motivele avertizării le-au constituit manifestările tendenţioase la adresa orânduirii de stat, făcute în diverse împrejurări, precum şi cu prilejul unor predici. În timpul documentării obţinându-se date că deţine scrieri cu conţinut duşmănos, s-a efectuat o percheziţie, prilej cu care s-au ridicat două poezii cu conţinut antisocial şi retrograd. Avertizarea s-a făcut în prezenţa permanenţei consiliului eparhial al Episcopiei Romanului şi Huşilor, prilej cu care D. M. a recunoscut parţial faptele comise, a mulţumit pentru clemenţa ce i s-a acordat şi s-a angajat ca în viitor să nu mai comită astfel de fapte. În cuvântul lor, episcopul şi ceilalţi consilieri au luat atitudine faţă de faptele comise de susnumitul”.

Şi-a dorit foarte mult să se retragă la Mănăstirea Sihăstria, locul unde intrase în viaţa monahală, cu mulţi ani în urmă, însă nu i-a fost permis din diverse motive şi va ajunge preot slujitor la mănăstirea de călugăriţe Slatina, Suceava. Acest fapt este confirmat de o notă informativă care arată:

„În toamna anului 1978, Părintele Dosoftei M., cu domiciliul în Mănăstirea Slatina, a vizitat Mănăstirea Putna, exprimându-şi dorinţa de a reveni ca slujitor pensionar în Mănăstirea Putna unde a funcţionat ca stareţ în anii 1956-1957. Am intervenit verbal la Mitropolitul Teoctist şi nu mi-a dat un răspuns hotărât. Când am revenit asupra acestei chestiuni, mitropolitul mi-a spus să caut un alt preot pentru Putna. Din discuţia avută cu stareţul Victorin Oanele de la Sihăstria, am aflat că Părintele Dosoftei M. şi-a pregătit o cameră la Sihăstria, unde totuşi nu a fost aprobat de organele competente, ceea ce l-a mâhnit. În iarna aceasta m-am întâlnit cu el la Mănăstirea Sfântul Ioan din Suceava şi mi-a spus că este slujitor pensionar la Slatina şi se află în drum spre parohia unde a funcţionat ca preot în Ardeal, apoi merge la tratament de neurastenie şi spondiloză. Din discuţiile avute am înţeles că ar fi fost mulţumit dacă mitropolia i-ar fi aprobat reînchinovierea la una din mănăstirile în care a trăit, Sihăstria sau Putna…«Ghidarcea» – 15 februarie 1979”.

Cu toate că era bătrân, neputincios și foarte bolnav, părintele era atent supravegheat şi la Slatina. Mai mulţi agenţi dădeau note informative despre el, chiar în aceeaşi zi (13 februarie 1979). Una din aceste note informative, din ziua menţionată, precizează:

„Pe data de 13 februarie 1979, am contactat pe colaboratorul «Ibănescu Gheorghe», cu care am discutat în legătură cu sarcina primită de a-l supraveghea pe D. M. Sursa mi-a relatat că urmăritul nu are alte preocupări decât slujbele ce le efectuează sau la care participă cu regularitate. Niciodată nu predică în biserică, refuzând chiar să facă acest lucru. Cel mai mult citeşte din Evanghelie. Nu discută probleme cu caracter politic sau de altă natură care să ne intereseze. Într-o singură ocazie, referindu-se la starea sănătăţii sale, a precizat că boala sa i se trage din perioada cât a fost condamnat […]. Nu este în relaţii apropiate cu nimeni, nici chiar cu cei din mănăstire. Se retrage în chilia sa de unde iese doar la masă sau la biserică ”.

Alte note informative din ianuarie-februarie 1979 menţionează: „Este o fire bolnăvicioasă, mereu se plânge de starea sănătăţii şi susţine că are nevoie de linişte. Din acest motiv nu acceptă să fie vizitat de persoane străine, fiind mulţumit că mulţi dintre cunoscuţi nu mai știu unde se află şi nu-l deranjează. A cerut chiar să nu i se facă publicitate că se află la Slatina”.

Nota informativă are legătură cu alta, care arată: „[…] Atunci când i s-a propus să ajute la spovedirea unor credincioşi, a refuzat, pe motiv că boala sa de nevroză nu-i permite să se obosească prea mult şi, de aceea, nu acceptă”. Suferința fizică și sufletească a părintelui Dosoftei, precum și preocupările cotidiene sunt precizate de un informator:

„[…] Mereu se plânge de starea sănătăţii sale şi se manifestă oarecum nemulţumit că nu a fost lăsat să meargă la Mănăstirea Sihăstria, de care este foarte legat, fiind mănăstirea lui de metanie. Majoritatea timpului stă în cameră unde face diverse activităţi şi adunări pe teme religioase. Sursa, cu ocazia unei vizite, l-a găsit făcând comparaţie între conţinutul unei Biblii, ediţie britanică şi una nouă.

Se pare că Părintele Dosoftei, după multe dezamăgiri suferite în viaţă, după atâtea necazuri, suferinţe şi supărări, la bătrâneţe s-a împăcat cu sine, cu situaţia în care se afla, căutându-şi pacea şi bucuria în liniştea chiliei, regăsindu-se în slujbele bisericii şi în lectura cărţilor sfinte. O notă informativă din 10 iulie 1979, precum şi cele de mai sus, ne îndreptăţeşte să credem aceasta:

„M-am întâlnit cu sursa «Ghidarcea» cu care am discutat despre D. Murariu. Sursa a relatat că urmăritul a fost de mai multe ori la Putna, unde a şi stat câteva zile în mănăstire. De câteva ori a şi oficiat slujbe împreună cu sursa noastră. Niciodată D. M. nu a abordat în discuţii probleme politice sau să-şi fi manifestat nemulţumirea de situaţia în care se află la Mănăstirea Slatina, unde a fost repartizat contra voinţei sale. Fiind solicitat de sursă să se transfere la Putna, urmăritul nu s-a arătat dispus să o facă, afirmând că la Slatina este mai multă linişte, are o activitate mult mai uşoară, ce îi permite să-şi caute de sănătate în condiţii mai bune. În timpul şederii la Putna nu a luat legătura cu turişti străini şi nici cu alte persoane din afara mănăstirii”.

Asupra Părintelui Cleopa, la un moment dat, s-a făcut presiune de către organele de Securitate, pentru a da unele declaraţii incriminatoare la adresa Părintelui Dosoftei Murariu:  „Relevând faptul că a fost interogat de către lt. col. Polak şi încă un ofiţer din cadrul I.J. Neamţ, care i-au sugerat să declare că Dosoftei M. desfăşoară acţiuni de natură să pună în pericol securitatea statului, «Codrin» a refuzat, motivând că el nu cunoaşte astfel de acţiuni, ci, dimpotrivă, îl consideră un bun român, un patriot şi un luptător consecvent pe linia unei educaţii sănătoase a oamenilor”.

Uneia dintre calugăriţele Mănăstirii Slatina, fiică duhovnicească ce câştigase încrederea lui, părintele i-a descoperit în vara anului 1989, cu puţin timp înainte de moarte, una din tainele sale. La un moment dat când sora respectivă a venit descurajată şi se plângea de necazuri şi greutăţi, Părintele Dosoftei îi spune cu asprime: ,,soră, frăţia ta nu ştii ce înseamnă a răbda şi a fi martir pentru Hristos”. Spunând aceasta a ferit puţin dulama (haina) şi i-a aratat spatele brăzdat de urmele lanţurilor, cum fusese schingiuit în timpul când a fost închis.

Truda cărturărească

În Biblioteca Mănăstirii Sihăstria sunt multe cărți, unele adevărate rarități, ce poartă  semnătura părintelui Dosoftei Murariu, mare iubitor de carte care, încă din tinerețe, a dovedit preocupări cărturărești, de altfel tradiționale monahismului. Totuși, în pofida faptului că a iubit mult studiul și școala, Părintele Dosoftei nu s-a bucurat pe deplin de această aplecare a sfinției sale. După absolvirea seminarului, în 1941, a început cursurile la Facultatea de Teologie şi, în paralel, la Facultatea de Litere, secţia de Filologie clasică. Din această perioadă, a studiilor universitare, începe să scrie şi să publice. Au rămas de la Părintele Dosoftei Murariu doar câteva articole publicate în timpul războiului, o ,,convorbire” și două cărți în manuscris, publicate post-mortem de Părintele Ioanichie Bălan. Cu toată sensibilitatea spre plăcuta şi de folos lucrare duhovnicească, împrejurările vitrege şi multele încercări prin care a trecut nu vor zădărnici râvna Părintelui spre lucrarea cărturărească, pentru că altceva îi pregătise Domnul, fiind el din stirpea celor aleși să lumineze în pâcla ce se îndesea peste lume. Încă din timpul războiului, din perioada când a făcut parte din misiunea ortodoxă de peste Nistru, ca diacon al Catedralei și secretar al protoeriei din Balta, a scris articole în publicația ,,Glasul monahilor”. Aceste articole au fost, mai târziu, capete de acuzare în procesul intentat de autoritățile comuniste, care l-au condamnat la ani grei de închisoare. În acele articole, publicate în ,,Glasul monahilor”, combătea bolșevismul și ororile sistemului ateu, prezenta situația din Trasnistria eliberată de sub jugul bolșevic și încerca să îndrepte unele moravuri ale vremii.

Iată, de pildă, cam ce consemna el într-un articol din iunie 1942:

,,Bieții noștri frați dezrobiți din Transnistria! După trecerea întunecatului nor și groaznicei furtuni a barbarilor comuniști, în timpul cărora au suferit din destul, acum se bucură și se veselesc de adevărata libertate omenească și creștinească, întocmai ca niște copii în primele zile de primăvară. Adesea zilele de veselie duhovnicească a acestor frați dezrobiți, sunt acelea în care Sfintele lor locașuri de închinare, urgisite și batjocorite atâta vreme, își întăresc din nou mădularele prin darul sfințirii, ca să poată urca la înălțimi, pe aripi nevăzute, rugăciunile vărsate în suspine de mulțumire și de bucurie ale fiilor lor duhovnicești. De astfel de bucurie s-au învrednicit în ziua Praznicului Cincizecimi, enoriașii comunei Golma II, din județul Balta. În această măreață zi, frumoasa lor biserică a fost din nou dată sfintelor slujbe, în urma actului sfințirii. Sfințirea a fost săvârșită de P.C. Sa Pr. Mihail Grosu, Protoiereul jud. Balta, însoțit de Ierod. Dosoftei Murariu, secretarul Protoeriei și diaconul catedralei Balta, P.C. Pr. Neculai Gheorghiu, Parohul satului de moldoveni Pârlita, și de P.C. Pr. Ierom. Isidor Guzu, Parohul Bisericii din nou sfințite.

Ca reprezentanți ai autorităților civile au luat parte d-l Traian Bodnărescu, Pretorul raionului Balta și d-l Snijerschi sub-pretorul aceluiași raion. La sfârșitul slujbei a vorbit P.C. Pr. Protoiereu, despre măreția Praznicului Cincizecimi, îndoit de solemnitatea sfințirii acelui dumnezeiesc locaș, victimă a urii bolșevicilor, astăzi alungați de bravele Armate Române și Aliate. La ospățul ce a avut loc în cinstea acestei îndoite sărbători, a vorbit în numele Guvernului d-l Pretor T. Bodnărescu. Domnia sa a spus între altele: scopul venirii noastre, a românilor, la voi, în Transnistria, este eliberarea credinței străbune de sub batjocura comunistă și eliberarea voastră înșivă de sub jugul acelorași blestemați, care, în nebunia lor, vă răpise orice libertate. Vrem, a spus domnia sa, să vă readucem la o viață mai bună, mai liniștită, mai omenească, care să vă asigure fericirea voastră și a copiilor voștri. Dar, pentru îndeplinirea acestora, avem nevoie de ascultarea voastră, de munca și ordinea voastră. Sfârșind, a invocat numele M.M.L.L. Regelui Mihai I, Reginei Mame Elena, a Conducătorului Statului, Mareșal Ion Antonescu și a glorioasei Armate Române, care a luptat și luptă cu cea mai mare însuflețire pentru nimicirea hidrei roșii. A luat apoi cuvântul P.C. Pr. N. Gheorghiu, care a arătat ce înseamnă Biserica Creștină în viața unui neam. Iar, la urmă, a vorbit P.C. Pr. Protoiereu M. Grosu, în limba rusă. După ce a rezumat cele spuse de d-l Pretor Bodnărescu și P.C. Pr. Gheorghiu, și-a exprimat dorința ca acest sfânt locaș de închinare, care prin darul sfințirii a fost redat sfintelor slujbe, să nu fie numai un zid și un nume, ci să devină o reală expresie a necesităților sufletești ale tuturor. Terminând a invocat numele M.M.L.L. Regelui Mihai I, Reginei Mame Elena, a Conducătorului Statului, Mareșal Ion Antonescu și a bravei oștiri române, precum și numele IPS Sale Nicodim, Patriarhul României și a P.C. Sale Arhim. Iuliu Scriban, orânduitorul treburilor bisericești din Transnistria. Sărbătoarea a luat sfârșit prin frumoasele cuvinte de mulțumire față de autoritățile bisericești și civile, precum și față de toată asistența credincioșilor, rostite de P.C. Pr. Ierom. Isidor Guzu, parohul Bisericii nou sfințite.

Însuflețite și mult repetate aplauze au izbucnit în întreaga mulțime (fiind în aer liber), în vreme ce corul moldovenilor din satul Pârlita, însoțit de moldovenii din Golma, cântau la nesfârșit, în românește și rusește, ca într-o adevărată exaltare, «Mulți ani trăiască!». De remarcat a fost, cu această oacazie, hărnicia, priceperea și devotamentul cu care lucrează acest preot român, îndeplinindu-și cu demnitate misiunea sa în această parte a țării, având, ca prețioasă răsplătire a muncii sale devotate și cinstite, iubirea cea mai sinceră a tuturor enoriașilor săi, care îl au ca pe un adevărat părinte duhovnicesc”.

În următorul articol, Impresii din Balta (Transnistria), el descrie atmosfera din Transnistria eliberată de sub jugul bolșevic:

,,Cu privire la viața creștină din Transnitria s-au spus multe lucruri frumoase și importante, s-au spus, și încă se vor spune. Aici, însă, nu vreau să arăt decât niște constatări simple, dintr-un ținut cu totul restrâns, Balta, constatări dintre care unele s-ar putea să aibă caracter de generalizare. Orașul Balta a avut norocul să se bucure de o favoare de ordin sufletesc – cum, cred, că au avut foarte puține din orașele care au avut trista soartă să fie stăpânite de cei fără de Dumnezeu! Întregul oraș este predominat de o preamare și frumoasă catedrală, rămasă, ca prin minune, absolut întreagă, din punct de vedere arhitectonic. Din timpul celor opt zile de lupte grele, ce s-au dat aici în vara trecută, păstrează multe semne, ce stau și acum ca niște răni deschise pe trupul unui viteaz ostaș ce înfruntă moartea, fără să cadă. Bolșevicii înșiși o apărau, fără să-și dea seama, apărându-și arhiva ce o depozitaseră aici, așa voind Dumnezeu. Apoi, și zburătorii germani, după ce au văzut locașul, au contenit de a mai bate în regiunea lui. Împrejuru-i străjuiesc mormintele mult grăitoare ale Eroilor români și germani, căzuți pentru sfântul ideal.

În ceea ce privește populația, este cât se poate de bună: veselia și groaza se citesc amestecate pe chipurile lor și parcă nu-și cred ochilor de situația de libertate în care se află. Dorința lor după cuvântul lui Dumnezeu și după sfintele slujbe nu poate fi spusă în cuvinte. Nenorocul face, însă, ca această dorință arzătoare a lor nu poate fi îndeplinită, din lipsa preoților, care sunt foarte rari. Nu pot uita o scenă petrecută în tren, în timpul călătoriei mele de la Tiraspol spre Balta. Un credincios dintr-o delegație care umbla de vreo două săptămâni pe la Odessa, după preot, și care o rupea bine românește, când m-a văzut, m-a prins în brațe și într-o adevărată exaltare repeta mereu: Batiușca, batiușca (părinte, părinte), mergi la noi! N-am putut decât să-l îndrept la Tiraspol, la centrul Misiunii, nu la Odessa, să ceară preot. Ți-i milă de bieții oameni, când îi vezi că vin deja zeci de km, cu un botez sau cu o cununie, acolo unde află că este un preot sau ca să-l ia la ei pentru vreo slujbă oarecare. Dar mai milă îți este când auzi că-și îngroapă morții lor plângând, nu atât pentru că sunt morți, cât pentru faptul că sunt siliți să-i îngroape fără Sfânta Slujbă, după datina creștinească, neavând cine să le-o facă. Sunt, într- adevăr, după cum spune la Scriptură: «ca oile ce nu au păstor», și se ostenesc mult, căutându-l, fără să-l afle.

Acestea și multe altele, văzându-le și auzindu-le, chiar și fără să vreau, mă gândesc la frații noștri preoți monahi. Armate întregi ar trebui să treacă Nistrul, lăsând dincolo slăbiciunile, și să se împânzească prin toate satele ca să potolească, cu darul ce este revărsat asupra lor, arzătoarea sete duhovniceasca a acestui blând și chinuit popor. Este foarte bine să se știe limba rusă; dar la nevoie ei se mulțumesc și așa, dându-și seama că binecuvântarea cerească se revarsă, în orice limbă ar fi chemată. Este, într-adevăr, după cum se spune de mulți, un moment unic în istoria Bisericii, când trebuie să sărim cu toții, și mari și mici, să dăm o mână de ajutor la reînălțarea ruinelor sufletești ale fraților de credință și de neam, jertfind pentru un moment interesele personale”.

Într-un alt articol Părintele Dosoftei i-a atitudine față de unele moravuri ale vremii și combate anumite tendințe blasfematoare ale presei la adresa credinței ortodoxe. Iată, ce scria el la 1 mai 1944:

,,A intrat de o bucată de vreme, ca un microb periculos, în viața sfântă creștină, obiceiul de a lua în ușor, sau chiar în derâdere, fie cu intenție hidristică, sau din prea multă simplitate, actele evlavioase cele mai scumpe, care stau la temelia ortodoxiei noastre milenare. Nu ne-ar mira așa de mult acest fapt, dacă ar fi săvârșit numai de oameni simpli, care nu pricep lucrurile decât la suprafață, de pleavă cu alte cuvinte, căci atunci ne-am liniști, încadrând asemenea atitudine în rândul naivităților vulgare. Dar când vedem acest fapt săvârșindu-se de oameni cu adânci și multilaterale cunoștințe, deci răspunzători, și încă publicându-se fără niciun scrupul, lucrul devine scandalos. Într-un ziar cotidian din capitală, la pagina 6, colțul din stânga, jos, a fost publicat un clișeu, care exprimă, după părerea mea, o atitudine pe cât mai impioasă, pe atât de batjocoritoare la adresa credinței noastre sfinte, care încălzește și hrănește sufletul acestui popor din pruncia sa. Clișeul reprezintă icoana Sf. Ierarh Nicolae, îmbrăcat în odăjdii arhierești și binecuvântând, iar peste ea, aplicat un tablou plin de socoteli bănești ce reprezintă «Planul loteriei a 31-a», așa fel că rămâne liber numai capul sfântului în întregime și o bucată de corp din mâna dreaptă ce trimite harul binecuvântării, în colțul drept de jos al clișeului este un pantof, și peste el o tășulcă plină, legată la gură, pe care scrie: 1.000.000, reprezentând, probabil, aranjarea bucuriei dobândită «pentru mulți ani»- «la ciorap». Pe clișeu, sus, stă scris cu litere mari: «De Sf. Nicolae dăruiți lozuri» […]

Întreb eu acum, ca un om simplu: în aceste vremuri de grea încercare pentru viața poporului nostru, ca și pentru existența întregii creștinătăți, în ziua sărbătoririi unuia dintre cei mai mari plăcuți ai lui Dumnezeu, eroul ascetismului și marele făcător de minuni Sfântul Nicolae, n-am găsit noi niciun dar mai folositor să cerem de la el, decât acela de a umple și mai mult tășulcele celor ce au de prisosit? Câți bieți ostași pe front n-ar fi stând zi și noapte cu mâinile încleștate pe patul armei și cu iconița sfântului biruitor Nicolae la sân, înfruntând cu bărbăție și credință gerul stepelor răsăritene și iureșul de foc dușman; pentru a apăra, nu atât tășucele ce crapă, cât viața unui întreg popor creștin și onoarea Sfintei Cruci! Iar noi aceștia din adăpostul paravanului de leșuri cimentat cu sângele lor sfânt, le necinstim jertfa, prin atitudini impioase, zămislind în siguranță nimicuri pământene”.

Sfântul Serafim de Sarov – viaţa şi nevoinţele

Biografia Sfântului Serafim este subiectul tezei de licenţă pe care Părintele Dosoftei Murariu a susținut-o în anul 1947, la Facultatea de Teologie din Sibiu, și  care a văzut lumina tiparului sub îngrijirea Părintelui Ioanichie Bălan, abia în 1999, după ce timp de 52 de ani a rămas în manuscris. Alegerea temei pentru lucrare n-a fost întâmplătoare. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, tânărul ierodiacon Dosoftei Murariu, misionar peste Nistru, a descoperit în Ucraina, în peregrinările sale misionare, cartea Viaţa Sfântului Serafim de Sarov. Cartea a avut o influenţă deosebită asupra Părintelui Dosoftei, motiv pentru care, după reîntoarcerea în ţară, a tradus-o în limba română. Traducătorul a fost conştient de importanța cunoaşterii în spaţiul monahal românesc a vieţii Sfântului Serafim şi a spiritualităţii sale isihaste, care punea în centru ideea de dobândire a Harului Duhului Sfânt, într-o vreme în care scrierile filocalice cunoşteau, la noi, o circulaţie restrânsă. E de la sine înţeles că Părintele Dosoftei a dorit tipărirea acestei lucrări, însă, în contextul regimului comunist, acest lucru nu a fost posibil.

Tipărirea şi difuzarea acestei lucrări în mănăstirile româneşti la începutul anilor 1950, într-o vreme în care monahismul purta în sine semnele unei crize spirituale, iar aceste semne prevesteau o alta, de proporţii devastatoare, ar fi produs, probabil, o infuzie de vitalitate. Cartea, cu profund fond isihast, era extrem de rară în mediul monahal din acea vreme. Cărţi precum Scara Sfântului Ioan Sinaitul sau scrieri ale Sfinţilor Părinţi despre desăvârşire existau destul de puţine, iar cele care circulau erau tipărite în chirilică, la Neamţ, în timpul Sfântului Paisie şi a Mitropolitului Veniamin Costache. Părintele Dosoftei şi-a dat seama de impactul pe care l-ar fi avut o astfel de carte în viaţa monahală, prin prezentarea unui model de viețuire în deplin acord cu adevărul dogmatic şi scripturistic.

Despre dumnezeiescul har

Lucrarea este un adevărat tratat dogmatic despre harul Sfântului Duh și trădează influenţa pe care viaţa Sfântului Serafim de Sarov a avut-o asupra autorului. Se poate spune că elaborarea ei se datorează, într-o oarecare măsură, Părintelui Ioanichie Bălan, care, insistent, a încurajat, pe acest smerit și profund monah teolog, să scrie o astfel de lucrare. Cartea, redactată într-un răstimp de doi ani, este cântecul de lebădă al acestui monah nevoitor, pentru că la o zi după finalizarea lucrării Părintele Dosoftei a trecut la Domnul. Această lucrare, cu o temă de natură dogmatică, implicând un grad sporit de dificultate, îl arată pe autor drept profund trăitor al Duhului Sfânt. Puţini s-au încumetat să vorbească sau să scrie pe această temă; de regulă au făcut-o, cu prudență, marii isihaşti, trăitori autentici, care şi-au dedicat întreaga viaţă dobândirii harului Duhului Sfânt. Un cunoscut monah athonit contemporan menționează: „când vorbim de teologia patristică, vorbim despre o mărturie de viață, de impresia pe care o creează prezența teologului, iar nu pur și simplu de rezultatul activității sale intelectuale. Nu se poate ca el să spună sau să fie una iar teologia lui alta. A scrie teologie ortodoxă este la fel de greu ca și a înceta să mai trăiești pentru tine însuți, trăind pentru Cel care a murit și a înviat pentru noi”.

În spaţiul teologiei româneşti, autori ai cărţilor şi tratatelor de teologie, mai mult sau mai puţin vaste, au fost, de regulă, profesori de teologie, de la Cernăuţi, Bucureşti, Sibiu sau Iaşi, precum şi unii ierarhi. Iată, însă, că Părintele Dosoftei, un monah trăitor, cu studii universitare dar fără a deţine o catedră de teologie, s-a dedicat unei asemenea preocupări. Opera sa scrisă este sumară, sub raport cantitativ, întrucât se rezumă doar la aceste două cărţi şi la câteva articole scrise în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar aceasta se explică prin continua presiune pusă de regimul opresiv asupra lui. Dar, pentru că i s-a pus căluş, ca să i se oprească cuvântul vorbit, Părintele Dosoftei s-a făcut cuvânt trăit, întruchipare a pildei! Importanţa volumului Despre dumnezeiescul har derivă din aceea că autorul, monah fiind, pune în faţă modelul duhovnicesc al Sfântului Serafim de Sarov, arătând că unicul scop al vieţii duhovniceşti este dobândirea harului, accentuând că nevoinţele ascetice sunt doar căi prin care se primeşte harul.

Dar Părintele Dosoftei abordează și alte teme teologice, pe care le tratează cu multă subtilitate şi acribie. Pentru a înţelege gândirea teologică a părintelui, vădită, în această lucrare, voi reda un singur exemplu: subiectul ce tratează despre Dumnezeiasca Liturghie, în cadrul căreia darurile de pâine şi vin, prin Harul Sfântului Duh, devin Trupul şi Sângele lui Hristos:

„[…] cele două elemente se sfinţesc, transformându-se pâinea în Trupul, iar vinul în Sângele lui Hristos”, ambele în deplină realitate. După care slujba continuă până la «Tatăl nostru», «Să luăm aminte, Sfintele Sfinţilor», frângerea şi punerea părticelei cu Iisus în Sfântul Potir. Până în acest moment, ce semnifică Învierea lui Hristos, întrucât, unindu-se Trupul cu Sângele, s-a reluat circuitul vital, şi inima a început să pulseze din nou, până în acel moment, zic, începând din momentul sfinţirii, cele două elemente – pâinea şi vinul – deşi transformate real (pâinea devenind cu adevărat «Trupul lui Hristos», iar vinul cu adevărat «Sângele lui Hristos», dar sunt separate), n-au avut «viaţă» în ele. Acest spaţiu de timp, cât au stat separate şi fără de mişcare (poate) semnifică spaţiul de timp dintre moartea pe Cruce şi Învierea cea de a treia zi. Iar unirea lor în Sfântul Potir, precum am spus, semnifică momentul Învierii, fapt pentru care preotul slujitor, după ce s-a împărtăşit, punând în Sfântul Potir cele de pe Sfântul Disc, spune în taină: «Învierea lui Hristos…» şi «Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici…». Concluzia este simplă! Cine se împărtăşeşte cu o singură formă – numai cu Trupul lui Hristos – se împărtăşeşte cu un Hristos real, dar mort, lipsindu-se de toate efectele pentru care se roagă preotul îndată după sfinţirea Darurilor: «Pentru ca să fie celor care se vor împărtăşi…» (bineînţeles sub ambele forme). Iar cei care se împărtăşesc sub ambele forme se împărtăşesc cu un Hristos viu. Şi noi ştim de la Apostolul Pavel că toată tăria credinţei noastre se sprijină pe adevărul Învierii lui Hristos (I Cor. 15, 12-15).

În practica ortodoxă, unde credincioşii trăiesc mai mult în atmosfera creată de faptul Învierii Domnului, este firesc ca ei să se împărtăşească cu Hristos real, desăvârşit prin moarte şi înviat a treia zi, deci jertfit şi înviat. Dar practica împărtăşirii sub o singură formă, deci cu Hristos real, dar mort, precum s-a arătat, se potriveşte spiritului occidental unde se pune accent atât de mare pe moartea Domnului, încât se uită de Învierea Lui şi trebuinţa tuturor credincioşilor de a participa la ea. Aici predomină (mai mult) preocuparea de a «imita» pe Hristos cel istoric, Care se apropie de moarte, nu şi de a te împărtăşi cu Hristos Cel Înviat. În legătură cu împărtăşirea clerului şi a credincioşilor şi la ortodocşi este o deosebire şi anume: în primul rând trebuie spus că şi unii şi alţii se împărtăşesc sub ambele forme, cu deosebirea că, în timp ce credincioşii sunt împărtăşiţi, în faţa Sfintelor uşi ale Altarului, slujitorii de toate gradele – de la diacon până la arhiereu – se împărtăşesc în Sfântul Altar.

Pe lângă deosebirea că, în timp ce credincioşii sunt împărtăşiţi din Sfântul Potir şi primesc ambele forme deodată, adică Sfântul Trup – pâine şi Sfântul Sânge – vinul, cu linguriţa, slujitorii (arhiereu şi preot) se împărtăşesc luând de pe Sfântul Disc cu mâna lor proprie Sfânta Pâine, dând şi diaconului. Când slujeşte arhiereul, atât preoţii cât şi diaconii, primesc din mâna arhiereului Sfânta Pâine, apoi li se dă, tot de către arhiereu, să guste din Sfântul Potir. Ceea ce rămâne neschimbat în toate cazurile este faptul că toţi slujitorii se împărtăşesc, pe rând, cu cele două forme: mai întâi cu Sfânta Pâine şi după aceea gustând din Sfântul Potir. Iar lucrul principal ce rezultă de aici este faptul Învierii, adică unirea celor două elemente ale Trupului şi Sângelui lui Hristos are loc chiar în organul psiho-fizic (trup-suflet) al sfinţiţilor slujitori, în timp ce credincioşii primesc pe Hristos deja înviat, cu linguriţa din Sfântul Potir. Acest lucru nu este lipsit de importanţă ci, dimpotrivă, constituie un fapt esenţial, şi anume: organismul sfinţitului slujitor devine loc al Învierii lui Hristos, el primeşte caractere asemănătoare şi chiar identice cu însuşi mormântul lui Hristos în care s-a petrecut istoriceşte minunea Învierii. Biserica, prin imnografii săi, dând atenţia și valoarea cuvenită acestui fapt, grăieşte despre mormântul Domnului astfel: «Ca un purtător de viaţă, ca un mai înfrumuseţat decât raiul cu adevărat, şi decât toată cămara împărătească, mai luminat s-a arătat, Hristoase, mormântul Tău, izvorul învierii noastre…». Şi, în consecinţă, nu va fi oare vrednic a primi aceleaşi caractere (sfinţitul slujitor al altarului) şi atribute ale mormântului lui Hristos, pe care le numeşte Biserica în troparul amintit? Rămâne ca fiecare să stabilească prin reflecţii personale în ce fel este vrednic.

În ceea ce priveşte problema dacă un slujitor al Bisericii posedă în sine chemarea să devină cu adevărat un purtător de viaţă pentru păstoriţii săi, să ne amintim de ceea ce se spune în Sfânta Evanghelie despre Hristos: «În El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina întru întuneric luminează şi întunericul nu a cuprins-o (Ioan 1,4-5), adică n-a copleşit-o. Şi, iarăşi: Voi sunteţi lumina lumii şi lumina, aprinzându-se, nu se pune sub obroc, ci în sfeşnic, ca să lumineze tuturor celor ce sunt în casă» (Matei 5, 14). Deci, o exegeză a acestor texte, cu aplicare asupra sa şi a relaţiilor dintre sine şi fiii săi sufleteşti, pe care-i păstoreşte, rămâne o problemă de meditaţie personală a celui ce slujeşte”.

Dacă avem în vedere conţinutul dogmatic, putem considera această carte un manual de spiritualitate ortodoxă. Textul cărţii, dispus sub formă euristică, ca, de altfel, şi terminologia utilizată, pe înţelesul tuturor, face lectura accesibilă. Ideea centrală a cărţii este îndumnezeirea omului şi unirea lui cu Hristos prin Sfintele Taine. Prin această carte, Părintele Dosoftei Murariu pune la dispoziţia monahilor şi a celor ce caută desăvârşirea un adevărat dreptar. Deşi un subiect dogmatic este mai dificil și impune cititorului o anumită cultură dogmatică, totuşi, lectura textului este înlesnită unui număr mare de cititori prin stilul simplu și concis în care este scrisă cartea, căci Părintele dezvăluie taine mari ale Duhului Sfânt într-un mod uşor de înţeles. Prin aceasta el se dovedește ca făcând parte din același aluat duhovnicesc cu atâția minunați părinți, care s-au încredințat că Tainele răsunătoare se săvârșesc în tăcerea lui Dumnezeu. La fel de importantă este și persuasiunea de care dă dovadă Părintele Dosoftei, ca un păstor adevărat, când conștientizează pe cei ce se împărtăşeşc şi pe cei ce săvârșesc înfricoşătoarele Taine de puterea care vine din ele.

Și chiar dacă ateii comuniști au încercat să pună piatră peste piatră ca să astupe izvorul curat ca lamura ce curgea din sfințita gură a părintelui Dosoftei Murariu, apa cea vie a dreptei sale învățături, apa cea spre viață s-a strecurat printre acele pietre și, biruind, a ieșit izvor curat la lumină. Câți, oare, s-ar fi împărtășit de aceasta, dacă nu i s-ar fi pus opreliște?!  Dar, arătată s-a făcut și acea  că întunericul nu biruiește lumina! Lui Dumnezeu, slavă!

Ierom. Cosma Giosnu, M-rea Sihăstria Neamț

Contact Form Powered By : XYZScripts.com