Header image

Arhimandrit Ioannis Kokákis – ”Transplanturile: un pas înainte în știință sau un Kaiádas știițific?”

9:00, joi, 30 ianuarie, 2014 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , , , , ,

Transplantul: o minune medicală a secolului al 20-lea, care a început odată cu transplantul de inimă realizat de doctorul în medicină Cristian Barnard și a dat speranță de viață multor bolnavi, iar de atunci încoace face parte din practica medicală internațională. O minune medicală cu o singură bilă neagră, anume ceea ce este cunoscut sub numele de moarte cerebrală. Istoria începe în 1968 la Universitatea Harvard, când o echipă de medici, fără acordul restului comunității medicale, a legiferat în mod arbitrar termenul de ”moarte cerebrală”. Respectiva echipa publică pe 4 august 1968, în periodicul JAMA [Journal of the American medical Association], un articol cu titlul ”A definition of irreversible coma” și citim în această publicație că scopul nostru principal este să instituționalizăm coma ireversibilă ca un nou criteriu în definirea morții.

Echipa aceasta care face notă discordantă cu restul comunității medicale a fost chemată să dea explicații în fața comisiei competente de control a subiectelor legate de sănătate. În textul pe care l-a depus ca justificare, printre alte diferite inexactități și gafe științifice, neliniștesc și stârnesc interesul mai ales două poziții ale acestei echipe eretice – din punct de vedere științific: prima, că bolnavii în comă ireversibilă constituie o povară și, a doua, că este posibil să apară dezacorduri cu privire la obținerea și prelevarea de organe. Aceste două poziții fundamentale și ar fi fost suficiente să elimine orice ezitare cu privire la respingerea a priori a întregii acestei învățături eretice din punct de vedere științific, atât datorită atitudinii antideontologice, din punct de vedere medical, cât și datorită faptului că sunt extrem de ofensatoare pentru persoana umană și cultura acestuia. Dacă ținem seama și de faptul că în țara unde a apărut teoria despre moartea cerebrală și în epoca respectivă, persoana umană era supusă unor grave agresiuni, de vreme ce doar cu un deceniu în urmă, în anul 1957, locuitorii de culoare obținuseră egalitate și libertăți politice și chiar în anul legiferării teoriei morții cerebrale, în 1968, fusese asasinat la Memphis, Tennessee, protagonistul mișcării de emancipare a negrilor, Martin Luther King, înțelegem cu ușurință motivația conjuncturală a dezvoltării unor asemenea teorii. Pentru că nu dorim să devenim categorici chiar de la început și pentru că primul pas în progresul științific este îndoiala constructivă și dialogul, în continuarea analizei noastre vom lămuri de ce respingem această poziție.

Istoria dezvoltării teoriei despre moartea cerebrală este plină de contradicții și paradoxuri. Cât privește termenul de ”moarte cerebrală”, din punct de vedere medical, includea inițial și coma ireversibilă. În 1992, Dr. Robert Truog și Dr James Fackler publică un articol cu titlul ”Redefinirea morții cerebrale” [Rethinking Brain Death], în care menționează că persoanele despre care se presupune că au suferit moarte cerebrală prezintă: 1. funcționare endocrină hipotalamică, 2. activitate cerebrală electrică, 3. indicii de comunicare afectivă cu mediul înconjurător, 4. reflexe la stimuli externi proveniți din sistemul nervos central. Articolul acesta stârnește din nou o întreagă polemică cu privire la teoria morții cerebrale și, pentru că au existat destule cazuri de resuscitare, a avut loc o delimitare între coma ireversibilă sau moartea corticală, așa cum se numește astăzi, și moartea reală a bolnavului, care este însoțită de distrugerea sistemului nervos central.

În continuare, s-a observat că persoanele despre care se consideră că au suferit moarte cerebrală supraviețuiau mai mult de două săptămâni în secțiile de terapiei intensivă, dintre care unii au supraviețuit chiar și până la șase luni [Truog 1992], [Shewmon 1998], [ΚΑΡΑΚΑΤΣΑΝΗΣ  2001], având o temperatură constantă, reflexe normale, absorbție și asimilare normală a hranei, creștere a greutății corporale, sarcină și naștere normală și în situații foarte rare, care însă au fost consemnate, revenirea bolnavilor la starea lor normală. Astfel s-a formulat termenul de ”moarte a trunchiului [cerebral]”, care, mai precis vorbind, este un termen patologico-anatomic și în felul acesta a avut loc din nou o diferențiere a formelor de moarte a sistemului nervos central. Astfel s-au introdus și criterii pentru diagnosticarea morții trunchiului, atât din punct de vedere clinic [absența reflexelor oftalmio-cerebrale, foto-cinetice, ale corneei și altele], cât și în laborator [evaluarea circuitul sanguin la nivel cerebral, electroencefalogramă etc.]. Aici ar trebui să adăugăm că în anul 2008, Consiliul Național de Bioetică al SUA a declarat că identificarea morții cerebrale cu moartea trunchiului este ”suspectă din punct de vedere conceptual” și ”periculoasă din punct de vedere clinic”.

Din punct de vedere juridic, în statele în care a fost acceptată teoria despre moartea cerebrală, în 1968 s-a adoptat legea despre ”moartea cerebrală” ca moarte a întregului sistem nervos central, nu însă ca moarte reală a bolnavului, ci ca primă manifestare a descompunerii care urmează morții bolnavului, definită ca încetare definitivă a funcției cardio-respiratorii. În 1981, Comisia Națională de Transplanturi din SUA, referindu-se la moarte, o definește ca fiind atât încetarea ireversibilă a funcției cardio-respiratorii, cât și încetarea ireversibilă a funcționării creierului. Urmează o serie de inconsecvențe și ambiguități juridice și nu doar în țara în care a apărut acest nou concept, dar și în alte țări în care a fost acceptată ca teorie și a fost legiferată sub diferite criterii, variind de la țară la țară, așa încât evenimentul morții, astăzi, cunoaște definiții cu totul diferite de la țară la țară. În țara noastră, de pildă, prin decizia Consiliului Central al Sănătății, din 1985, moartea este definită ca pierderea ireversibilă a capacității conștiinței însoțită de pierderea ireversibilă a capacității de respirație automată. Și pe bună dreptate ne întrebăm: moartea nu înseamnă peste tot același fenomen?

Să presupunem că omul, potrivit susținătorilor teoriei acesteia, pierde doar o unitate biologică și că moartea constituie încetarea definitivă și ireversibilă a funcțiilor sale și să ne referim la viața doar în legătură cu comportamentul biologic al celulei. Cunoaștem, așadar, din biologie că o celulă rămâne vie atât timp cât primește elemente din mediul exterior, pe care le asimilează transformându-le în monedă energetică [ATP] prin sinergia necesară a oxigenului. Acești doi factori se transferă prin circuitul sanguin, care continuă activitatea dinamizatoare prin funcția mușchiului cardiac. Când acesta încetează, atunci celula, nemaiprimind elementele necesare pentru viața ei, ajunge la moartea celulară, care are loc la intervale de timp diferit, ca eveniment, de la organ la organ.

Moartea celulară precedă liza celulară, care precedă lizei organului. După moarte, celula se lizează și începe procesul de descompunere. Așa cum este acceptat la nivel internațional, cât privește exercitarea tehnicii medicale, aceasta contribuie la menținerea vieții, atât la nivelul persoanei, cât și la nivelul celulei. În fiecare zi medicul dă o luptă pentru a menține viața, iar câmpul acestei lupte nu este doar trupul ca total al celulelor, ci mai ales ca întreg al celulelor. Este, așadar, o lege inviolabilă exercitarea tehnicii medicale având ca criteriu respectul față de viața însăși, fie este vorba de persoană, fie de organ sau de celulă. PRIMUM NON NOCERE [În primul rând să nu faci rău.], după cum spune Hipocrate. Nici o practică medicală nu este consacrată sau justificată prin faptul că îi face rău bolnavului. ”Atât cât mă ajută forțele și rațiunea, prescripțiunile mele să fie făcute numai spre folosul și buna stare a bolnavilor, să-i feresc de orice daună sau nedreptate”, se spune în jurământul lui Hipocrate. Așadar, faptul că evoluția tehnologică a dus la apariția secțiilor de terapie intensive în care sunt spitalizați oameni ale căror trupuri sunt menținute în viață, care este un fapt, aceasta nu dă dreptul nici unui medic să intervină și să oprească viața, nici măcar sub pretextul mincinos al folosului altcuiva, pentru că astfel esunt negate însăși firea și scopul exercitării medicinii.

Într-un articol al domnului Langouránis, directorul Secției de Hemodializă a Spitalului Alexandra din Atena cu titlul ”Oferirea unui organ de către un om care nu mai are nevoie de el este un dar al vieții și contribuie la consolidarea unei societăți a solidarității”, care a fost postat pe pagina de internet a Comisiei Naționale de Transplanturi, citim: ”în multe cazuri însă bolnavul este transportat la secția de terapie intensivă, e adevărat în stare de comă, dar încă viu (!!!). Între timp, hemoragia cerebrală continuă, edemul cerebral se agravează și survine distrugerea creierului, având ca urmare încetarea respirației și a circulației. Acestor oameni li se oferă posibilitatea menținerii respirației și circulației pentru câteva ore sau chiar pentru câteva zile prin mijloace artificiale [se menționează care sunt acestea], fiind excluse alte stări reversibile care se pot manifesta în asemenea situații [se menționează], …există indiciul categoric al morții cerebrale”. Cu respect absolut, așadar, față de persoana și calitatea științifică a autorului articolului, aș dori să ne oprim asupra cuvântului ”încă viu” și asupra înțelesului expresiei ”având ca urmare încetarea respirației și a circulației”.

Dacă nu am înțeles greșit, moartea este identificată cu încetarea funcției cardio-respiratorie, părere pe care, desigur, o aprobă și dr. Shewmon, care spune în acest sens ”că o definire a morții care să poate fi universal acceptată nu se poate face decât din perspectiva circulației și a respirației!”. Continuarea funcției cardio-respiratorii prin mijloace artificiale nu face decât să întârzie faptul morții întregului organism și a populației celulare – întru totul de acord! –, adică contribuie la vitalitatea organelor și la menținerea acestora în stare de funcționar, contribuie, așadar, la menținerea vieții celulei, la menținerea vieții (!!!).

Ca să înțelegem acest lucru, trebuie să examinăm cum este creată viața! Două celule vii se unesc în interiorul unui organism viu și încep să se înmulțească. La începutul creării noului organism, până la diferențiere, adică înainte ca celulele să creeze infrastructura necesară, cardiacă, circulatorie etc. pentru continuarea dezvoltării, cele necesare pentru viață sunt preluate din trupul mamei. Se poate susține, dat fiind faptul că nu avem încă un om configurat, (…) ci doar un total de celule, se poate susține, deci, de către unii că avem de-a face cu absența VIEȚII!!!

Cu alte cuvinte, se poate spune că, dat fiind faptul că o parte a omului este încă nedesăvârșită și lipsește parțial din punct de vedere funcțional și se hrănește din mamă, putem spune, deci, că în pântecele mamei avem de-a face cu un fenomen al morții (?!!!) și se justifică, de pildă, încetarea sarcinii, adică încetarea vieții, pentru că embrionul este nedesăvârșit? Dacă acest lucru este valabil și este considerat, prin analogie, mort ajungem la următorul paradox și la următoarea aberașue: și de ce să se mai nască copii? Putem, de vreme ce sunt încă nedesăvârșiți, să îi păstrăm în gestație până când vor putea fi folosiți în scop medical sau în alte scopuri, care de asemenea contribuie la ”binele” societății. La binele unei societăți, desigur, care prin natura ei nu va mai fi bună, de vreme ce în lăuntrul ei domină canibalismul și utilitarismul.

Prin urmare, așa cum nu suntem siguri în procesul nașterii omului care este momentul de la care începe să acționeze suflarea creatoare a lui Dumnezeu și acceptăm că de la început este vorba de persoană umană vie, astfel, și în procesul morții suntem datori, dat fiind faptul că este deficitară cunoașterea noastră în privința momentului când această suflare încetează, să acceptăm că până la momentul lizei ultimei celule, avem de-a face cu o persoană umană cu toate drepturile ei inalienabile, care se întemeiază pe existența Vieții în ea.

Iată de ce nici un medic care respectă viața și știința medicală nu semnează vreodată un certificat de deces înainte de încetarea vieții în întregul trup al bolnavului, care are loc doar prin încetarea definitivă și ireversibilă a funcției cardio-respiratorii, lucru pe care îl acceptă și susținătorii teoriei despre moartea cerebrală, pentru că, din câte cunosc, certificatul de deces se semnează după decuplarea bolnavului de la aparate. Și se pune întrebarea, ce sunt, la urma urmei, aceste secții de terapie intensivă? Sunt secții de menținere a vieții și terapie sau nu cumva, odată cu confecționarea conceptului de ”moarte cerebrală”, se transformă fără voia noastră în secții de organe de schimb, de tip vulcanizare, unde arunci garniturile arse și le reciclezi pe cele pe jumătate uzate? Nu cumva, în cele din urmă, buna noastră intenție de a ajutora pe semenii noștri, dezgolită de fundamentul ei deontologic, ne conduce la o medicină de tip Mengele[2]?

Problema noastră nu o reprezintă, așadar, transplanturile ca act medical, ci mai ales definirea faptului morții bolnavului. Dr. Massimo Bondi, profesor universitar de chirurgie la Sidney, care se ocupă cu problematica transplanturilor de 35 de ani ne dezarmează prin declarațiile sale. Spune în acest sens că ”de multe ori, în practica medicală cotidiană, pentru că este nevoie ca organele să fie prelevate rapid, știut fiind că întârzierea prelevării organelor le face improprii transplantului, medicii, în loc să urmărească evoluția leziunii bolnavului, se precipită în a pune repede diagnosticul de moarte cerebrală”. De asemenea, spune în acest sens cu privire la donatori: HILL.,  adică ”sunt cei mai vulnerabili și expuși, dar nu lipsiți de speranță”. Același cercetător menționează de asemenea că într-un studiu extins care s-a făcut pe rămășițele trupurilor donatorilor (503 de persoane), care fuseseră diagnosticați cu moarte cerebrală, după prelevarea organelor lor, în timpul examinării medico-legale, s-a constatat în destule situații că leziunile sistemului nervos central erau, de fapt, reversibile.

Profesorul Hill, cercetător britanic, a realizat destule autopsii de bolnavi care fuseseră spitalizați la secția de terapie intensivă și primiseră asistență cardio-respiratorie artificială și în continuare primiseră diagnosticul de moarte cerebrală, potrivit criteriilor în vigoare ale morții cerebrale. În urma acestor cercetări a constatat că în majoritatea cazurilor substanța corticală a creierului se menținea la un nivel relativ satisfăcător, fapt care ridică serioase semne de întrebare cu privire la cât de ”morți” sunt în definitiv morții cerebral. Pe bună dreptate, așadar, Dr. Robert Truog, profesor la Universitatea Harvard, anestezist, spunea în acest sens: ”moartea cerebrală rămâne incoerentă în teorie și confuză în practică, în plus, unicul scop pe care îl deservește acest concept este posibilitatea prelevării de organe”.

O altă întrebare care se pune este de ce este necesar să se acorde donatorului un  tratament farmaceutic care are ca scop anestezia înainte de prelevarea organelor? De anestezie are nevoie doar omul viu, nu omul mort, de vreme ce funcționarea simțurilor presupune existența vieții. Ce scop are, așadar, administrarea anestezicelor unui ”donator aflat în moarte cerebrală”, de vreme ce, potrivit acestei teorii el este mort? Și care sunt simptomele care apar pe durata prelevării organelor și pe care le suprimă administrarea de anestezice? Acestea sunt: transpirație, creșterea frecvenței cardiace și tahicardie, creșterea tensiunii arteriale și așa-numitele semne ale lui Lazăr (Lazarus signs). Semnificativ în acest sens este cazul unuia dintre acei donatorii caracterizați ca ”morți cerebral”, caz care a fost publicat de WETZEL și examinat de către cercetătorii britanici EVANS și HILL. Bolnavul acesta, în vârstă de 33 de ani, a fost caracterizat ca ”mort cerebral” și a fost pregătit pentru operație. Înainte de începerea procedurii avea un puls de 90 de bătăi pe minut, iar tensiunea era 90/50. Imediat ce chirurgul a făcut tăietura pe lungimea trupului, pulsul a ajuns la 104, iar tensiunea 120/70 pe minut. Dacă ar fi fost un cadavru, în mod normal nu ar fi trebuit să se întâmple acest lucru. La 3 minute de la începerea procedurii, pulsul a urcat la 118 pe minut, iar tensiunea la 150/75 și a fost nevoie de anestezie la 11 minute de la începutul procedurii, ca să fie oprită creșterea pulsului și a tensiunii și să poată fi continuată procedura.

Fenomenul acesta se observă de obicei la bolnavii care sunt operați, iar anestezia este insuficientă, și aceasta se întâmplă datorită răspunsului direct al trunchiului cerebral. În plus, de ce se observă lăcrimarea donatorului mai ales în momentul prelevării organelor? Cum se explică toate aceste lucruri din punct de vedere medical și prin ce mecanism sunt provocate ele? Așa cum am menționat mai înainte, există situații rare, dar care au fost consemnate de către știință, de oameni care, deși primiseră diagnosticul de ”moarte cerebrală”, atât din punct de vedere clinic, cât și al laboratorului, au revenit la viață. Recent a fost dat publicității cazul clinic al lui Lucy Hussey Bergonzi, unul dintre cazurile consemnate și confirmate, de revenire din moartea cerebrală – moarte care fusese diagnosticată atât clinic, cât și în laborator. Lucy Hussey Bergonzi, deși fusese caracterizată ca ”moartă cerebral”, iar rudele își dăduseră acordul pentru prelevarea de organe, ea și-a revenit la starea fiziologică după stropirea cu aghiazmă, cu doar câteva minute înainte de prelevarea organelor.

În asemenea situații, cum este justificat acest fapt, de vreme ce diagnosticul morții cerebrale a fost dat de centre medicale competente și se respectaseră toate procedurile juridice și medicale necesare? În acest punct am dori să reiterăm o precizare. Problema noastră și obiecția noastră nu se îndreaptă împotriva transplanturilor ca practică medicală – de altfel transfuzia de sânge ar putea fi considerată transplant sau, de exemplu, donație de organ din partea unui donator aflat în viață –, ci se îndreaptă împotriva transplanturilor cu organe de la un donator mort, totdeauna în legătură cu legiferarea conceptului de moarte cerebrală, cu toți parametrii particulari pe care îi implică acest concept. Și susținem cu tărie această poziție atât pentru că teoria însăși a ”morții cerebrale” este stranie din punct de vedere științific, cât și pentru că foarte multe studii realizate în lume de către cercetători și oameni de știință de calibru internațional prezintă limpede necesitatea contestării teoriei despre moartea cerebrală și înclină pentru eventuala ei abrogare din punct de vedere științific. Am putea spune că ”moartea cerebrală” este fie un fenomen din cadrul procesului morții [ΠΑΝΑΓΟΠΟΥΛΟΣ], fie primul stadiu al descompunerii [TAYLOR], dar, cu siguranță, nu este moartea persoanei, care rămâne o taină inepuizabilă. Profesorul de neurologie Taylor susține că avem de-a face cu două fenomen distincte: moartea ca proces momentan (process of dying) și procesul descompunerii (process of disintegration), și completează că moartea cerebrală este primul stadiu al procesului de descompunere. În plus, am putea spune că moartea nu se diagnostichează, ci doar se constată.

Înainte de preda ștafeta următorilor vorbitori, excepționali oameni de știință, recunoscuți pentru valoarea lor, prezenți astăzi aici, consider că este de datoria mea și ca teolog, nu doar ca medic, să mai fac o scurtă precizare și să adaug că studiile medicale, care se opun teoriei morții cerebrale și definesc moartea ca fenomen momentan, fac diferențierea între faptul morții și descompunerea trupului, de care ține și moarte cerebrală, neagă punerea semnului de egalitate între suflet și funcțiile cerebrale, susțin astfel dreptul la viață, nu doar a beneficiarului de organe, ci și a donatorului de organe, acceptă că donatorul este persoană chiar și după moarte, și ajung la un acord absolut cu duhul Sfintei Scripturi și al teologiei patristice revelate (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Grigorie de Nisa, Marele Vasilie, Sfântul Ioan Damaschin etc.).

De asemenea, pentru că unii încearcă să manipuleze opinia publică spunând că noi, cei care din punct de vedere științific suntem împotriva teoriei morții cerebrale nu vrem să facem milă cu semenul nostru, aș dori să răspund, cu tot respectul față de părerea lor, că, mai întâi, din punctul de vedere al medicului, mila față de bolnav înseamnă exercitarea medicinii cu respect față de persoana umană și cu integritate științifică, care izvorăște din adevăr.

În al doilea rând, milă nu se cuvine doar beneficiarului de organe, ci și donatorului, precum și familiei acestuia. Donatorul, pentru noi, rămâne în toate aspectele o persoană umană, cu trup și suflet, pe toată durata spitalizării sale și este cel care se află pe poziția cea mai dureroasă și are nevoie chiar în mai mare măsură de îngrijirea și protecția noastră, pentru că se luptă pentru viața lui care nu trebuie pusă în pericol de către nimeni – poziția aceasta a fost exprimată, de altfel, și de Sinodul Bisericii noastre. Pentru noi acest bolnav nu este o povară inutilă care conține lucruri de care nu mai are nevoie și care urmează să fie aruncat într-un Kaiádas științific, eventual, ci este aproapele nostru și fratele nostru, după cum este, de altfel, și beneficiarul de organe.

Cazul lui clinic impune îngrijirea medicală de rigoare și susținere din partea tuturor pentru dreptul inviolabil la viață, care este dar al lui Dumnezeu către om și nimeni nu are dreptul să i-l ia, decât numai Dumnezeu, drept despre care suntem singuri, din punct de vedere științific, că nu se va mai respecta prin legiferarea morții cerebrale. În plus, pentru că se vorbește despre datoria noastră filantropică, răspundem că, neîndoielnic, donarea de organe este filantropie [gr. philanthropía, ”dragoste de oameni”], dar incomparabil mai mare dragoste de oameni este să îi înveți pe semeni tăi să meargă spre moarte cu credința adâncă în Învierea lui Hristos. Dragoste de oameni este să îi înveți pe semenii tăi să urmeze viața Crucii și a Învierii și că moartea, un fapt universal în viața omului, este o trecere către veșnicie și către cele mai înalte, către cele adevărate, către cele nestricăcioase. Dragoste de oameni este să îi înveți pe semenii tăi să descopere partea slavoslovitoare a bolii și aspectul mântuitor al morții.

În încheiere, aș dori să mulțumesc Centrului de Studii Patristice pentru cinstea deosebită pe care mi-au acordat-o invitându-mă să îmi exprim opinia științifică la conferința de azi, precum și Înaltpreasfințitului Mitropolit al Kifisiei, Amarousi-ului și Oropos-ului, Chiril, pentru binecuvântarea pe care mi-a acordat-o de a participa la această conferință, eu neînsemnatul.

Vă mulțumesc!

Va urma

(Domnul Emanuil Panagópoulos FACS, Profesor de Chirurgie, Director al Clinicii de Chirurgie a Spitalului ”Sfântul Sava” din Atena, cu tema:”Mai este valabil astăzi conceptul de moarte cerebrală?)

 Bibliografie

1. Shewmon D. A.,  ‘’Anencephale selected medical aspects’’ Hasting Center report 1988 no 10, pp. 11-19.

 2. Dr Massimo Bondi, ‘’Testimony presented at a hearing of the selected commitee of the commission of social affairs of the Italian Parliament’’.

3. D.C.Klein’’ brain death with prolonged somatic survivor’’ N.E.J.of Med. 1992, no 306,  pp. 1362.

4. J.E.Parisi, R.C. Kirn, G.H Collins et al, ’’Brain death with prolonged somatic survivor’’ N.E.J. of Med 1982 no 306 pp. 14-16.

5. Heytens l et al 1989 ‘’Lazarus signs ad extension postum in a brain dead patient case report’’ Neurosergury 71<3>449- 51

6. Popper A.H., ‘’Unusual spontaneous movements in brain dead patients’’ Neurology 1984 no 34 pp. 1089-1092

7. Dr Alan  Shewmon, Professor of pediatric neurology UCLA, ’’Chronic brain death meta analysis  and conseptual consequences’’ Neurology1998 no51 pp 1538-1545.

8. D.S.Eriksson of Gotemborg University Inst. of  cl Neuroscience F.H.Cage  of S Diego Salk institute  cf  ‘’ Mors sua vita mea ‘’ op.cit. p 7.

9. DR Hill ibid.

10. C.B.Johansson et al ‘’ identification of neural stem cells in the adult mammalian central nervous system’’ 1989 January 8 no 96 <1> pp 25-34.

11. Proff. Fausto Baltisero Department of Human Fisiology  University of Milan hearing September 28 1992 ‘’Report of the selected comitee  of the commission of social affairs of the Italian Parliament’’.

12. Rethinking…note22 Wetzer R.C. Setzer N.Stiff J.L.’’ et al  ‘’Hemodynamic responses in brain dead organ donor patient’’ Anesth. Analgh 1985 no 64 pp 125-128.

13. Dr Robert Truog- Dr James Fakler ‘’Rethinking brain death’’  Critical Care Medicine volume20 no12 1992.

14. GriggM.M., Kelly M.A., Celessia G.G. et al electroencephalographic activity after brain death Archives of Neurology 1987 no 44[9] pp 948-954.


[1] Peșteră din munții Taiget, unde potrivit mitologiei antice, spartanii aruncau copiii bolnavi și cu handicap. [n.tr.]

[2] Josef Mengele (n. 16 martie 1911, Günzburg, Bavaria – d. 7 februarie 1979, ?) supranumit „Îngerul morții” a fost un medic german care, în calitate de căpitan SS, a inițiat și condus odioasele „selecții” ale evreilor deportați din toată Europa pentru exterminarea lor de la Auschwitz-Birkenau. A efectuat experimente inumane pe deportați, mai ales pe cupluri de gemeni.[n.tr.]

Traducere Tatiana Petrache(G.O.)

Sursa: http://www.orthros.eu/%CE%B5B3%CE%BF%CF%85.html

Cititi si

Ştiinţă

Organe SRL. En gros şi en-detail- Noul canibalism: traficul de organe

http://www.descopera.ro/stiinta/8016596-organe-srl-en-gros-si-en-detail

Contact Form Powered By : XYZScripts.com