Stareţul Iustin Miron de la Mănăstirea Oaşa: „Lupta actuală anti-cip e o țintă falsă” - Portalul "Moldova Ortodoxă" | Portalul "Moldova Ortodoxă"
Header image

Stareţul Iustin Miron de la Mănăstirea Oaşa: „Lupta actuală anti-cip e o țintă falsă”

Părintele stareţ Iustin Miron este un bărbat înalt, cu ochi albaştri, pătrunzători. Un om dintr-o bucată. Îţi spune în faţă ce gândeşte, chiar dacă părerile sale sunt, uneori, diferite de ale majorităţii. În problema noilor paşapoarte electronice, spre exemplu, mulţi credincioşi, familiarizaţi cu viziunea unora dintre marii noştri duhovnici, s-ar putea scandaliza. Dar nu este scopul părintelui Iustin de la Oaşa acela de a provoca. Mai degrabă am intuit la el o deschidere amplă către sobornicitate, către comuniunea care ar trebui să fie fundamentul oricărei atitudini din biserică. Pentru că, înainte de toate, mântuirea noastră ar trebui să stea „întru mult sfat” (Pilde 11, 14). Dar ce sfat este posibil fără o nevoie adâncă de comunicare, ştiut fiind faptul că nimeni nu este infailibil în Biserică?

Salvarea noastră e prin înălţare, înălţarea existenţială faţă de tot ce‑i rău. Asta-i salvarea, nu atitudini exterioare de tot felul, după model sectar. Oamenii, când ajung sectari, de cum ajung, imediat se apucă să-i schimbe pe alţii. Dar ei nu se ocupă de ei, să-şi schimbe viaţa. Aia nu-i viaţă schimbată că tu bei suc în loc de vin şi nu mai ştiu ce faci, ai nişte rânduieli naturale, morale, şi gata, ţi-ai schimbat viaţa! Aia nu e viaţă schimbată în profunzime!

În ultimul timp, noi am început să lucrăm pe modelul ăsta, sectant; adică te apuci să iei tot felul de atitudini… dar cine eşti tu? Tu eşti un om care poate să ia o atitudine? Care a ajuns la măsura asta, de a lua o atitudine? Eu nu sunt împotriva atitudinilor exterioare, dar îs împotriva atitudinilor incompetente şi a oamenilor incompetenţi.

De misiune goală?

Misiune goală, exact! Faci un deserviciu monahismului, când tu iei atitudini, care nu-s după Hristos şi nu ne reprezintă, pentru că atunci se pune o etichetă: „Uite cum sunt călugării! Uite cum gândesc călugării: într-un cip, văd pe diavolul. Uite, ăştia-s călugării!” Dar cum îs ăştia călugări? Că nu mă reprezintă pe mine! Şi atunci, tu faci un deserviciu întregului monahism românesc, printr-o atitudine necorespunzătoare. Păi, ia atitudine când ne reprezinţi, pentru că cei din lume te iau ca reprezentant.

Te iau drept model.

Da, da. Şi tu faci un deserviciu. Am pomenit de cipuri. Sunt dezamăgit de disputa aceasta. Eu am făcut electronica, sunt inginer electronist. Păi, ce-i un cip? Un circuit integrat! Dar acuma şi telefonul şi orice calculator au circuite integrate, asta este, se merge pe circuite integrate. Dar mulţi, când aud acum de cip: „E diavolul!” Dar el e o bucată de materie, până la urmă! Acuma aşa se stochează informaţia. E rău că se face treaba asta? Păi, dacă s-ar merge tot pe modele vechi atunci într-un aeroport mare din Europa ai sta la coadă la infinit până să-ţi pună viza, dacă toţi ar citi de pe paşaport! Astea-s vremurile, nu trebuie să fim absurzi. Acuma, că tehnologia asta se poate folosi şi într-o dictatură mondială, da, se poate folosi! Dar e şi o chestie care e naturală şi e necesară, în contextul ăsta. E o chestiune ce ţine strict de tehnică.

Dar atunci cum te împotriveşti ca ea să ajungă o unealtă dictatorială?

Înainte de a vă răspunde aş vrea să vă spun că asta este o ţintă falsă. Adică, tu ai în faţă o bucăţică de materie şi te împotriveşti ei şi în spate eşti cucerit cu totul! Mii de ideologii ţi se servesc, tineretul e praf şi pulbere. E ca o momeală, cum se făcea în războaie: se simula un atac, tu te duceai acolo şi ceilalţi veneau prin spate şi te cucereau. Cam aşa e şi acuma: ţi se pune chestia asta în faţă şi toţi stau acolo, că cipuri, cipuri, cipuri… Bine, bine, dar să vedem: ce mentalitate de viaţă avem? Ia să vedem: cum stăm cu sexualitatea? Păi, noi am pierdut tot! Adică, eu nu mă mai feresc de diavoli, pot să vină diavoli în mine cu zecile, cu sutele, nu-i problemă asta, dar problema e o bucată de materie, ca să nu se pună pe mine. Păi, nici eu nu-s de acord să se pună aia pe mine! Dar cât se pune diavolul pe tine, de dimineaţă până seara, de asta nu-ţi pasă? Îmi vei replica faptul că cipuirea e un atentat la libertatea ta. Dar diavolul, prin patimile tale, nu atentează la libertatea ta? Şi atunci, de ce părăsim – că asta-i calea sfinţilor părinţi – de ce părăsim calea asta şi stăm pe o chestiune falsă? Pentru momentul de faţă, este o momeală, este o ţintă falsă. Însă ea se poate transforma, în viitor, într-un real pericol.

Cum a venit şi comunismul, la un moment dat, ca o structură atee pe o structură statală deja existentă.

Da, exact! Exact! Eu vă spun părerea mea personală. Dacă se pune problema cu cipul acesta pus pe buletin sau pe paşaport, pe mine nu mă deranjează. Nu mă deranjează cu nimic. Dar dacă se pune problema să mi-l pună pe mine, atunci, da! Atunci iau atitudine! Dar până acolo nu e nicio problemă. Nu mă deranjează că paşaportul meu are un circuit integrat sau ce are. Îl port, nu ştiu în ce dulap îl ţin şi-l folosesc când merg undeva, pe mine nu mă deranjează şi nu simt că e un atentat la libertate sau o lepădare de Hristos… Dar spuneau şi părinţii din Athos, şi părintele Dionisie de la Colciu, şi părintele Petroniu de la Sfântul Munte, de la Prodromu, şi părintele Teofil Părăian că şi dacă ar fi să pună cipul ăla pe tine tot nu-i lepădare! Lepădarea e în momentul în care te lepezi real, explicit, te lepezi. Chiar îmi plăcea de părintele Dionisie. El era un om simplu, n-avea noţiunea de cip, el ştia de ştampilă, şi el îi zicea ştampilă: „Dom’le, dacă pune ştampila pe tine, şi tu n-ai fost atent şi tu nu ştii când a pus-o, nu-i valabilă!” Şi zicea: „Numai atuncea e valabilă, când pune ştampila pe tine şi zici: «Da, prin ştampila asta mă lepăd de Hristos şi mă unesc cu satana!», asta e lepădare!”

Adică să fie un act religios asumat.

Bineînţeles! Păi, părintele Teofil nu spunea? „Dragă, pe mine poa’ să pună cipuri, din cap până-n picioare!” Ziceam: „Părinte, dar o să vadă tot ce faceţi! Zicea: „Lasă-i dragă, să vadă că-s om cumsecade!” N-avea nimic de ascuns părintele Teofil. Ăsta-i omul sfânt. Şi-i omul care ne reprezintă pe noi. Când am mers prima dată să mă întâlnesc cu dânsul mi-am dat seama imediat de valoarea lui. Eram ca în faţa unui munte de… nu-mi venea să cred că am întâlnit un om atât de mare. După aceea, nu-mi mai venea să merg la părintele Teofil, că mă gândeam că e păcat, un om atât de mare să se ocupe cu un om atât de mic şi să-şi piardă vremea cu el.

Era o scădere în ochii dumneavoastră.

Mă gândeam că mai bine să-mi caut eu un preot pe măsura mea, de ce să… El să se ocupe de lucruri înalte, de oameni înalţi, nu să-şi piardă vremea cu un începător ca mine. Totuşi, am mers, şi părintele, prin felul lui, m-a atras şi m-am regăsit în părintele de la început. De ce? Nu-mi explicam atunci de ce. Am găsit principii comune de viaţă şi nu ştiam cum de părintele gândeşte ca şi mine. Aveam amândoi principii moştenite de la sat; îmi plăcea modul de gândire tradiţional ţărănesc şi m-am luptat să salvez ţăranul din mine, să nu îl las moară niciodată, pentru că-l iubeam foarte mult, cel mai mult! Mai ales când îl vedeam pe părintele că pune problema cum se punea şi la noi în sat… extraordinar!

Dar în ce a constat şi în ce constă ţăranul din sfinţia voastră ?

Acuma, pot să zic câte ceva, nu ştiu dacă pot să epuizez totul.

Pentru mine e fascinant, pentru că sunteţi inginer electronist. Ţăran nu mai sunteţi. Şi atunci?

Acuma, să vă zic un banc pe care l-am aflat la Electronică. Ne-a întrebat un profesor: „Ştiţi care e asemănarea dintre inginer şi câine?” Şi n-a ştiut nimeni să spună. Zice: „Amândoi au privirea inteligentă, dar nu ştiu să vorbească.” Şi acuma, mă puneţi să vorbesc! Vă daţi seama că mie mi-e foarte greu! Eu am înţeles de-a lungul timpului că părintele Teofil a dus pe culmi înalte, ca om, valorile ţărăneşti, valorile de la sat. De fapt, ce-l caracteriza pe ţăranul român, îl caracteriza şi pe părintele Teofil.

Anume?

Bucuria. Oamenii de la sat îs oameni bucuroşi.

Da? Nu-s obidiţi, amărâţi, de atâta muncă şi griji?

Nu, nu, nu! Eu am mai văzut în filme, când eram mirean, filme româneşti, făcute de ai noştri, pe la sat, cu viaţa de la sat; toţi erau depresivi…

… reflexivi…

Parcă erau bolnavi psihic, toţi! Măi, frate, eu îs ţăran, dar ţăranii nu-s aşa! Îs oameni plini de viaţă, care merg în primul rând pe viaţă şi pe bucuria de a trăi. Păi, gândiţi-vă, spre exemplu, cum era la noi în sat. Mergeam să culegem strugurii. Păi, nu mergea fiecare, pe rând. Mergeau toţi o dată. Păi, de ce? Pentru bucuria comuniunii. Păi nu mai aveau nicio valoare strugurii ăia, dacă-i culegeau pe rând. Strugurii ăia erau un mijloc prin care ei trăiau comuniunea între ei. Şi înainte de a se apuca de culesul strugurilor, duceau ţiganii, în ziua aia, să cânte, şi trăgeau nişte jocuri, măi frate, şi se bucurau, şi pe urmă se apucau de…

Le-aţi mai prins, părinte?

Când eram copil.

Prin ce an?

Înainte de comunism şi la începutul comunismului. Sub comunism, au dispărut, dar n-au dispărut brusc, au dispărut treptat. Ce pot să vă zic, dacă vreţi, din trăirea mea. Uite, aveam o vacă. Păi, cu câtă bucurie aşteptam vaca aia, seara, să vină acasă! Şi când a trebuit s-o dăm, că era prea bătrână, păi toţi am plâns! Dar nu se punea problema cât lapte dă.

Şi nu era, acolo, un animal, un număr!

Aaa, nu! Era vaca noastră! O chema Joiana. Şi ţineam la ea, şi ea făcea parte din viaţa noastră. Practic, ce făceam noi? Noi ne trăiam viaţa prin ea. Citeam undeva, la părintele Serafim Rose, că oamenii din vremurile din urmă nu vor mai avea bucuria vieţii. Asta o aveau ţăranii. Îţi trăiai viaţa printr-un animal sau prin ce lucrai acolo. Mergeai la câmp, culegeai porumbul – tu nu te gândeai utilitarist, sau, cum se numeşte acuma, în termeni de eficienţă: „Am atâta porumb. Cum îl pot evalua? Cât câştig pe el?” Nu! Te bucurai că ai porumb mult, că ţi-a dat Dumnezeu porumb mult şi aveai o bucurie din asta. Rostul muncii la câmp era să-ţi creeze ţie o stare spirituală superioară. Ţăranii nu erau materialişti. Ei lucrau foarte mult, dar se şi lucrau foarte mult, lucrând. Foarte mult! Deci, şi viaţa lor era în plan spiritual! Ţăranii erau oameni bucuroşi, aveau atâtea tradiţii, în care ei se bucurau, efectiv se bucurau! Ţăranii erau oameni echilibraţi. Mai mult echilibru decât la sat, nu vezi! Uitaţi-vă la oraş: oraşul e o… cred că e mult zis comunitate… hai să zicem un tip de comunitate descentrată. Acolo e locul extremelor. Satul e echilibrat! Şi la sat se întâmplă să fie ţigani, să fie şi sectanţi, dar toţi trăiesc împreună, armonios. Vedeam asta în atitudinea părintelui Teofil, foarte conciliantă faţă de ceilalţi, din alte confesiuni; aşa sunt ţăranii noştri, n-au nimic cu celălalt, că-i din altă credinţă. Treaba lui, în legea lui. Noi suntem cu legea noastră, el e cu legea lui, şi trăiesc toţi împreună şi se ajută şi n-au nimic unii cu alţii.

Sunt cumva uniţi…

Da. Părintele Teofil ţine de tipul intelectualului ţăran, cumva, cum ar fi Petre Ţuţea sau Brâncuşi sau alţii ca ei.

Oameni simpli, în fond, chiar dacă erau complicaţi prin educaţie.

Da, da. Aţi pomenit de simplitate şi de complexitate. Îmi place un cuvânt de la Brâncuşi, care zice că orice simplitate este o complexitate rezolvată. Şi părintele Teofil, dacă-l analizaţi profund, o să vedeţi că, de fapt, el are virtuţile ţăranului, care le-a dus şi le-a călugărit şi le-a ridicat pe treptele cele mai înalte ale existenţei. Chiar îmi spunea părintele Pantelimon de la noi: „Tu conduci mănăstirea ca un ţăran!” „Cum, măi? Nu m-am gândit la treaba asta. Noi suntem aproape toţi cu facultate aici, intelectuali. Cum zici tu că merg ca un ţăran?” „Păi, uite: unui ţăran îi place să aibă gospodărie, să n-aibă nimeni vaci ca el, frumoase ca ale lui; să aibă pădure, să aibă ce-i trebuie, să-şi trimită copiii la şcoală, să fie credincioşi ş.a.m.d. Păi, aşa facem şi noi!” Şi atunci mi-am dat seama: da, într-adevăr, aşa facem! Iată că şi noi suntem după modelul ţăranului român, şi noi, ca şi călugări. Nu-i vorba de o îngustare, e un mod al nostru de a fi şi ne reprezintă, să ştiţi! Dacă căutăm românismul autentic, trebuie să mergem la sat, nu la oraş. Oraşul e internaţionalizat, e îndepărtat. E mai îndepărtat de etnicul nostru, de specificul nostru decât satul.

Dar, vrând-nevrând, cu oraşul o să rămânem…

Da… din păcate! Vedem şi acuma, lucrăm foarte mult cu tinerii, şi majoritatea tinerilor sunt de la oraş sau prin oraş se întorc la credinţă. Satele sunt slăbite. Eu am mai spus-o şi altădată, o spun şi acuma: cred că este momentul ca oraşul să răspundă satului, pentru toate câte a primit de la sat, în cursul istoriei, toate valorile. Cred că prin oraşe, 90% cel puţin îs de la sat. Deci, vedem că satul produce şi oraşul consumă. Şi acuma – satele erau ca nişte rădăcini pentru oraş – satele sunt slăbite, deci, rădăcinile oraşelor sunt slăbite. Oraşul, dacă nu-şi dă seama de treaba asta şi nu-şi întăreşte rădăcinile, atunci slăbeşte tot mai mult.

Totuşi ţăranul nu-i speriat de oraş. Uitaţi, se pune problema curentului electric, ei îi zic lumina, acolo: „Ne-au băgat lumină”. N-au fost împotriva tehnicii, dimpotrivă: dacă au putut să aibă lumină, curent, păi au avut! Dacă a putut să-şi ia un tractor, să-şi lucreze mai uşor pământul, păi l-a luat! Ţăranul român nu e exclusivist. Şi părintele Teofil îmi spunea, de multe ori, treaba asta: „Dragă, nu trebuie să fim niciodată exclusivişti!” În părintele Teofil cred că se recapitulează ţăranul român, şi în ţăranul român e cuprins românul, de fapt.

sursa lumeacredintei.com

 

Contact Form Powered By : XYZScripts.com