„Tată, uite un Doamne- Doamne viu!”

Odată un copil care era în braţele tatălui său, fiind în biserică, a strigat tare spre uimirea tuturor când a ieşit preotul îmbrăcat în veşminte din Altar: „Tată, uite un Doamne- Doamne viu!” (adică nu ca cei de pe fresca pereţilor bisericii). Inima curată, nevinovată, a acelui copil a arătat simplu, dar tare, că Dumnezeu care ne iubeşte ca pe lumina ochilor, ne cercetează peste tot, ne caută peste tot.

Dragii mei, câţi îngeri ne roagă şi chiar îngerul nostru păzitor ne roagă: „închină-te, măi frate, şi tu!”

Ce zici, frate creştine? Te prinzi să te sileşti la o alergare atât de salvatoare şi la o ajungere atât de lăudată de nesfârşitele cete îngereşti şi să vezi slava Maicii Domnului care, neştiută de tine, te-a plâns şi te-a ocrotit, şi-n cinstea aceasta, în lumina cerurilor deschise, te va încununa ca pe un biruitor, Hristos Dumnezeu? Cu adevărat spune Sfântul Apostol Pavel că: „nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum de a se asemăna cu slava cea viitoare, care va să se descopere întru noi” (Rom 8,18). Şi sfârşitul filozofiei este să ştii că trebuie să crezi şi să ştii să mori liniştit.

Arhimandrit Arsenie Papacioc, Despre armonia căsniciei, Editura Elena, Constanța, 2013