Header image

Așchii de cer (IV)

20:42, duminică, 29 iunie, 2014 | Cuvinte-cheie: , , ,

1. Îmi povesteşte fiica mea: era gravidă în ultima lună şi s-a dus la mănăstirea „Sfântul Nectarie” din Bucureşti să se roage la moaştele sfântului de naştere uşoară, să-i dea un copil sănătos, frumos şi deștept, aşa cum se roagă fiecare mamă ajunsă în situaţia ei.

Dar la moaştele sfântului era coadă. A prins şi ea rând după o femeie, care, atunci când a ajuns în drept cu racla, a prins să bocească fără reţinere: „Ajută-mă, sfinte Nectarie, că tare sunt nenorocită, scapă-mă de necazuri şi dureri, că prea multe au tăbărât peste mine…” Răsuna biserica de bocetele acelei femei, încât, îmi spune Doina, „m-au podidit şi pe mine lacrimile.

Când femeia s-a ridicat de lângă raclă şi m-am pomenit lângă moaşte, parcă fără voia mea, impresionată de rugăminţile acelei sărmane, cu lacrimile încă neşterse, am prins să-l rog pe sfânt: „Sfinte Nectarie, ajut-o pe femeia care s-a rugat înaintea mea, scoate-o din necazurile şi nenorocirile ei cele mari” Uitasem să mă rog şi pentru mine şi făcusem parcă drumul din celălalt capăt al Bucureştiului pentru altcineva. Dar sfântul m-a ajutat pentru tot ce n-am reuşit să-i spun.

Am avut o naştere uşoară şi copilul este exact aşa cum mi l-am dorit: sănătos, frumos la chip şi la suflet…” – Ştii de ce ţi-a împlinit dorinţa Cel de Sus? Pentru că te-ai rugat pentru altcineva. Cere pentru alţii – părinţi, fraţi, surori, prieteni, necunoscuţi – şi ţi se va da ţie. Roagă-te pentru cei care au nevoie de rugăciunea ta şi vei fi tu cel ajutat. Roagă-te pentru alţii şi Cel de Sus se va milostivi de tine. Aceasta e una dintre marile taine ale rugăciunii. Fericiţi cei care o ştiu.

2. Poporul nostru a rezistat în istorie datorită creştinismului tolerant. El a semănat trestiilor (gânditoare, cum definea Pascal omul), care, atunci când vine furtuna, se înclină după ea încoace şi încolo, de aceea nu se frâng. Spre deosebire de plopii uriaşi care se rup de la mijloc. Istoria noastră e ca un şes de râu plin de trestii. Blândeţea noastră creştină a fost, în timp, mai puternică decât asprimile potrivnicilor noştri.

3. Omul este dumnezeul dobitoacelor. Câteodată, când acesta lipseşte din preajma lor, cum au memoria cu intermitențe, acestora li se pare că omul nu există. Abia atunci când flămânzesc sau când simt harapnicul pe pielea lor, îşi amintesc de el, şi i se roagă zbierând sau mugind.

4. Nu se poate să nu crezi în ceea ce faci şi să reuşeşti. Nu se poate să nu crezi în Dumnezeu şi El să te ajute.

5. Cei mai săraci sunt oamenii care au foarte mulţi bani, şi nimic altceva. Munţii de aur pe care stau la ce le mai pot folosi, dacă nu au prieteni, sănătate, respect?

6. În anii ’60 cosmonauţii sovietici, după ce reveneau pe Pământ, la conferinţele de presă anunţau triumfător că au fost dincolo de cer şi nu l-au găsit pe Dumnezeu. „Nu era Acasă. Sau plecase de Acasă,” le comentau în zeflemea spusele oamenii presei. „Dovadă că Dumnezeu nu există.” Ei aşteptau să-L vadă undeva deasupra lumii, în cerul care, în cărțile sfinte, e o noţiune mult mai încăpătoare, cuprinzând soarele, luna, plus toate stelele. Dar Dumnezeu trebuie căutat în altă parte: nu-L căuta, precum cosmonauţii sovietici, după nori sau dincolo de stele. Caută-L în tine. Şi-L vei găsi.

7. Ateiştii îşi propun să-L găsească pe Dumnezeu matematizând, şi, cum nu-L află în calculele lor, Îl înjură.

Dar – de ce L-ar înjura, dacă Acesta nu există? De ce s-ar război cu Cineva care nu apare în formulele şi măsurările lor? Cei care scuipă spre cer nu pot murdări bolta, oricât şi-ar opinti flegma, care se întoarce şi cade tot pe chipul lor. De regulă, aşa se întâmplă, indivizii care vor să scuipe ceea ce nu ajung se pomenesc totdeauna scuipându-se.

8. Unii, de altfel oameni corecţi la viaţa lor, n-au trădat nimic decât vise. Dar, mi se pare, asta e cea mai gravă dintre trădări. Iuda nu L-a trădat pe Iisus, el şi-a trădat visul în care, corupt de diavolul căpătuirii, încetase să mai creadă. Un îndemn adresat mai ales tinerilor ar trebui să fie acesta: nu vă trădaţi visele! Este ca şi cum L-ai trăda pe Dumnezeu.

9. La biserica din pădure o femeie între două vârste aprinde o lumânare la icoana sfântului Nicolae. – De sufletul lui Ion Untilă… zice ea în voce tare, ca să fie auzită de sfânt. Ion Untilă e socrul ei, răposat de curând. Dar imediat vede privirea nedumerită a Ierarhului şi-şi dă seama că în sat au fost doi alde Ion Untilă, ambii plecaţi cam în aceeaşi vreme pe lumea cealaltă. Şi atunci femeia face pentru sfânt precizarea necesară: – …Ion Untilă Împuţitul. „Împuţitul” e porecla socrului. Că celălalt avuse altă poreclă. Iar sfântul, ca şi oamenii, abia după ce-i spui porecla creştinului se dumereşte mai lesne despre cine e vorba şi pentru cine să mijlocească iertarea păcatelor. Pentru că iadul, până la urmă, ce înseamnă? Când se instaurează de-adevăratelea? Atunci când te rogi şi aprinzi lumânarea pentru unul. Iar păcatele i se iartă altuia.

10. Mama prietenului meu Grigore Matei a fost profesoară de istorie. Iar el era elev în clasa ei. Ea era în conflict cu direcţia raională de învățământ Cimişlia, pentru că le vorbise la o lecţie copiilor despre deportări, dar, de fapt, despre amintirile ei de copilă exilată cu părinţii în Siberia, şi într-o zi a intrat în clasă cu faţa plânsă. A dat, cum i-au cerut şefii raionali, însărcinare clasei să scrie compunere despre „calomniatorii care inventează că în URSS au avut loc deportări”. „Toată clasa scria, iar eu nu,” mi-a spus Grig. O făcea în semn de protest infantil faţă de direcţia de învăţământ, cum crezuse el atunci. La sfârşit, când se scurseră cele două ore de „scârţa-scârţa cu peniţa”, Grig a scris pe foaia din faţa lui o singură propoziţie: „Mamă, te iubesc.” Profesoara a adunat lucrările, pe care urma să le transmită la direcţie, şi când a deschis lucrarea mea, de emoţii i-au dat lacrimile. „Ghici, ce notă mi-a pus atunci buna mea mamă?!” m-a întrebat Grig. „N-o să ghiceşti! Nota «doi»! Şi ştii de ce? Mi-a explicat ea mai târziu: pentru că alta fusese tema. Iar eu eram convins atunci şi sunt convins şi acum că asta fusese tema. Tu ce crezi?!”

11. Dai Luo, prietenul meu chinez, îmi spune că cele mai vechi cronici scrise în China, vorbesc de faptul că primii oameni care au locuit pe pământ au aparţinut rasei galbene. – Mă îndoiesc că Adam şi Eva au fost chinezi, îi spun.

– De ce?

– Pentru că dacă aceştia ar fi fost chinezi, n-ar fi mâncat mărul, ci şarpele.

12. Lucrul cel mai trist pentru un om este să nu deosebească binele de rău, adevărul de minciună, virtutea de păcat. „Vai de cei ce zic păcatului nepăcat şi nepăcatului păcat,” zice profetul Isaia (5:20). Toate se amestecă în capul şi în sufletul celui care pune piedică orbilor, pentru că li s-a vrut ghid şi ei nu l-au acceptat: vederea celor doi ochi din frunte nu-i poate fi nici lui de ajutor, cu atât mai mult altora, dacă nu vede păcatul, minciuna, răul.

13. Un bărbat, aşezat şi cuminte, se numeşte Turbatu. – Nu ai vrea să-ţi schimbi numele? îl întreb. – Nu. Îl las cum l-am moştenit, pentru că este, aşa bănuiesc, pentru spălarea păcatelor. E vorba de păcatele cine ştie cărui strămoş, iar el, îmi dă de înțeles, vrea să-l facă să sune frumos prin faptele sale, scuturându-l prin acestea din urmă – unicele care-l pot absolvi – de blestem. Cunosc indivizi urâţi cu nume frumoase, cum ştiu şi oameni frumoşi cu nume urâte, ca să mă conving că nu numele face omul, ci omul face numele.

14. Un sfat auzit de la înţelepţii satului în copilăria mea: „Dacă vrei să trăieşti mult – să nu invidiezi şi să nu urăşti.”

15. Un film american cu indieni: un tren plin cu femei şi copii străbate în goană preria. Trenul e urmărit de zeci de indieni călări. În locomotivă se termină cărbunii şi trenul încetinește din viteză. Urmăritorii se apropie ameninţător. Atunci cei din tren sparg scaunele, scot pardoseala de lemn, scândurile din căptuşeala vagoanelor de lux, pe care le aruncă în cuptorul locomotivei, pentru ca aceasta să nu contenească din viteză şi să nu se oprească. Şi aşa se salvează. Astfel, câteodată şi în viaţă trebuie să sacrifici din confortul tău pentru a putea înainta, pentru a te salva pe tine şi a-i salva pe alţii.

16. Perfecţiunea lumii începe de la fiecare dintre noi. Nu aştepta de la alţii să fie corecţi, toleranţi, drepţi, cuminţi, curajoşi, incoruptibili, generoşi, modeşti, înţelepţi, binevoitori. Fii tu aşa cum i-ai dori pe alţii să fie. Fii tu bun şi lumea toată va fi mai bună. Cum este şi scris: salvează-te pe tine însuţi şi mulţi în jurul tău se vor salva.

17. Crin Halaicu, fostul primar al Bucureştiului, în prezenţa Doinei şi a lui Ion Aldea-Teodorovici, prin 1992-93, l-a întrebat plin de cinism pe Grigore Vieru ce caută în România, de ce nu stă în Basarabia lui, unde e mai multă nevoie de el. Vieru i-a răspuns idilului în felul următor: – Ce caut în România?! Caut chiar Basarabia. Dar dumneata ce cauţi pe aici, pe la noi?

18. O bătrânică revenită de la oraş, unde locuise o vreme cu fiică-sa, îi explică unei consătence ce e aceea „apă plată”: – E ca apa noastră din fântână, doar că e cu plată.

19. Un fost prieten, pe care l-am sprijinit mereu în momentele cele mai grele ale vieţii lui şi care îmi datorează aproape tot ce a obţinut de-a lungul vieţii sale de om politic şi de cultură, mi-a răspuns la tot binele pe care i l-am făcut cu nerecunoştinţă, dar şi cu multă răutate. Părintele Octavian îmi spune: – Bucură-te! Rămân nedumerit: – De ce, părinte! – Bucură-te! Pentru că nu eşti ca el.

Aşchii de cer Nicolae DABIJA poet-publicist

Altarul Credinței № 3-4, 2014 Altarul Credinței № 3-4, 2014

Contact Form Powered By : XYZScripts.com