Header image

Așchii de cer (V)

22:43, marți, 10 februarie, 2015 | Cuvinte-cheie: , ,

1. Cineva mă întreabă: – Există Dumnezeu? Îi răspund: – Nu există! Iar după o pauză adaug: – El este!

Verbul „există” se referă la ceva care s-a născut, care trăiește, cu șansele să dispară ca tot ce există. „Este” desemnează o permanenţă, o stare, o însușire, o fiinţă care a existat dintotdeauna și care va exista totdeauna la timpul prezent. „Există” e ceva concret, limitat în timp, care poate fi văzut, auzit, simţit, pipăit, gândit; e o stare prin care vieţuitoarele și-au găsit sau regăsit fiin- ţa; e o noţiune ce cuprinde tot ce se desfășoară între naștere și moarte, total neputincioasă să exprime ceea ce are loc dincolo de acestea. „Este” e mai-mult-decât-concretul; e o însușire cu caracter continuu, fără posibilitatea de a se întrerupe, care nu are nevoie de a se permanentiza, el fiind permanenţa, prezentul perpetuu dinainte de timp și dincolo de el. „Există” are memorie; „este” nu are memorie, pentru că el e chiar memoria. „Există” se află în fiinţă, pe când „este” e fiinţa însăși.

2. Cel mai des cuvânt întâlnit în Biblie este o conjuncţie: „…şi…” Acest cuvânt, s-ar părea șters și umil, face legă- tura dintre oameni și evenimente, dintre cer și pământ, dintre Dumnezeu și muritori, atașează un element de altul, restabilește relaţii, însumă, anexează, echivalează, corelează, adaugă etc. Prima frază a Bibliei îl include: „Întru ’nceput a făcut Dumnezeu cerul și pământul” (Facerea, capitolul 1, versetul 1), dar și celelalte fraze îl conţin, chiar acolo unde cuvântul scris sau rostit lipsește.

Or, semnificaţia lui de punte între părţi ale propoziţiei menită să realizeze conexiuni dintre oameni și acţiuni, să stabilească relaţii dintre lucruri, evenimente și fiinţe, e prezentă. De multe ori am impresia că la scrierea Primei Cărţi a omenirii, Dumnezeu a respirat cu cuvinte, iar cel care a restabilit mereu ritmul respiraţiei divine a fost această blândă și constructivă conjunc- ţie „și”.

3. Ne naştem cu toţii întru Domnul. La Botez ne împreunăm cu El. Dar după aceea se întâmplă ca mulţi dintre noi să ne îndepărtăm de El. De-a lungul vieţii Îl vor căuta doar cei care și-au dat seama că s-au rătăcit de prezenţa Lui ocrotitoare. Omul în căutare de Dumnezeu seamănă cu copilul rătăcit care merge prin mulţime și întreabă de trecători: „Nu vă supăraţi, n-aţi văzut cumva o mămică fără mine?”

La fel, cred, ar trebui să ne întrebăm strămoșii, părinţii duși la cei drepţi, rudele decedate, atunci când ni se arată în vise: „Nu vă supăraţi, nu L-aţi văzut cumva pe Tatăl Ceresc fără de mine?!” Iar răspunsurile lor să ne servească imbold pentru acţiunile noastre ulterioare.

4. Suntem cu toţii tineri, doar că de vârste diferite. Afirm acest lucru în auditorii care întrunesc persoane de diverse vârste. De acest lucru m-am convins nu o dată discutând cu oameni tineri în ani, dar cu inimi îmbătrânite și cu oameni de vârstă înaintată, dar curaţi la inima lor. Îl întreb pe un bărbat cu barbă de patriarh, care arată destul de bine pentru anii pe care-i numă- ră: – Cum se face că la vârsta dumneavoastră arătaţi atât de bine? – Arăt bine, îmi răspunde, pentru că umblu la biserică.

Împăcarea cu Cel de Sus este, în primul rând, o împăcare cu sine, iar aceasta nu poate să nu se reflecte pe chipul, de regulă, relaxat și plin de blajinătate al omului care frecventează cu regularitate biserica.

5. În şcoală elevii învaţă să răspundă la întrebarea vieţii: „Cum să devin mai deştept?” O altă întrebare pe care şi-o pun aceştia este: „Cum să devin mai bogat?” Dar aproape nimeni nu-şi pune întrebarea: „Cum să devin mai bun?” Iată ce ar trebui să-l înveţe școala, în primul rând, pe viitorul cetăţean. Și aici cred un rol important l-ar putea avea orele de religie. Iar profesorul de celelalte obiecte ar trebui să fie într-un fel și profesor de bunătate, cu misiunea să-l înveţe pe copil – pe lângă alte necesare cunoștinţe – generozitatea, cumsecădenia, îngăduinţa, demnitatea (bunătatea adevărată are demnitate), prietenia (și ea se învaţă, ca o altă disciplină școlară), compasiunea.

Atunci deviza școlii noastre ar fi: a cunoaște prin bunătate.

6. Suntem îndemnaţi – de pe ecranele televizoarelor, din studiourile radio, din presă – să gândim liber, pe când ar trebui să gândim drept. Crainicii, prezentatorii, autorii de articole ca și cum ne-ar recomanda: „Gândește păcătos!” A gândi liber nu înseamnă totdeauna a gândi corect. A gândi coerent, profund, analitic, cu tâlc – aceasta înseamnă a gândi liber. Gândirea nu e un sport, cum ne este prezentată de către cei cu îndemnul de mai sus, ea este analiză, comportament, destin. Unii confundă voit sintagma „a gândi liber” cu libertatea însăși. Atunci ar trebui să identificăm libertatea nu doar cu libertatea de a gândi orice (de aici – până la a rosti orice și a făptui orice e un singur pas), ci și cu libertatea de a fi indecent, cu libertatea de a te abate de la lege, cu libertatea de a-l sfida pe aproapele tău, cu libertatea de a fi nedrept, iar în consecinţă cu libertatea de a comite orice crimă.

Toate cele enumerate nu sunt și ele oare o consecinţă a acţiunii de a „gândi liber”? Diavolul pune stăpânire, în primul rând, pe gândurile noastre, de acolo izvorăște și de acolo pornește păcatul, nu-l lăsa să te biruie: gândește drept, adică liber!

7. Înainte de a închide ochii întru veşnicie, fiecare muritor îşi face ordine în cele pe care le lasă în urma sa. Iată însă că marele critic român Zoe DumitrescuBușulenga, călugărită la mănăstirea Văratic cu numele de maica Benedicta, înainte de a pleca la Domnul, s-a pregătit de întâlnirea cu El altfel. Ea a spus în unul dintre ultimele sale interviuri: „Mă grăbesc ca înaintea sfârșitului să recitesc marile cărţi ale literaturii universale.”

Ca și cum se pregătea de un mare examen, Cel de Sus urmând să discute cu ea pe marginea acelor lucrări despre care scrisese magnific, inclusiv despre eventualele greșeli de interpretare a unor texte pe care Dumnezeu le cunoștea mai bine, El inspirându-le.

8. Scrisesem mai înainte despre un câine Bobu din satul Şeptelici, raionul Soroca. Acel dulău bărbat își așteptase stăpânii deportaţi în Siberia și nu lăsase pe nimeni, până s-a întors familia Curoșu din frigurile taigalei, să se apropie de casa rămasă a nimănui. „În 1958, îmi povestise Pavel Curoșu, câinele, deși nu ne văzuse nouă ani de zile, ne-a recunoscut pe toţi. Ce bucurie pe capul lui: sărea în sus, lătra vesel, ne lingea mâinile, feţele, se gudura pe la picioarele noastre, lăsându-se îmbrăţișat, sărutat, mângâ- iat. Dar, în acea zi, după ce ne-a dat casa și ograda în primire, Bobu s-a retras liniștit undeva în fundul grădinii și spre seară a murit…” Iată însă că Alexandru Jolondcovschi, bunul nostru ecolog, îmi povestește de un caz și mai cutremurător.

Vasile Sofroni din satul Lopatnic, raionul Edineţ a fost deportat cu tot cu familie în Siberia la 6 iulie 1949. Câinele lor, Lupu, a mers supus din urma căruţei în care i-au aburcat soldaţii până la gara din Lipcani. Apoi, când au fost urcaţi în tren, Lupu a stat sub vagonul lor până eșalonul a pornit. Când trenul a staţionat la Tiraspol pentru câteva zile, cei din vagon au descoperit stupefiaţi în a treia zi că Lupu a ajuns trenul din urmă. Se rotea de jur împrejurul vagonului scheunând bucuros că-și regăsise stăpânii. Copiii și maturii s-au rugat de soldaţi să lase câinele să urce în vagon cu ei. Dar soldaţii au zis: „Nel’zea!” („Interzis!”)

Apoi, când trenul a pornit, copiii se tot uitau în urmă să vadă dacă nu vine și câinele. Acela a alergat o vreme, pe urmă nu s-a mai zărit. Au fost debarcaţi dincolo de munţii Ural, pe malul unui râu. Și-au săpat un bordei în pământ unde urmau să aștepte gerurile cele mari. Peste vreo câteva luni de zile, într-o dis-de-dimineaţă, familia Sofroni a auzit un câine care lătra răgușit la ușa bordeiului. Au deschis ușa și au văzut un câine jerpelit, slab, numai piele și os, hămesit, murdar, obosit, dar cu o scânteie bucuroasă în priviri. Era Lupu. Îi ajunsese din urmă. Se condusese de un miros doar de el sesizat care nu-l înșelase. Traversase toată Siberia ca să fie cu ei. „Erau geruri mari, îi povestiseră cei din familia Sofroni lui Alexandru Jolondcovschi, îl ţineam cu noi în casă, ca pe un frate al nostru. Împărţeam cu el pâinea puţină pe care o primeam pentru munca depusă. Iar el ne însoţea pretutindeni prin taiga, ca să ne apere de haitele de dihănii adevărate, de urși și de oamenii răi.

În ziua când am primit răspuns de la Moscova că ne putem întoarce în satul nostru și că deportarea noastră a luat sfârșit, Lupu a murit. Poate de bucurie, cine știe?! L-am bocit cu toţii, parcă murise un membru al familiei noastre.” Care un alt exemplu mai grăitor de fidelitate și credincioșie a acestui neam de animale, de la care oamenii mai au, pe alocuri, încă multe de învăţat?!

9. Citesc în jurnalul călătorului turc Elvia Celebi (1611-1642), care fusese un fel de reporter de război din secolul XVII. El vizitase Moldova, însoţind oştile otomane în campaniile din anii 1656-’57, 1657-’58, 1659-’60, 1665. În 1665, în timpul domniei lui Eustratie Dabija Vodă, ajunge la Chişinău, despre care scrie: „… Este un oraş foarte bogat, un oraş înfloritor. Are şaptesprezece biserici…” („Călători străini despre Ţările Române”, vol. VI, Bucureşti, 1976) Ce tristă istorie am avut, dacă la 1665 Chișinăul a avut 17 biserici, iar acum, după 350 de ani de zidiri bisericești, are doar 16.

10. Cum trebuie să fie un om la diferite vârste? La 20 de ani – să fie iubit. La 30 de ani – să fie admirat. La 40 de ani – să fie apreciat. La 50 de ani – să fie invidiat. La 60 de ani – să fie stimat. La 70 de ani – să fie îngăduitor. La 80 de ani – să fie îngăduit. Toate vârstele se bazează pe relaţia: eu și ceilalţi, în care omul se reflectă, cu toate calităţile și defectele lui, ca într-o oglindă.

11. Răsfoind cartea de istorie a omenirii, plină de războaie şi crime abominabile, fără de voia ta tragi concluzia că omul nu-l merită pe Dumnezeu.

Aşchii de cer Nicolae DABIJA poet-publicist

Altarul Credinței № 3-4, 2014 Altarul Credinței № 7-8, 2014

Contact Form Powered By : XYZScripts.com