Header image

Ateismul în trecut şi în prezent

ateism1-569x1024

Fragment din ”Cartea de căpătîi a ateistului”

Așa se intitulează primul capitol al Cărții de Căpătîi a ateistului. Trecutul întunecat, comparat cu prezentul luminos, care promite un viitor și mai luminos, este un șablon pe care îl veți regăsi în toate politicile lumii moderne.

Însăși ideea de progres și evoluție este o idee comunistă care nu se regăsește în natură, lansată doar pentru a sluji scopurile totalitarismului roșu sau de alte culori. În baza acestor teorii șopîrlele au sărit prin copaci pînă le-au crescut aripi și s-au transformat în păsări, iar microorganismele din apa primordială s-au întorlocat pînă le-a crescut barbă și mustăți, pe care și Marx și Einstein le aveau. Lupii au mîncat întotdeauna doar animalele bolnave, de aceea speciile au avut de cîștigat, prin urmare, lichidarea elementelor ostile din societate, precum popii și culacii, a dus în mod natural la însănătoșirea statului socialist.

Ideile au suferit și ele o evuluție și chiar o selecție ”naturală” pe parcursul istoriei, de aceea tot ce a fost mai bun în materie de gîndire s-a transformat în materialism și ateism științific. Acestea sînt doar cîteva clișee ale propagandei comuniste pe care le vom urmări în continuare.

ATEISMUL ÎN PERIOADA SCLAVAGISTĂ [1]

Ca și în societatea liberalizată și democratică de azi, propaganda comunistă, atunci cînd vrea să manipuleze masele, folosește abil antitezele, astfel încît nici un discurs nu este lipsit de grila schematică a ceea ce este rău și bine pentru cetățean.

Propaganda nu este altceva decît repetarea obsedantă a unor antiteze exprimate, de regulă, prin aceleași cuvinte, încărcate cu sensul politic dorit, care trebuie să exprime cît mai simplist și fără echivoc ideea de progres și stagnare, de libertate sau robie, de bunăstare sau sărăcie, de cunoaștere /iluminare sau ignoranță /întunecime.

Pentru a atinge scopul dorit, propaganda lipește de un subiect, în funcție de interes, cuvinte încărcate pozitiv, cum ar fi: nou, înnoitor, lumină, iluminat, liber, descătușat, deschis, tînăr, puternic, prosper etc.; sau încărcate negativ, cum ar fi: învechit, întunecat, robit, încătușat, dogmatic, închis, îmbătrînit, slab, regresiv etc.

Desigur, socialismul comunist, cu tot ce aduce el, este prezentat în termenii din prima categorie, pe cînd religia și tradiția în termenii celei de-a doua. Nu același lucru se întîmplă și în Europa de azi? Despre asta pe urmă.

Trebuie să o spunem de la bun început că propaganda sovietică a făcut întotdeauna o identificare totală între ateism și comunism. De aceea, a vorbi despre ateism pentru Lenin și urmașii săi însemna a vorbi despre însăși esența comunismului, așa cum se va vedea din capitolele despre stat și religie ale acestei cărți.

Prin urmare, a stabili originile ateismului cît mai departe în istorie însemna a demonstra vechimea și, deci, întemeierea firească, prin ”selectarea naturală” dintre celelalte doctrine sociale, a comunismului. Totuși a învechi prea mult comunismul însemna a cădea pe alt clișeu al propriei propagande, acela că comunismul aduce un suflu nou.

De aceea și originile ateismului corespund cu ”primii pași făcuți de către oameni pe calea cunoașterii”. De unde și primul clișeu al propagandei ateiste, acela că un ateist nu poate fi decît deștept, instruit, îndreptat spre cunoaștere, pe cînd un credincios nu poate fi decît prost, neinstruit, refuzînd cu încăpățînare cunoașterea în numele propriilor dogme.

Viziunea materialistă asupra lumii este considerată firească, deoarece, așa cum constata Marx, se face prin contactul firesc cu lumea materială, fără adăugiri ”inutile”, pe cînd viziunea idealistă este, dintru început – atenție! – supusă imperativelor politice, nu altfel decît pentru a înrobi masele populare. Colegiul autor al acestui periplu ateist merge pînă la afirma că polemica dintre Democrit și Platon avea la bază conflictul dintre democrație și aristocrație din Atena.

Altfel zis, în lumea antică doar un număr foarte mic de oameni, privelegiați, cum ar fi poeții, artiștii, filozofii sau astronomii aveau acces la tainele ateismului, pe cînd gloata, aruncată în întuneric de regimul exploatator, rămînea tributară viziunii idealiste a lumii, deci religioase.

Ateismul în India antică

Îndeobște, India este prezentată ca o țară în care oamenii se închinau inițial stihiilor, dar care, odată cu instaurarea orînduirii sclavagiste, au început să creadă în zei. Cu această ocazie, adică pentru supunerea maselor, au fost scrise Vedele, pe care hindușii le consideră de inspirație divină.

Replicile ateiste par să fie puține în India, spre deosebire de alte culturi, așa cum le înfățișează autorii Cărții de căpătîi a ateistului. Totuși în veacul al VI-lea înainte de Hristos niște filozofi-savanți, pe numele lor Brihapasti și Dhișan au pus la îndoială autoritatea Vedelor, zicînd că lumea nu a fost creată de nimeni și există veșnic în baza unor legi naturale. Tot în aceeași perioadă, un alt înțelept, pe numele său Kapila, a afirmat că lucrurile care nu pot fi dovedite prin argumente convingătoare nu există, prin urmare nici Dumnezeu nu există.

Este interesant că pentru acești înțelepți lumea exista, ca și pentru Tales, în virtutea interacțiunii dintre elementele de bază, care ar fi fost pentru unii apa, aerul și focul, pentru alții apa, pămîntul, fierul și lemnul, pentru alții lumina și cele anterioare etc. Cum trebuie amestecate aceste elemente și în ce proporții pentru a da naștere unor făpturi raționale și libere, cum este omul, nu ne spune nimeni. Teoria despre ”purușa”, un fel de element foarte fin, care nu este materie, are conștiință și există veșnic, la care recurge Kapila pentru a explica cumva deosebirea dintre ființele vii și restul materiei, este considerată de autorii manualului ateist ca fiind retrogradă și în defavoare începuturilor atît de promițătoare ale ateismului științific indian.

Ateismul în China antică

Ateismul și-ar fi căutat sălaș în China încă din secolul al VIII-lea înainte de Hristos. Propagandiștii sovietici consideră că studiul stelelor și primele însemnări despre eclipsele solare ar fi o dovadă a ateismului chinezilor din acea perioadă. Cum ar putea fi altfel, cînd ni s-a spus deja, prin pomenirea incontestabilului Marx, că oamenii, atunci cînd încep să studieze natura, devin automat atei?

Propagandiștii sovietici nu știau că, de pildă, Sfîntul Grigorie de Nyssa, ierarh de la începutul veacului al V-lea, a scris despre planete și chiar adoptase dispunerea heleocentrică a Universului și nu s-a făcut ateu. [2]

Desigur, ca de obicei, propaganda își selectează exemplele fără a face referire la context și fără a discuta aspectele care contrazic teoria lor. E adevărat că Daoismul, prin cartea lui Lao Zi ”Dao De Jing” [3], nu vorbește de zei, totuși felul în care vorbește despre om și despre căutarea Căii, proces care nu sfîrșește cu această viață, l-a făcut pe Serafim Rose, [4] filozof american devenit călugăr și preot ortodox, să afirme despre cartea lui Lao Zi că este cea mai apropiată de principiile evanghelice.

Lao Zi nu numește numele lui Dumnezeu, dar asta este în perfectă corelare cu tradiția iudaică de a nu pronunța numele lui Iahve. De ce să nu vedem în aceasta o intuire a Dumnezeului unic? În orice caz, dacă l-am înlocui pe Dao (Calea) cu Hristos, am fi mult mai aproape de creștinism, decît dacă, înlocuindu-l cu Marx sau Lenin am încerca să găsim la Lao Zi o întemeiere a ateismului științific.

Lao Zi vorbește prea mult despre suflet, partea sprirituală din om, revenind permanent la ideea că singurul lucru important este pregătirea sufletului pentru veșnicie, condiția veșnică a sufletului depinzînd de virtuți, încît să mai lase loc pentru interpretări ateist-materialiste a doctrinei daoiste.

Dincolo de aceste aspecte principiale, China este țara cu cei mai mulți zei păstrați pînă în zilele noastre, încît dragonii uriași și multicolori sînt purtați pe străzi la toate sărbătorile populare sau oficiale. A nu spune nimic despre asta într-un articol despre ateism în China este cel puțin tendențios, chiar și pentru o carte care ne-a anunțat că se adresează propagandiștilor și idiologilor.

Ateismul în Grecia antică

Apariția ateismului în Grecia antică a fost inevitabilă. Însăși mitologia greacă, în care fiecare zeu nu era decît proiecția unei patimi omenești, predispune la conflict cu zeii și la răsturnarea lor. Zeii greci sînt orgolioși, dar vulnerabili, purtînd războaie neîncetate unul împotriva altuia, omorîndu-se între ei pentru putere sau din gelozie.

Ideea că zeii pot muri, chiar dacă pentru a ucide un zeu e nevoie de un altul mai puternic, nu putea să nu trezească în mințile sprintene ale grecilor idei ateiste. În cele din urmă, Nietzsche, care era un mare admirator al Greciei antice, avea să scrie ”Amurgul zeilor” și să facă vestita afirmație: ”Dumnezeu a murit”, în cel mai pur spirit grecesc care niciodată nu au făcut o diferență clară între zeu și om, între realitate și vis, între alb și negru.

Oare nu grecii sînt scepticii și sofiștii prin excelență, folosind cuvintele și principiile pentru a se distra, transformînd filozofia în dueluri nesfîrșite de ochii lumii? Atunci cînd apostolul Pavel merge în Areopagul Atenei pentru a-L propovădui pe Hristos, el se ciocnește de lehametea grecească, dornică să audă tot timpul ”ceva nou”.[5]

Propagandiștii sovietici tratează și acest aspect în favoarea ateismului științific, aducînd o listă lungă a filozofilor greci, începînd de la școala din Milet, cu Tales, Anaximandr și Anaximed, trecînd prin Heraclit, Empidocle și Anaxagor pînă la Democrit, pentru a culmina cu Epicur pe care îl consideră ”cel mai mare ateist al antichității a cărui învățătură a devenit sinonimul ateismului”.

Totuși a spune că înfruntarea zeilor și căutarea unor alte cauze ale ființării lumii și a ordinii naturale ar fi o dovadă a ateismului este forțat. De pildă Socrate, care este simbolul înțelepciunii grecești, a pus la îndoială existența zeilor din motive raționale și logice. A admite mulțimea zeilor pentru Socrate însemna a admite mai multe începuturi, ceea ce exprimă o lipsă a desăvîrșirii, fapt care ar fi trebuit să ducă la autodistrugerea Universului, motiv pentru care Dumnezeu nu poate fi decît unul, fiind perfect și suficient Sieși. Așadar, negarea tuturor zeilor nu s-a făcut neapărat în favoarea ateismului, așa cum susțin propagandiștii sovietici, ci în favoarea adevărului și dreptei judecăți.

Este interesant să observăm că propagandiștii ateiști văd în negarea de către unii filozofi greci a politeismului un argument al superiorității lor intelectuale și nu atribuie această calitate evreilor care credeau într-un Dumnezeu unic. Dacă evreii au ajuns singuri la această concluzie (ca să urmăm dogma ateistă cum că toate religiile sînt născociri ale oamenilor), înseamnă că toți iudeii erau superiori intelectual restului lumii. Asta ar contrazice o altă teză comunistă, cum că oamenii evoluează intelectual doar prin studiu, pe cînd iudeii nu au avut nici o altă sursă de inițiere decît Tora, deci Tora e o carte superioară. Sau poate trebuie să admitem că iudeii erau și ei oameni ca toți oameni și că superioritatea religiei lor se datorează tocmai faptului că Dumnezeu însuși le-a descoperit tainele ființării?

În articolul consacrat Greciei antice propagandiștii recurg la același truc pe care îl vom întîlni frecvent de-a lungul cărții, se fac frate cu dracul pînă trec puntea: laudă înfruntarea politeismului de către filozofii greci, ca mai apoi să-i acuze pe creștini de fanatism și barbarie în campaniile bizantine împotriva păgînismului greco-roman. Tocmai ei, care apără statuiele zeilor antici pentru valoarea lor culturală, golindu-le total de sensul inițial și unic, acela religios, dar ard icoanele pentru că îl reprezintă pe Hristos?

Ateismul în Roma antică

Roma e mai puțin filozoafă decît Grecia, fiind mai puțin preocupată de soarta ideilor și mai mult de soarta imperiului. Totuși un poet, pe nume Titus Lucrețiu Carus, pe care ateiștii îl consideră drept ”unul din cei mai mari materialiști atei ai antichității”, în veacul de dinainte de Hristos, pare să salveze lumea romană de credința în zei.

În lucrarea sa, de altfel singura păstrată, ”Despre natura lucrurilor”, Lucrețiu susține imposibilitatea apariției lumii din nimic și neagă orice amestec al unei forțe exterioare în lume. Deasemenea combate credința în nemurirea sufletului propagată de Platon și face afirmația, atît de mult repetată de activiștii comuniști, că religia îi face pe oameni nefericiți.

Vederile lui Lucrețiu, după cum afirmă chiar autorii Cărții de căpătîi a ateistului, nu sînt deloc originale, el fiind un epigon tîrziu al lui Epicur.

Peste două sute de ani (o perioadă cam lungă) apare un alt poet ateist în lumea latină, Lucian. Acesta pune bazele satirei, luînd peste picior pe toți zeii. Pentru a-și susține ateismul nu recurge la argumente principiale, ci se folosește de bășcălie, ironizînd în special defectele morale și intelectuale ale unor adepți ai diverselor credințe. Este părintele tuturor celor care susțin că Dumnezeu nu există deoarece popa s-ambătat. Propagandiștii ateismului științific îl venerează mai ales pentru critica lui la adresa creștinismului.

În opinia lui Lucian zeii nu pot conduce lumea, de vreme ce nu pot nici măcar să se răzbune pe epicurienii care le neagă existența. Ce treabă! Musolini i-a dat lui Dumnezeu cinci minute ca să-l trăsnească, sau, altfel, înseamnă că nu există. Se pare că Musolini a fost trăsnit, dar nu atunci cînd a vrut-o, ci cînd a considerat Dumnezeu.

Așadar, doi poeți atei la Roma în două sute de ani și singurul templu din lume închinat tuturor zeilor posibili, Pantheonul.

Să tragem o concluzie la finele acestui prim compartiment dedicat ateismului în perioada sclavagistă. Nu-i așa că Democrit, Epicur și alți materialiști ai greciei antice, precum și brahmanul Kapila din India de acum opt mii de ani, alături de chinezii din epoca Chou, dimpreună cu Lucrețiu și Lucian au fost, de fapt, pionierii socialismului comunist, anunțînd încă de pe atunci biruința Marii Revoluții Leniniste?

N O T E :

1. În continuare urmează o periodizare a dezvoltării ateismului așa cum o prezintă autorii Cărții de căpătîi a ateistului, respectînd ordinea și titlurile originale ale subcapitolelor.

2. Despre meditațiile asupra fenomenelor naturale, cum ar fi circuitul elementelor în natură, intuirea atmosferei sau mișcarea planetelor se vorbește în lucrarea ”Tîlcuiri la titlurile psalmilor” apărută în volumul Sfîntul Grigorie de Nyssa, Scrieri alese II, editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, Colecția PSB (Părinși și scriitori bisericești).

3. Cartea a apărut în limba română la editura Humanitas cu titlul Lao Zi, Cartea despre Dao și putere, tradusă și comentată de cinologul Dinu Luca.

4. Despre experiența convertirii lui Serafim Rose, precum și concliziile sale despre filozofiile orientale, pe care le-a studiat și practicat în mediul lor original, citiți în volumul Viața și lucrările Părintelui Serafim Rose, scrisă de ieromonahul Damaskin și apărută în românește la editura Sophia.

5. Iată cum descrie Sfînta Scriptură atmosfera Greciei din perioadă începutului creștinismului: ”Iar unii dintre filozofii epicurei şi stoici discutau cu el [cu sf. Pavel], şi unii ziceau: ”Ce voieşte, oare, să ne spună acest semănător de cuvinte?” Iar alţii ziceau: ”Se pare că este vestitor de dumnezei străini, fiindcă binevesteşte pe Iisus şi Învierea”. Şi luîndu-l cu ei, l-au dus în Areopag, zicînd: ”Putem să cunoaştem şi noi ce este această învăţătură nouă, grăită de tine? Căci tu aduci la auzul nostru lucruri străine. Voim deci să ştim ce vor să fie acestea”. Toţi atenienii şi străinii, care locuiau acolo, nu-şi petreceau timpul decît spunînd sau auzind ceva nou” (Faptele Apostolilor, Cap. 17, 18-21).

Sursa: http://savatie.wordpress.com

 

,

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com