Header image

Aurul din inimile noastre

14:28, miercuri, 19 martie, 2014 | Cuvinte-cheie: , , , , ,

 În Duminica a Doua a Postului Mare facem pomenirea Sfântului Ierarh Grigore Palama. Acest mare ascet cuvios a lăsat Bisericii o comoară de nepreţuit – experienţa rugăciunii inimii, experienţa realizării scopului suprem al vieţii fiecărui creştin: dobândirii harului Duhului Sfânt, fără de care este imposibilă mântuirea. Sfântul Grigore a trăit rugăciunea isihastă pe care a învăţat-o de la monahii atoniţi, în tradiţia moştenită încă de la Sfântul Macarie al Egiptului. Aceasta este starea de rugăciune, când contează nu atât cuvintele sau mişcările buzelor, ci mişcarea inimii, palpitarea sufletului.

Este tăcerea sublimă a sufletului omului, aflat în prezenţa Stăpânului şi Mântuitorului Atotţiitor. „Mişcările limbii şi ale inimii sunt chei în rugăciune. Acestea deschid uşa în vistierie. La acest moment, să tacă fiecare gură şi limbă. Lasă inima, acest vistier al gândurilor noastre, şi mintea, acest îndreptător al simţurilor noastre, şi gândul, această pasăre repede-zburătoare şi îndrăzneaţă, cu orice meşteşug şi putere şi mijlocire stăruitoare – lasă toate acestea să tacă: pentru că Stăpânul casei a venit” – spune despre rugăciunea inimii Sfântul Isaac Sirul.

Nu în zădar anume în Postul Mare se face pomenirea Sfântului Grigore Palama, acestui mare sfânt, trăitor sublim al rugăciunii – pentru că nici un post nu ar avea sens fără rugăciunea intensă şi liniştită a sufletului dezgolit. Doar prin rugăciune stăruitoare putem să ne avântăm spre Împărăţia Cerurilor.

Vorbim mult în aceste zile despre post. Vorbim despre alimentele ce se permit, despre legări şi dezlegări, şi totuşi, nu întotdeauna menţionăm esenţialul. Postul nu este un scop în sine, ci este doar un instrument. Unul important, fără de care nu atingem principalul – unirea cu Dumnezeu. Întâlnirea cu Creatorul.

Şi totuşi, postul nu constă în pâine, fructe, seminţe – acele produse alimentare ce se „permit”  de Biserică (anume în ghilimele, pentru că Biserica nu permite sau interzice ca un despot, ci recomandă, ca o mamă iubitoare, spre mântuire) în timpul săptămânii, nu constă în hrana fiartă, cu sau fără untdelemn şi vin. Deseori aud întrebarea – când se dezleagă la peşte în acest post. Deseori aud creştinii vorbind despre produsele „de post” ce se vând în magazine – maioneză „de post”, ciocolată „de post”, salam „de post”, brânză „de post”… O adevărată industrie ce nu are alt scop, decât cel de a câştiga pe seama credulităţii creştinilor cu evlavie superficială.

Iubiţii mei, postul nu este pe rafturile magazinelor, ci este în cartea de rugăciune, în plecarea smerită a genunchilor, în lacrimile de pocăinţă, în dorinţa fermă, hotărâtă, de a părăsi acele lucruri care ne-au îndepărtat de Dumnezeu, care ne-au îndemnat să mâniem mila Atot-Blândului Creator. Iar hrana simplă, lipsită de desfătări ce bat binişor la buzunar, este doar un element – esenţial, dar nu şi unic – ce alcătuieşte unitatea de transport duhovnicesc, pe care urcăm în această călătorie binecuvântată spre Împărăţia lui Dumnezeu.

Partea cea mai importantă a postului este rugăciunea şi lucrarea ei, realizarea ei în viaţă. Iar pentru a realiza o rugăciune calitativă, profundă, este nevoie de a ne smeri trupul prin post. Părintele Ilie Cleopa spune: „Rugăciunea şi postul formează cele două aripi cu care creştinul poate zbura pâna la Hristos, iar amândouă unite cu milostenia ne duc pâna în faţa Preasfintei Treimi şi formează cea mai sigură şi scurtă scară de mântuire pentru creştini”.

Mult mai greu le vine celor care din pricini binecuvântate nu pot să-şi înfrâneze trupul prin postire aspră – ostaşilor, întemniţaţilor, mamelor ce hrănesc copiii, femeilor însărcinate, fraţilor noştri aflaţi în călătorie. Pentru ei postul va consta în celelalte lucrări duhovniceşti, pe care trebuie să le îndeplinim noi toţi – paza gândului – să nu se abată de la starea de rugăciune pentru a nu face loc unor cugetări deşarte, înfrânarea limbii – să nu rostească vorbe goale, lipsite de sens şi dăunătoare sufletului, ochilor – să nu privească imagini deşarte, urechilor – să nu asculte vorbe lipsite de har, mâinilor – ca acestea să se ridice numai spre a săvârşi fapte binecuvântate, milostenie, muncă folositoare, picioarelor – ca aceştia să nu păşească pe căi strâmbe, ci să se îndrepte spre biserică, spre drumuri binecuvântate.

Pentru a realiza toate acestea, este nevoie să încercăm a-L auzi pe Dumnezeu. A ne auzi sufletul flămând şi însetat care plânge în lipsa hranei duhovniceşti. Este nevoie să învăţăm a tăcea. Să ne îngrădim auzul duhovnicesc şi să ieşim din poluarea fonică. Să închidem gura tuturor gândurilor ce ne abat de la rugăciune, după cuvintele Psalmistului David, pe care le cântăm, de fapt, la fiecare slujbă de Vecernie:

 „Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă; ia aminte la glasul rugăciunii mele, când strig către Tine. Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta; ridicarea mâinilor mele, jertfă de seară. Pune Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire, împrejurul buzelor mele. Să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug, ca să-mi dezvinovăţesc păcatele mele; iar cu oamenii cei care fac fărădelege nu mă voi însoţi cu aleşii lor.” (Psalmul 140, 1-4).

Iar rugăciunea să nu ne lipsească niciodată. Oriunde am fi, în transport, pe drum, ori de câte ori este posibil,  să rostim  rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milostiv fii mie, păcătosului!”

Numai aşa, dragii mei, vom fi în stare să culegem roadele postului, numai aşa vom găsi comoara ce este ascunsă în inima fiecărui om chiar de la facerea lui – după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu!

Pr. Constantin Cojocaru

sursa preotconstantincojocaru.blogspot.com

Contact Form Powered By : XYZScripts.com