Header image

Avva Sofian Boghiu, părintele duhovnicesc care te făcea să te simți iubit ca un copil de maica sa

12:28, miercuri, 8 octombrie, 2014 | Cuvinte-cheie: , , ,

Părintele Constantin Coman despre duhovnic și părinte duhovnicesc – o reconsiderare eclesiologică.

Cred ca este relevant sa mentionam ca faptul ca Parintele Sofian a avut fii duhovnicesti si printre straini. Un francez, devenit preot ortodox, studiind o buna perioada de timp in Romania cu Parintele Dumitru Staniloae, se aseaza sub indrumarea duhovniceasca a Parintelui Sofian. Intors in tara sa, peste ani, scrie Parintelui asumandu-si postura de fiu duhovncesc al sau:

Astept cu bucurie sa va vad. Binecuvantati si rugati-va pentru mine, nevrednicul fiu duhovnicesc al dvs. Va sarut mana si va imbratisez cu iubire si cu respect„. 

De la Parintele Marc Antoine avem si o cuprinzatoare descriere a paternitatii duhovnicesti cu referire la Parintele Sofian. O reproducem aici, desi a fost publicata si in monografia Parintele Sofian, pentru ca se incadreaza desavarsirt in demersul nostru de a prezenta aicichipul parintelui duhovnciesc asa cum a fost intrupat de Parintele Sofian. 
Limba romana numeste duhovnic, iar limba greaca pneumatikos pe batranul care ne calauzeste pe drumul mantuirii. Parintele Sofian urma sfintele canoane cu incredere, mai ales pe cele ale Sfantului Vasile. Nu se afla la el nicio slabire. Cunoastea primejdia de moarte in care se afla omul pacatos. Stia ca ne putem impartasi „spre osanda”. Folosea traditia canonica a Sfintilor Parinti spre mantuirea celui pacatos, nu spre apararea ordinii morale sau bisericesti. Stia ca Legea a fost data pentru om.
Dar asculta vreme indelungata pe fiecare credincios, fara ca vreodata sa para plictisit, ori sa se puna pe sine mai presus. Era plin de mila, chiar cand pedepsea.Langa el am aflat si intrezarit ce inseamna duhul ortodox in care dreptatea este masura milei, acea cumpana dumnezeiasca intre porunca si libertate, intre acrivie si pogoramant. Este o cumpana care nu se afla din carti; se invata numai traind in Biserica si fiind deschis suflarii Duhului. Parintele Sofian avea aceasta dreapta socotinta care e masura adevaratei paternitati duhovnicesti. Nu cauta totusi sa aiba fii duhovnicesti, lucru care a si nedumerit. Paternitatea sa era libera. Nu cauta sa aiba vreo putere. Era doar gata sa raspunda la intrebari, sa sfatuiasca, sa indrume, sa lege si sa dezlege.
Invata mai mult prin pilda, scump la vorba si graitor prin felul de a fi. Noi mai mult priveam catre dansul decat puneam intrebari. Asa cum s-a spus despre Sfantul Antonie cel Mare, era destul sa-l vedem. Paternitatea lui statea mai mult in impartasirea duhovniceasc a intelesului si cuprinsului credintei si vietii crestine. Lega si dezlega, urmand porunca Domnului; dar mai de pret era persoana sa, chip viu al paternitatii dumnezeiesti. Este adevarat ca zidea temeinic prin cuvite. Dar aceste cuvinte eraumereu simple, scurte, smerite, ascunse in spatele celor ale Sfintilor Parinti. Nu vorbea niciodata de la sine. Vorbea in numele Bisericii si al Capului ei, Domnul.
Marturisim aici si ca paternitatea sa era o maternitate. Cred ca ne iubea. Ca o maica ne iubea. Ne trimitea scrisori pline de dragoste si de cinstire. Ne privea cu dragoste. Ne vorbea cu dragoste, chiar si cand era sever si grav. Parinte duhovnicesc este acela care te face sa te simti iubit ca un copil de maica sa. Nu stiu daca sunt oameni care pot cuteza a spune ca se socotesc fii duhovnicesti ai Parintelui Sofian: pentru aceasta ar trebui sa-i semene, sa aiba dulceata si smerenia, delicatetea sa… Dar aceste daruri dumnezeiesti se revarsau din el, ca o chemare,aceasta era poate paternitatea sa: te facea sa doresti trairea sfanta in Hrisots Iisus. Prin el, Duhul sadea in noi dorul de a merge catre Tatal prin adevarata „viata in Hristos” – dorul si chemarea de a fi fiii si ficele Tatalui nostru „care este in ceruri”.Poate aceasta inseamna a indrazni sa-l socotim pe Parintele Sofian parintele nostru „duhovnicesc”, parintele nostru „intru Duhul”: era cel care ne facea sa-L cautam pe Tatal… ” (ed. a II-a, P. 237-238)
Am gasit insa la Parintele Sofian insusi cateva consideratii foarte consistente privitoare la calugarul imbunatatit si, indirect, la rolul lui de parinte duhovnicesc.

El (calugarul imbunatatit) este nadejdea noastra, sensul putintei noastre concrete de a ne mantui, indreptatirea neamului omenesc inaintea lui Dumnezeu, biruinta asupra celui viclean. De aceea,cautam cu aprindere si avem nevoie sa gasim in viata noastra un chip de calugar imbunatatit; ca sa simtim prin el ca viata omului nu este totusi o desertaciune si ca Dumnezeu nu ne paraseste. Calugarul imbunatatit este o prezenta in mijlocul absentei duhovnicesti a lumii acesteia

Este mare rusine pentru povatuitor sa se roage lui Dumnezeu sa-i daruiasca celui de sub ascultarea sa cele pe care inca nu le-a agonisit el singur.

Principiul de baza al calugarului imbunatatit este sa ajunga sa se lepede de cele lumesti, fara insa a tagadui lumea.Calugarul imbunatatit este o temelie tare a unei comunitati crestine, omul nadejdii, inima tuturor inimilor, calea spre desavarsirea morala si religioasa a tuturor sufletelor din jurul lui. In locul unei invataturi prin exemple din trecut, el aplica o invatatura mereu proaspata. Este un factor de pace si de intelepciune. Cata nevoie de intelepciune avem, cu toata stiinta noastra! El cuprinde tot programul de implinire calugareasca, nu un program abstract, ci unul de intrupat in carnea si sangele nostru. De aceea, in seninatatea chipului imbunatatit se ascunde drama cea mai adanca, aceea a mortii si invierii lucide, a refacerii substantei noastre. Este o mare biruinta, o inalta si calma biruinta un asemenea chip de calugar; de aceea noi il cautam ca pe un liman al linistii si al adevarului. El dovedeste viu ca cuvantul lui Dumnezeu este nemincinos; el este martorul lui Dumnezeu printre noi. Este cel ce a ajuns la normalitatea de-a doua, la firea cea suprafireasca.

Din cartea Parintele Sofian Duhovnicul, „batranul cel frumos”, Ed. Bizantina, Buc. 2012

Participând la simpozionul dedicat părintelui Cleopa, iar acum, prin bunăvoinţa ostenitorilor „Ziarului Lumina“, participând la pomenirea părintelui Sofian, mi-am adunat câteva gânduri pe care le propun sub genericul: reconsiderare eclesiologică a părintelui duhovnicesc. Aş porni de la următoarea dilemă: cum se face că, în ciuda rolului covârşitor pe care îl au duhovnicii, şi mai ales marii duhovnici în viaţa Bisericii, ei nu sunt prezenţi ca atare în eclesiologia teologiei noastre. Răspunsul că duhovnicii se regăsesc în preoţi şi că duhovnicia este o lucrare care ţine de preoţie nu mi se pare suficient. Tocmai distincţia între lucrarea părintelui duhovnicesc şi lucrareapreoţească sacramentală este provocarea pe care aş adresa-o teologiei contemporane.

Duhovnic şi părinte duhovnicesc

Personal, aş face diferenţa clară între spovedania propriu-zisă şipaternitatea duhovnicească, deşi ambele se întâlnesc în aceeaşi persoană a preotului. Mărturisirea păcatelor şi dezlegarea lor ţin de lucrarea preoţiei sacramentale.Paternitatea duhovnicească, deşi asociată preotului duhovnic, se poate desfăşura şi în afara lucrării preoţeşti. De altfel, istoria Bisericii ne oferă argumente solide în direcţia acestei disocieri. Marii părinţi ai patericelor nu erau în mod necesar şi preoţi. Avva, părintele duhovnicesc, în jurul căruia se dezvolta o obşte de fraţi, îşi întemeia autoritatea sa duhovnicească pe faptul îndrumării duhovniceşti a fraţilor. În istoria recentă a Sfântului Munte întâlnim aceeaşi imagine. Gheron Iosif, mare isihast atonit al secolului al XX-lea, a fost un simplu monah şi prin cei şase ucenici ai săi a populat multe din marile mănăstiri atonite. Unul dintre ucenicii săi, tot Iosif, Vatopedinul, simplu monah şi el, a fost părintele duhovnicesc al obştii vatopedine până la trecerea la cele veşnice, deşi nu era nici preot şi nici stareţ al mănăstirii. Preoţii din obşte erau ei înşişi în ascultarea părintelui.

Apelativele avva şi gheron sunt sinonime, indicând nu pe preot, ci pe părintele duhovnicesc şi se traduc în româneşte cu bătrân. Tot în tradiţia patericelor şi a monahismului aflăm şi disocierea între mărturisirea păcatelor la Spovedanie şi mărturisirea totală a fiului duhovnicesc către părintele duhovnicesc în vederea îndrumării duhovniceşti. Astăzi, în mănăstirile atonite şi în alte mănăstiri se practică mărturisirea zilnică a păcatelor şi a gândurilor către părintele duhovnicesc, fără ca aceasta să fie însoţită de dezlegarea preoţească. Scopul acestei mărturisiri este deplina încredinţare către părintele duhovnicesc a fiului duhovnicesc.

Filiaţia şi paternitatea duhovnicească presupun în primul rând lepădarea de voia proprie a fiului duhovnicesc şi deplina ascultare de voia părintelui duhovnicesc. Lepădarea de voia proprie şi aşezarea sub voia altcuiva reprezintă un exerciţiu de recuperare a ascultării, care trimite la reaşezarea omului în ascultare faţă de Dumnezeu. Modelul de urmat este Fiul, care se face pe Sine ascultător desăvârşit de Tatăl, „ascultător până la moarte şi încă moarte pe cruce“.

Este adevarat ca în afara monahismului, lucrurile au evoluat diferit. În lume nu poate exista o relaţie atât de strânsă între părintele duhovnicesc şi fiii duhovniceşti, de aceea accentul cade pe spovedania propriu-zisă. Preotul preia şi sarcina îndrumării duhovniceşti atât cât este. Acesta este motivul care a condus la o diminuare a rolului părintelui duhovnicesc, înţeles în termenii asumării îndrumării deplin responsabile a fiilor duhovniceşti, care se leapădă de voia proprie. Părintele duhovnicesc nu a dispărut, dar se identifică aproape complet cu preotul hirotonit. Dar să recunoaştem că, deşi toţi preoţii sunt chemaţi să fie părinţi duhovniceşti şi toţi sunt numiţi cu apelativul părinte, nu toţi ajung în postura reală de părinte duhovnicesc. În acelaşi timp, să consemnăm faptul că nici un preot nu-şi este sieşi părinte duhovnicesc, ci se raportează, fie şi numai prin Taina Spovedaniei, la un părinte duhovnicesc.

Aş puncta încă o diferenţă între preotul-duhovnic şi părintele duhovnicesc. Primul ţine de o instituţie bisericească formală, convenţională, controlabilă exhaustiv la nivel instituţional, în timp ce al doilea constituie o instituţie bisericească neconvenţională, nepredictibilă instituţional, dar foarte importantă în iconomia eclesială. Preotul-duhovnic îşi împlineşte lucrarea sa în temeiul instituţional al harului primit prin Taina preoţiei, în timp ce părintele duhovnicesc ajunge la această condiţie pe căi necontrolate instituţional. Ucenicii recunosc pur şi simplu în el autoritatea duhovnicească necesară şi intră liber în ascultare de el.Autoritatea duhovnicească este dată nu de un reper instituţional, ci de statura duhovnicească personală.

Lucrarea lui Dumnezeu Tatăl – insuficient expusă în teologia dogmatică

Un argument puternic în dezvoltarea acestei înţelegeri este paralela dintre părintele duhovnicesc şi Dumnezeu Tatăl, pe de o parte, şi preotul-slujitor şi Dumnezeu Fiul, pe de altă parte. În lucrarea părintelui duhovnicesc se poate identifica chipul sau reflexul lucrării lui Dumnezeu Tatăl, în timp ce, după cum bine ştim, lucrarea preoţiei sacramentale este după chipul sau reflexul lucrării lui Dumnezeu Fiul. Arhiereul Hristos este prototipul preoţiei sacramentale a Bisericii. Dar preoţia lui Hristos se desfăşoară nu în temeiul propriei voinţe, ci în ascultare deplină de Dumnezeu Tatăl.

Sintezele de teologie dogmatică dezvoltă suficient de mult, dacă nu chiar exclusiv, baza hristologică a preoţiei, dar nu fac acelaşi lucru cu posibila relaţie dintre paternitatea duhovnicească şi lucrarea lui Dumnezeu Tatăl. De altfel, cele mai reprezentative sinteze de teologie dogmatică din vremea noastră nu acordă un spaţiu special în structura lor lucrării lui Dumnezeu Tatăl.Capitolul eclesiologiei este unul în care absenţa lui Dumnezeu Tatăl este vizibilă. În timp ce Noul Testament, în mod special Evanghelia după Ioan şi Sfântul Pavel, acordă un loc important prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu Tatăl în iconomia mântuirii. În primul capitol al Epistolei către Efeseni avem o recapitulare a întregii iconomii dumnezeieşti, în care este scos în evidenţă faptul că totul s-a desfăşurat în urma hotărârii Tatălui şi totul se săvârşeşte prin voia Lui, El fiind Cel care „toate le-a supus sub picioarele Lui (Hristos) şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii“ (Efeseni 1, 22).

Dacă Mântuitorul Hristos, Dumnezeu Fiul, reprezintă preoţia sacramentală prin excelenţă, iar preoţia Bisericii este prelungire a preoţiei Lui, atunci, nu este greu să deducem că, după cum Dumnezeu Fiul îşi lucrează preoţia prin raportare nu la voia Sa, ci la voia Tatălui, şi preoţii Bisericii ar trebui să-şi lucreze preoţia nu în temeiul voinţei proprii, ci prin raportarea la voia părintelui duhovnicesc, care ar exprima voia lui Dumnezeu Tatăl.

Lucrul acesta este confirmat de practica Bisericii Ortodoxe, unde toţi preoţii, fără excepţie, inclusiv arhiereii, au duhovnic şi se spovedesc. Numai că, de cele mai multe ori, noi, preoţii, mergem la duhovnic nu pentru a ne întemeia lucrarea preoţească pe voia lui, lepădându-ne de voia proprie, aşa cum face Dumnezeu Fiul Arhiereul cu Dumnezeu Tatăl, ci pentru mărturisirea păcatelor şi primirea dezlegării.

Teologia noastră pare să promoveze, fără voie, o preoţie autonomă, o perspectivă exclusivistă asupra autorităţii preoţeşti, din moment ce nu invocă raportarea ei la voia părintelui duhovnicesc. O preoţie suficientă sieşi poate conduce la clericalizarea Bisericii şi mai grav la absolutizarea puterii preoţeşti, cu consecinţe serioase în plan bisericesc. Poate conduce, de asemenea, la supralicitarea dimensiunii instituţionale în detrimentul dimensiunii dinamice, harice, a Bisericii.

Doresc să mai spun un lucru, ca biblist. Consider că instituţia neconvenţională a profeţilor vechi-testamentari, prin care Dumnezeu îşi păstra dreptul intervenţiilor ad-hoc, dincolo de cadrul instituţional al funcţionării vieţii religioase, inclusiv cel al preoţiei, îşi poate găsi un corespondent în epoca nou-testamentară a Bisericii, în marii părinţi duhovniceşti. Ca şi profeţii, marii duhovnici pot fi desigur şi preoţi, dar nu în mod necesar. Ei ar reprezenta instituţia neconvenţională prin care Dumnezeu îşi poate exercita suveranitatea şi în contextul bisericesc actual. Respingerea unei astfel de ipoteze ar conduce la un sistem eclesial închis, autonom, în care preoţia nu ar mai fi în locul unde este Hristos, ci ar fi înlocuitoarea lui Hristos. Dumnezeu nu ar mai avea şansa intervenţiei libere şi suverane, ci ar fi condiţionat de o preoţie care acoperă la modul absolut câmpul lucrării în Biserică. Problema există nu la nivelul vieţii Bisericii, ci mai curând la nivelul teologiei, care, desigur, mai devreme sau mai târziu, a influenţat sau va influenţa şi viaţa Bisericii.

Sursa: Ziarul Lumina/ Pr. Prof. Dr. Constantin Coman, Părintele duhovnicesc – reconsiderare eclesiologică

Contact Form Powered By : XYZScripts.com