Header image

Binecuvântarea nunţii (I)

18:59, miercuri, 20 august, 2014 | Cuvinte-cheie: , , , , ,

Căsătoria dintre un bărbat și o femeie nu este doar rezultatul dragostei și împreunării dintre cei doi, ci și un act divin, prin care Dumnezeu binecuvântează convieţuirea celor doi ca „un singur trup” și într-ajutorarea atât în viaţa aceasta, cât mai ales în dobândirea vieţii veșnice.

Biserica numește „taină” nu atât slujba de binecuvântare a nunţii, cât mai ales nunta în general, pentru că binecuvântarea Bisericii este doar începutul și „imboldul divin” pentru întreaga viaţă, care o continuă nuntă și o continuă taină, dacă este trăită în Domnul și pentru Domnul.

Din Scriptură știm că încă de la început Dumnezeu l-a făcut pe om bărbat și femeie și că aceste două persoane trebuiau să vieţuiască în comuniune și iubire, asemenea Persoanelor care i-au creat: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh (Facere 1:27). Bineînţeles, avem aici și o deosebire foarte importantă, în sensul că Persoanele Sfintei Treimi sunt „de o fiinţă” și veșnic nedespărţite, iar bărbatul și femeia se unesc în timp, adică la un moment dat și doar până la moartea unuia din ei (Matei 22:30; I Corinteni 7:39), iar cei doi devin un [singur] trup (Facere 2:24). Mântuitorul Hristos a confirmat această învăţătură spunând că cei căsătoriţi „Nu mai sunt doi, ci un trup. Şi ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19:6). Așadar aceasta este „taina cea mare” de care vorbește Sf. Apostol Pavel în cap. 5 al Epistolei către Efeseni – taina unirii bărbatului cu femeia, după chipul unirii dintre Hristos și Biserică, adică taina unirii a două realităţi ce se împlinesc: nu una lângă alta, ci una în și prin alta. Tradiţia Bisericii din totdeauna a menţionat faptul că, dacă bărbatul și femeia se însoţesc „în Domnul” (I Corinteni 7:39; 11:11),
Însuși Dumnezeu este în mijlocul lor și binecuvântează unirea dintre ei.

Sf. Ioan Gură de Aur, ducând mai departe aceste idei, spune că nunta are un întreit scop: 1) împreuna-mântuire a celor doi prin iubirea de Dumnezeu, care trebuie să fie mai mare decât cea a unuia faţă de altul și care trebuie să o sfinţească pe cea trupească; 2) trăirea în curăţie trupească, întrucât fiecare bărbat are o singură femeie și fiecare femeie are un singur bărbat, și această fidelitate reciprocă este și ea un fel de feciorie [mai degrabă în sensul de „întreagă-înţelepciune” – așa cum numesc Sfinţii Părinţi fecioria]; 3) nașterea de prunci, care trebuie să fie crescuţi și educaţi ca buni creștini.

În vechile religii existau peste tot anumite forme de cult care consfinţeau căsătoria. Ele erau nelipsite și la greco-romani. Aceștia puneau la baza căsătoriei acordul (verbal sau chiar scris) dintre soţi sau părinţii acestora, urmate de aducerea unor jertfe zeilor, în prezenţa „preotului”. Dreptul juridic roman mai avea și alte prevederi importante legate de nuntă dintre care una foarte importantă cerea prezenţa a cel puţin 10 martori la ceremonia de nuntă.

Bineînţeles, existau și anumite obiceiuri tradiţionale precum: îmbrăcarea miresei, împreunarea mâinilor mirilor, schimbul de daruri dintre părinţii mirilor (ca semn de garanţie) etc. Un obicei foarte important, mai ales la greci, era împodobirea camerei nupţiale cu flori și punerea pe capetele mirilor a unor coroniţe (cununi), tot din flori, care erau scoase abia după sfârșitul zilelor de nuntă. Mai târziu, acest element a fost preluat și de creștini.

La evrei binecuvântarea de nuntă era un element indispensabil căsătoriei. Cel mai grăitor text al Vechiului Testament despre nunta la iudei, inclusiv cu formule de binecuvântare, îl avem în cartea Tobit, capitolele 7-8, dar anumite informaţii aflăm și la Facere 24 ș.a. Elementele de bază ale nunţii sunt următoarele: 1) tatăl miresei unea mâinile mirilor; 2) îi binecuvânta; 3) se semna acordul de căsătorie – element foarte important al nunţii la iudei; 4) masa ceremonială; 5) mirele intra în cămara de nuntă a miresei; 6) în dimineaţa celei de-a doua zile, nunta se relua și se putea prelungi mai multe zile.

Din textele biblice se observă că rugăciunile de binecuvântare sunt foarte simple și scurte. Începând cu sec. II d. Hr., rabinii au dezvoltat un rit mai complex, cu două părţi componente: logodna și nunta. Iniţial ele se făceau separat, dar de prin sec. XI – erau împlinite împreună. Se binecuvintează un pahar comun al mirilor, apoi mirele pune inel în dreapta miresei și se continuă cu masa ceremonială.

E greu însă de spus cum se făcea nunta la primii creștini. Simpla participare a Mântuitorului la Nunta din Cana Galileii (Ioan 2), nu spune aproape nimic despre nunta la creștini, căci Domnul nu a schimbat nimic în ritualul nunţii (care era unul iudaic), ci doar a asistat la ea, iar la momentul potrivit a prefăcut apa în vin. Deci binecuvântarea lui Dumnezeu la această nuntă s-a făcut prin însăși prezenţa Domnului la nuntă și nu prin anumite rituri sau rugăciuni cu specific creștin.

Tocmai această idee a prezenţei lui Hristos la nuntă, va marca și mai departe nunta creștină, pentru că primele mărturii istorice nu vorbesc despre nici un element specific al nunţii la creștini, decât acela că ea trebuie să fie făcută „în Domnul” (I Corinteni 7:39; 11:11). Adică, însoţirea dintre mire și mireasă trebuie să reflecte mistic idealul unirii dintre Hristos și Biserică (Efeseni 5). În rest, forma exterioară a nunţii era, probabil, ca în tot Imperiul Roman, cu excepţia aducerii de jertfe idolilor – aceasta fiind înlocuită, încă de la început, cu împărtășirea euha-
ristică a mirilor.

La începutul secolului II, Sf. Ignatie Teoforul († 107) vorbește despre prezenţa obligatorie a episcopului la Euharistie, Botez și Agapă, dar nu și la Nuntă. În alt loc însă, Sf. Ignatie spune: „Trebuie ca cei care se însoară și cele care se mărită, să facă unirea lor cu cunoștinţa episcopului, ca să fie căsătoria lor după Domnul, și nu după poftă. Toate acestea să se facă spre cinstea lui Dumnezeu”. Nu e clar dacă această „cunoștinţă” (probabil cu sensul de aprobare) însemna și prezenţa episcopului lui nuntă sau săvârșirea unei anumite slujbe liturgice de binecuvântare a ei? Se pare că această cunoștinţă / aprobare a episcopului, de care vorbește Sf. Ignatie, însemna și o binecuvântare, dar că aceasta avea loc într-un cadru restrâns, nu public, din cauza legilor păgâne valabile pe atunci, dar și a persecuţiilor. Bineînţeles, chiar și în acel context, creștinii duceau un mod de viaţă diferit de cel al păgânilor căsătoriţi și, bineînţeles, se împărtășeau permanent cu Sfintele Taine, care sfinţesc în mod deosebit viaţa creștinilor căsătoriţi.

O mărturie concretă în acest sens întâlnim la Tertulian (aprox. 160-220) care spune că nunta creștinilor este sfântă, întrucât „este realizată în Biserică, confirmată prin aducere (adică – euharistie), pecetluită prin binecuvântare, asistată de îngeri și încuviinţată de Tatăl”. Aceasta este prima menţiune concretă privind binecuvântarea nunţii de către Biserică și sfinţirea ei prin Euharistie.

Este adevărat că nici un izvor liturgic din secolele III-IV, deși conţin uneori rugăciuni pentru anumite ierurgii mai puţin importante, nu amintesc de vreo rugăciune de binecuvântare a nunţii. Nici Pseudo-Dionisie Areopagitul (sfârșitul sec. V), nu enumeră binecuvântarea nunţii printre principalele șase slujbe ale Bisericii descrise în tratatul său Despre ierarhia bisericească. Deci, nu-i exclus ca, la acea vreme, în cea mai mare parte a lumii creștine, să nu fi existat vreun ritual liturgic concret al nunţii, accentul căzând pe împărtășirea euharistică a mirilor – care era (și ar trebui să fie și acum) elementul cel mai important.

Cei mai mulţi dintre creștini respectau obiceiurile greco-romane ale nunţii (cu excepţia jertfelor aduse idolilor), de aceea, același Tertulian critica faptul că mirii creștini își puneau la nuntă coroane de flori pe cap, așa cum făceau păgânii. Poate chiar sub influenţa acestui scriitor bisericesc, în Apus nu s-a practicat niciodată rânduiala încununării mirilor în Biserică, ci doar punerea inelelor, binecuvântarea și împărtășirea lor.

Spre sfârșitul secolului al IV-lea Sf. Grigore Teologul încuviinţează obiceiul unirii mâinilor mirilor și masa ceremonială, propunând înlocuirea epitalamurilor cu Psalmi. De asemenea el hotărăște păstrarea obiceiului ca tatăl miresei să pună cununile mirilor, clericilor revenindu-le doar rugăciunile. Şi Sf. Ioan Gură de Aur va accepta coroniţele de flori la miri, spunând că ele simbolizează biruinţa mirilor asupra poftelor trupești, dar nu menţionează că acestea ar fi fost puse de preot. Sf. Ioan însă ne spune ceva mai mult cu privire la rugăciunea preotului și la însemnătatea ei: „…chemaţi preoţii [la nunţi], ca prin rugăciunile și binecuvântările lor să se întărească unirea între soţi; pentru ca dragostea soţului să crească, iar cuminţenia soţiei să se mărească.”

Prin urmare, observăm că spre sfârșitul secolului al IV-lea apar primele menţiuni concrete privind rugăciunile de binecuvântare a nunţii creștinilor, dar aceste rugăciuni și binecuvântări, nu presupuneau și punerea cununiilor de către preot. Aceasta se va întâmpla mai târziu, prin influenţa ritului de punere, de către patriarh, a coroanei pe capul împăratului și, încet-încet, cununile de flori provenite din tradiţia păgână (și confecţionate mai nou după modelul coroanelor împărătești) au căpătat un sens creștin și nu numai că au început să fie puse pe capetele mirilor de către preot, ci chiar însăși slujba de binecuvântare a nunţii, începând cu secolele IX-X se numește „slujba încununării (cununiei)”.

Va urma…

Ieromonah Petru Pruteanu

Material publicat în revista Altarul Credinţei №3-4, 2014

Contact Form Powered By : XYZScripts.com