Header image

Binecuvântarea nunţii (II)

După cum am precizat în prima parte a acestui articol, încă de la începuturile creştinismului tinerii ce se căsătoreau primeau şi binecuvântarea Bisericii, iar punctul culminant şi pecetluirea acestei binecuvântări era împărtăşirea mirilor cu Trupul şi Sângele Domnului. Punerea inelelor şi a cununiilor nu făceau parte din ritualul religios al căsătoriei, ci din cel laic şi familial, iar primele rugăciuni legate de binecuvântarea nunţii le avem abia într-un Evhologhiu din sec. VIII (Codex Barberini gr.336).

Datele istorice confirmă că la acea vreme, rugăciunile din Evhologhiu erau citite doar la nunţile unor personalităţi politice, iar în cazul oamenilor simpli se făcea contractul civil (scris sau oral) – ceea ce reprezenta logodna, apoi în ziua nunţii mirii se împărtăşeau, după care preotul mergea la nuntă (ca icoană a prezenţei lui Hristos în Cana Galiei) şi binecuvânta mirii, dar nu ştim dacă printr-o rânduială stabilită sau una improvizată. Abia împăratul Leon al VI-lea Filosoful (anul 893, Novela 39) a generalizat rânduiala de binecuvântare a nunţii pentru toţi mirii din familii de oameni liberi, iar pasul decisiv îl va face împăratul Alexios I Comnenul (anul 1084, Novela 24), care obligă şi pe robi să primească binecuvântarea nunţii în Biserică. Deja la acea vreme, după cum vedem într-un Evhologhiu din anul 1027 de la Catedrala din Constantinopol  (Codex Coislin 213), slujbele de logodnă şi nuntă erau asemănătoare cu cele din zilele noastre, iar binecuvântarea nunţii se făcea deja prin punerea cununilor pe capetele mirilor (însăşi slujba primind numele de „cununie / încununare”).

La acea etapă logodna se făcea separat de cununie şi era percepută ca o binecuvântare a contractului civil de căsătorie (încheiat între părinţi pe de o parte şi între miri pe de altă parte), iar cununia era legată fie de Liturghia obişnuită, fie de împărtăşirea cu Daruri Înaintesfinţite. Din vechea rânduială a unirii Cununiei cu Liturghia a rămas nu doar structura slujbei şi rugăciunea „Tatăl nostru…”, ci şi chinonicul „Paharul mântuirii voi lua…”, care în trecut se cânta în timpul împărtăşirii mi- rilor, iar acum, în mod greşit, este asociat „paharului comun” al mirilor, care are o valenţă pur simbolică.

În sec. XIII, când şi Botezul şi Maslul se rup de Liturghie, slujba de binecuvântare a nunţii se făcea tot mai des fără împărtăşirea mirilor, iar Logodna încetează de a mai fi binecuvântarea contractului civil de căsătorie şi tot mai des se săvârşea ca o introducere pentru Cununie. La această etapă putem spune că slujba binecuvântării nunţii era aproape identică cu cea de astăzi, deşi anumite schimbări s-au mai produs în timp, cauzând anumite diferenţe locale în rânduiala slujbei.

Una dintre aceste particularităţi o întâlnim în Trebnicul rusesc unde, între Logodnă şi Cununie, preotul adresează câteva întrebări mirilor la care ei trebuie să răspundă public. Aceste întrebări apar în rânduiala rusească în sec. XVII prin influenţă latină. Necesitatea lor era determinată de faptul că preoţii îndeplineau şi rolul de „ofiţer de stare civilă”, iar Cununia în Biserică avea şi putere juridică, aşa cum este până în prezent în Grecia sau Cipru, unde preotul poate să facă şi  înscrierea  civilă.

Deşi aceste întrebări nu se regăsesc în nici un Evhologhiu grecesc, având în vedere  iresponsabilitatea crescândă a căsătoriei civile, poate că practica acestor întrebări-răspunsuri ar responsabiliza mai mult mirii pentru făgăduinţa pe care o dau în faţa altarului şi care nu este deloc evidentă în rânduiala grecească sau românească a slujbei (chiar dacă românii au inventat recent ritul scoaterii cununilor ţinând mâna pe Evanghelie, numai că aceasta deja nu are rost, întru-cât e făcută post-factum).

Trebuie să mai precizăm că, întrucât în majoritatea ţărilor Biserica nu mai încheie căsătoriile, ci doar le binecuvântează, înainte de începutul slujbei Cununiei mirii trebuie să prezinte certificatulde căsătorie, fără de care preotul nu are voie să săvârşească Cununia (cf. Hotărârile Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse din decembrie 1998 şi august 2000, dar şi Articolul 15 (7) din Legea privind Cultele religioase şi părţile lor componente). Mai mult decât atât, prin aceleaşi hotărâri sinodale, Biserica recunoaşte valabilitatea căsătoriilor civile şi nu consideră drept curvie relaţia dintre doi tineri căsătoriţi civil şi fideli unul faţă de altul. Deci, în cazul în care unul dintre soţii căsătoriţi civil este necredincios şi nu vrea să se cunune (căci din cauza necredinţei nici n-ar putea să se cunune), Biserica nu opreşte de la împărtăşire soţul credincios, tocmai pentru că aceştia nu trăiesc într-o relaţie iresponsabilă şi nelegalizată, ci sunt soţ şi soţie. Un cuplu căsătorit civil nu înseamnă
nici curvie şi nici concubinaj, ci este o familie recunoscută de Biserică, soţul credincios al căreia se poate împărtăşi dacă Cununia nu este ignorată sau amânată din neglijenţă, ci nu se poate săvârşi doar din cauza că unul dintre soţi este necredincios sau eterodox.

Revenind la rânduiala Cununiei, observăm şi un alt element care stârneşte nedumeri şi anume: „rugăciunile la a opta zi”, care în trecut erau citite în legătură cu scoaterea cununilor (împletite din flori), căci acestea fie erau purtate toată săptămâna pe capetele mirilor, fie erau puse pe uşa camerei nupţiale. Mai târziu însă, cununile au început să fie scoase în aceeaşi zi, încheind slujba Cununiei, iar pentru a opta zi s-au alcătuit alte două rugăciuni de intrare în biserică, care pornesc de la ideea greşită că relaţiile trupeşti îi spurcă pe miri (mai ales prima relaţie, la care are loc curgere de sânge ca urmare a defloraţiei). Despre caracterul dubios al acestei idei s-a scris destul în teologia noastră, de aceea, considerăm că la o săptămână după Cununie nu trebuie să se citească rugăciunile prevăzute în Molitfelnic pentru a opta zi, şi numai dacă mirii ies din biserică cu cununile pe cap şi se întorc cu ele peste o săptămână, atunci preotul să citească rugăciunile care în prezent încheie slujba Cununiei – aşa cum se făcea în vechime.

O ultimă problemă pe care am vrea să o atingem în această parte a articolului se referă la timpul săvârşirii Cununiei. După cum se ştie, Cununia nu poate fi săvârşită în perioadele de post, dar nici atunci când Biserica este în zile sau perioade festive, cum ar fi: ajunul şi zilele Praznicelor Împărăteşti, Săptămâna Luminată şi perioada dintre Naşterea şi Botezul Domnului.

Bineînţeles, cea mai indicată zi pentru săvârşirea Cununiei este duminica, mai ales că, în privinţa celorlalte zile ale săptămânii există abordări diferite în sânul  Bisericilor Autocefale. De exemplu, în Biserica Rusă sunt permise Cununiile în zilele de miercuri şi vineri, dar nu sunt permise în zilele de marţi şi joi, pentru că aceasta ar permite mirilor să se împreuneze în zilele de post sau cel puţin în ajunul lor. În Biserica Română însă, se permit Cununiile marţea şi joia, fără să se pună problema împreunării mirilor, în schimb nu se permit Cununiile miercurea şi vinerea tocmai pentru că sunt zile de post, iar o nuntă în acele zile ar duce la încălcarea postului alimentar de către toţi nuntaşii, ceea ce este mai grav decât împreunarea dintre doi tineri în zilele de post (căci o astfel de împreunare ori a avut loc deja cu mult timp înainte, încât mirii ar putea să se lipsească de ea în ziua nunţii, ori aceasta poate fi tolerată în primele zile după căsătorie chiar dacă este post – cf. I Corinteni 7:5).

Grecii sunt ceva mai liberali în această privinţă şi fac Cununii în toate zilele, cu excepţia perioadelor de post. Ar fi ideal să existe o unitate în această privinţă, dar până una-alta, fiecare trebuie să ţină rânduiala Bisericii locale.

Cele mai multe întrebări cu privire la zilele de Cununie apar în legătură cu ziua sâmbetei. Nu există reguli canonice care să interzică Cununia în zilele de sâmbătă, dar săvârşirea nunţii în această zi duce, aproape inevitabil, la aceea că toţi nuntaşii vor lipsi a doua zi de la slujba Bisericii. Şi apare întrebarea de ce mirii vor binecuvântarea Bisericii, dacă chiar a doua zi după Cununie vor încălca una din principalele reguli ale Bisericii, aceea de a merge duminica la slujbă? Unii mai spun că nuntaşii oricum nu erau să meargă la slujbă, deci se poate săvârşi nunta. Dar, în acest caz, ar fi bine ca mirii să nu dea acest prilej ca, la Judecata de Apoi, nuntaşii să nu spună că au lipsit de la biserică din cauza acelei nunţi, ci din cauza leneviei sau necredinţei lor.

Deci, până la urmă, Cununia se poate săvârşi şi sâmbăta, cu condiţia ca nunta să se termine înainte de miezul nopţii, iar a doua zi toţi să meargă la Biserică. Dar întrucât acest lucru este foarte puţin probabil, cel mai bine ar fi ca toate Cununiile să fie săvârşite numai duminica – înainte, imediat după sau chiar unite cu Liturghia – ca în felul acesta să se evite orice problemă legată de încălcarea zilelor de post sau absenţa de la Liturghia duminicală, iar slujba Cununiei să revină la aspectul de Taină pe care-l avea mai înainte, când mirii se împărtăşeau obligatoriu cu Trupul şi Sângele Domnului (dacă nu aveau impedimente).

Dacă fiecare cuplu de miri ar merge să se cunune anume în parohia din care provin (ambii sau unul dintre soţi), iar preoţii n-ar cununa pe cei care nu sunt pregătiţi să primească această măreaţă Taină, consider că programarea Cununiilor în parohii n-ar constitui o problemă chiar dacă majoritatea lor s-ar săvârşi duminica, aşa cum este tradiţional în Biserica Ortodoxă. Şi numai dacă mirii caută „biserici VIP” pe fundalul cărora să arate mai bine în poze, atunci pe ei nu-i mai interesează că anumiţi preoţi scurtează drastic slujba sau că nu le vorbeşte despre împărtăşirea cu Sfintele Taine. Ba chiar se supără dacă le ceri să facă după regula Bisericii şi nu a lor.

(Va urma)

Ieromonah Petru Pruteanu

Material publicat în revista Altarul Credinţei №5-6, 2014 

Contact Form Powered By : XYZScripts.com