Header image

Biserică luptă nu pentru putere și nu cu puterea, ci militează pentru ca și cuvântul lui Dumnezeu să pătrundă în mintea și inima omului și care ar fi însușit de societate și popor

23:53, miercuri, 17 decembrie, 2014 | Cuvinte-cheie: , , , , ,

Fragment din predica Preafericitului Patriarh Chiril de ziua pomenirii sfântului ierarh Filaret al Moscovei, ținută după Liturghia oficiată la catedrala “Hristos Mântuitorul”, or. Moscova. (02.12.2014)

Sfântul ierarh Filaret a fost un intelectual, cum am spune-o astăzi, o personalitate cu înalte cunoștințe. El știa la perfecție limbi vechi și moderne. A fost un teolog și un filozof excelent. Putea susține o conversație cu orice persoană dintre cele mai luminate și mai influente sau cu orice om de stat.

Atitudinea față de sfântul ierarh Filaret a fost ca față de o autoritate incontestabilă. Însă în vremea lui, iar aceasta era prima jumătate a secolului al XIX-lea, otrava ateismului, a pozitivismului, a concepției materialiste primitive a vieții a început deja să înrobească conștiința oamenilor, în primul rând a intelectualității, în special a celeia care nu se deosebea printr-un grad înalt al cunoștințelor, dar datoriră situației sale sociale și a studiilor generale, fără îndoială, că se înălța de asupra societății de atunci. Aceasta forma o percepție eronată la reprezentanții acestei intelectualități, cum că ei dețin cunoștințe performante ce le permit să dea răspuns la multe probleme vitale. Și, pornind de la acel nivel de cunoștințe și știință, ei declarau despre inacceptarea lui Dumnezeu de către dânșii. Ar fi fost interesant să privim la acei aristocrați, intelectuali, la acea pătură inteleligentă de pe pozițiile zilei de azi, când ne uităm cu zâmbet la realizările științei. Iar în ziua de azi, când s-a dezvoltat știința și cunoștințele incomensurabil mai mult în raport cu acele vremuri, credința tot mai mult și mai mult se întărește în inimile și mințile oamenilor, în pofida faptului că acea perioadă este separată de a noastră prin prigoniri asupra credinței, prin distrugerea credinței și a oricărei religiozități.

Sfântul ierarh Filaret era, bineînțeles, mai presus decât contemporanii săi, toate acestea le înțelegea prea bine și uneori chiar ironiza la această temă. Astfel, odată la un bal oferit în societatea înaltă, unde a trebuit să vină în exercițiul funcțiunii, de el s-a apropiat un reprezentant tânăr al acestei intelectualități aristocratice. Privind cu indulgență la sfântul ierarh Filaret, l-a întrebat: „Stăpâne, doar sunteți un om instruit. Oare credeți cu adevărat în faptul că balena l-a înghițit pe Iona?”, având în vedere povestirea biblică bine cunoscută. Sfântul ierarh a zâmbit, l-a privit și a spus: „Tinere, dacă în Biblie ar fi fost scris că Iona a înghițit-o pe balenă, aș crede și aceasta”. Adică sfântul ierarh vedea ceea ce e esențial: el vedea nimicnicia vremurilor sale, valorile trecătoare, dar înțelegea că anume credința îl unește pe om cu Dumnezeu și îi oferă puteri.

Sfântul ierarh Filaret a fost o persoană bisericească remarcabilă și, cum am spune-o azi, o personalitate publică. Însă nu exista doar o persoană de această anvergură, nu era doar sfântul ierarh Filaret în acele vremuri. Câte nume excepționale erau pe bolta noastră bisericească la finele secolului al XIX-lea. Câți scriitori bisericești, câți teologi, câți sfinți! Dar anume în acest secol al XIX-lea se întețeau toate aceste fermentări mintale, care au dus la tragedia de la începutul secolului al XX-lea – revoluția sângeroasă. Se prea poate, cu adevărat, de ziua pomenirii sfântului ierarh Filaret noi cu toții ar fi cazul să chibzuim: de ce dar decăderea strașnică a poporului în bezna revoluției, în carnagiul războiului civil, în demența ateismului nu a fost împiedicată atât de sfântul ierarh Filaret, cât și de celelalte personalități bisericești, de minunații scriitori?

Biserica a fost lipsită de multe în secolul al XIX-lea. Noi uneori avem impresia că ea se bucura de condiții de libertate și că țarii o ocroteau în mod deosebit și astfel de catedrale mărețe cum a fost catedrala „Hristos Mântuitorul” au fost construite în acea epocă. S-ar părea că Biserica se afla într-o situație extrem de benefică. De fapt Biserica era lipsită de ceea ce e cel mai important. În numele ei vorbea cu societatea și cu poporul nu sfântul ierarh Filaret, el nu deținea o astfel e putere. Nici Sinodul nu deținea o astfel de putere. Nici un scriitor bisericesc, nici un arhiereu nu avea o astfel de putere. Puterea o avea doar țarul.

De aceea propovăduirea bisericească se înfăptuia doar în câmpul vieții private a omului. De aceea Biserica se adresa personalității – și o făcea corect, deoarece din inima omului ies gândurile rele (vezi: Mt. 15:19). Însă experiența zguduirilor revoluționare ce au urmat ne oferă o înțelegere clară că nu doar oamenii pot fi păcătoși, dar și relațiile sociale interumane. Sistemul societății poate fi păcătos. Iar pe acest teren Bisericii i se interzicea să activeze, ea nu se adresa către oameni cu mesaje, nu îi chema la acțiuni, care ar fi putut opri mișcarea societății, a poporului și a țării în bezna coșmarului revoluționar. Ea era lipsită de libertate. Iar lipsa acestei libertăți se reflecta dureros în viața poporului nostru.

Biserica a trecut prin ani extrem de dificili ai prigonirilor, chiar nefiind în stare să se adreseze personalității, când acest cuvânt era sub urmărire – ca să nu spună ceva în plus preotul; iar dacă cineva din preoți își expunea gândurile cu sinceritate și în pas cu vremea, el era înscris la catastif ca fiind persoana ce nu insufla încredere. Când Biserica a ieșit din acea epocă și a căpătat libertate reală, inclusiv libertatea de a-și determina poziția față de viața poporului, viața societății, de a evalua din punctul de vedere creștin relațiile în societate, iată atunci, se prea poate, pentru prima dată în istorie Biserica noastră a căpătat capacitatea de a vorbi adevărul poporului nu doar privind problemele personale ale omului, dar și privind relațiile în societate.

Dar ce semnifică aceasta? Aceasta semnifică că doar astfel Biserica poate creștiniza sau, folosind un cuvânt mai acceptabil pentru societatea contemporană, poate umaniza relațiile interumane. Deoarece nu poate exista o umanizare adevărată fără participarea lui Dumnezeu. Umanizarea fără Dumnezeu se termină cu ateizarea, distrugerea personalității umane, închinarea la idoli. Astăzi sarcina noastră este propovăduirea adresată către oameni, către personalități, care le-ar ajuta să se descurce în ei înșiși, în relațiile lor familiale, precum și către întreg poporul. Deoarece fără această propovăduire nu va exista un sistem real de coordonate și noi din nou ne putem pomeni în fața unor încercări îngrozitoare, aidoma celor care ne-au acoperit la începutul secolului al XX-lea.

Iată din ce motive Biserica se ocupă de foarte multe probleme. Nouă uneori ni se spune: „Nu e treaba voastră să dați aprecieri privind caracterul relațiilor sociale, nu este treaba voastră că spuneți ce e just și ce nu e just în economie și în politică”. Dar dacă este așa, atunci Biserica din nou nu va putea aduce cuvântul lui Dumnezeu în sistemul relațiilor sociale, cedând aceste relații conștiinței ateiste. Noi nu avem dreptul să repetăm acele erori și să ne postăm pe acele poziții, pe care a fost nevoită să le ocupe Biserica în trecut, când nu deținea libertate deplină în secolul al XIX-lea.

Noi suntem chemați azi la acea slujire care ne oferă posibilitatea de a mărturisi despre Hristos apropiaților și depărtaților. Anume acestui fapt îi este supus dialogul Bisericii și al statului. Anume acestui dialog îi este subordonat dialogul Biserici și al societății, dialogul cu lumea științei și a învățământului. Anume acestor obiective este suspus dialogul internațional. Prin acest dialog cu toată lumea Biserica comunică nu prin puterea stăpânirii, a armelor sau a violenței, dar cu puterea cuvântului lui Dumnezeu acele gânduri, fără a căror însușire nu poate exista o umanizare adevărată a vieții personale și sociale.

Cum ar fi procedat azi sfântul ierarh Filaret? Luând în considerare că și în acele circumstanțe dificile el era un martor curajos, care uneori era ținut în frâu de puterea laică, putem presupune că în situațiile de azi el, probabil, ar fi procedat tot așa cum procedează Biserica noastră, unind în propovăduirea sa cele personale și cele sociale, cele cerești și cele pământești. Deoarece Biserica lui Dumnezeu, ce se află pe pământ, este Biserică militantă, după cum ne învață tradiția bisericească, este acea Biserică care luptă nu pentru putere și nu cu puterea, dar care militează pentru ca și cuvântul lui Dumnezeu să pătrundă în mintea și inima omului și care ar fi însușit de societate și popor.

Astăzi în biserică se roagă reprezentanții clerului moscovit. Noi întotdeauna ne adunăm împreună în aceste zile. Și eu aș vrea ca și clerul moscovit să înțeleagă că nu este cu putință să te îndepărtezi de la acele probleme care sunt în viața omului contemporan. Atunci noi vom împlini cu adevărat chemarea lui Hristos mergând, învățați toate neamurile (Mt. 28:19), și în primul rând – poporul nostru multpătimit. Amin.

Sursa: http://www.patriarchia.ru/

Contact Form Powered By : XYZScripts.com