Header image

Biserica, Statul şi bogăţia

8:11, sâmbătă, 21 martie, 2015 | Cuvinte-cheie: , , , , , ,

,,Cine nu are biserica de mamă, nu-L are pe Dumnezeu de Tată !”
Sfântul Ciprian al Cartaginei
,, Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde ? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său ?” (Matei 16, 26)
Se pare de multe ori că inversarea valorilor (atât materiale cât şi spirituale) în vremea noastră se face de multe ori pe neînţelese criterii de ierarhizare lumească. În ceea ce priveşte viaţa Bisericii, se poate vorbi de două dimensiuni – una materială (Biserica administrativă) şi una spirituală (bogăţia harului divin şi a feluritelor harisme). A lipsi instituţia Bisericii de bogăţia cea duhovnicească ar însemna să afirmăm că sufletele credincioşilor sunt ale Statului şi nu ale Lui Dumnezeu (Conducătorul spiritual sau Capul Bisericii: ,,Hristos este Capul Bisericii” (Efeseni 5, 23) şi ,,Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele.” (Ioan 5, 15)
Practic nu are importanţă câte procente de ortodocşi populează de fapt ţara, şi aceasta pentru că Biserica nu poate fi privită ca o bursă de valori, aşezământul divino-uman al Bisericii având valoare doar prin prezenţa Duhului Sfânt în ea. Zis-a Hristos: ,,Luaţi Duh Sfânt !” (Ioan 20, 22) – acesta este semnul îmbogăţirii în şi prin Biserică. Astăzi (ca şi altădată) se formulează tot felul de teorii, interpretări şi puncte de vedere cu privire la reformele întrepinse de primul domnitor al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza; din păcate, nu mai au nici o legătură cu contextul contemporan al vieţii Bisericii. Prin reforma agrară ca şi prin secularizarea averilor mânăstireşti, Cuza nu a urmărit nicidecum distrugerea sau desfiinţarea Bisericii române, ci doar izgonirea fanarioţilor din ţară – pentru că acaparaseră mai mult de jumătate din numărul total al ctitoriilor voievodale istorice şi a terenurilor aflate în proprietatea acestora – tot atâtea surse de venit pentru moştenitorii vechilor bizantini cuibăriţi prin toată Grecia, prin Fanarul Constatinopolului ca şi la Locurile Sfinte.
Aşadar nu se poate vorbi în nici un fel de ateism sau repulsie faţă de Biserică în ansamblul ei în cazul lui Cuza. Averea României (şi a tuturor celor ce se mai consideră încă români adevăraţi) este tocmai Biserica naţională, Biserica Ortodoxă Română, numită prin vocea Poetului naţional, Mihail Eminescu – ,,Mama spirituală a neamului românesc”. Cu alte cuvinte, ar fi o greşeală să reducem concepţia noastră despre Biserică la ziduri şi clădiri, terenuri şi parcele, lumânări şi colportaj, colecte şi danii – astfel de lucruri nu sunt decât mijloace auxiliare necesare desfăşurării activităţilor atât cultural-liturgice cât şi social-filantropice. Adevărata avuţie a Bisericii constă în cu totul altceva – un ,,ceva” prost înţeles sau chiar total neînţeles de atei, de necredincioşi, de epigoni mediocri ca şi de cârcotaşii de serviciu. Limba română, păstrată curată şi nealterată de-a lungul secolelor, este un bun al tuturor românilor- moştenit însă prin dragostea, stăruinţele, jertfa şi sudorile Cuvioşilor Bisericii. Moşii şi strămoşii noştri (ca şi mulţi dintre noi, cei de astăzi) au învăţat a ceti şi a scrie în tinda bisericii, pe filele îngălbenite ale vechilor Ceasloave cu literă chirilică – o mărturiseşte cel mai bine neuitatul Creangă. Aşadar, Biserica nu este staulul analfabeţilor, demodaţilor sau neştiutorilor învechiţi în superstiţii; ci este Academia intelectualilor de talia unui Anastasie Crimca, a unor Varlaam şi Dosoftei, Antim Ivireanu şi Veniamin Costachi de demult, dar şi a unor Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Constantin Noica, Dumitru Stăniloae şi Bartolomeu Anania – mai aproape de noi; sau a unor ctitori şi făuritori de cultură precum Ştefan cel mare, Constantin Brâncoveanu sau Mihai Viteazul – şi lista poate continua – sunt atâţia cei care au dat glas sufletului acestui popor în nenumărate capodopere de trăire şi simţire românescă.
Să fim oneşti: nu Biserica este săracul ce are nevoie de ajutorul Statului, ci Statul este sărmanul social care, pierzând frâiele etice şi echităţii sociale, morale şi economice, se sprijină pe Biserică. Altfel spus, Biserica va fi datoare faţă de Stat cu ceva numai după ce Statul va fi fost în măsură să răs-plătească toate valorile istorice patrimoniale de artă şi cultură distruse sau pierdute prin demolări sau sistematizări, numai după ce va fi fost în masură să răs-cumpere toate milioanele de suflete creştine trecute prin gloanţe, chinuri şi neştiutul temniţelor şi închisorilor de reeducare ateist-comunistă. Nu ştim dacă ar fi cineva în stare să cântărească sau să calculeze în cuantumuri contabiliceşti valorile de cultură şi simţire românescă reduse la tăcere de tăvălugul bolşevic care L-a renegat pe Dumnezeu din ecuaţia existenţei umane.
La vremea ei, tare mulţumită trebuie să fi fost maimuţa lui Darwin atunci când a aflat că are conştiinţă de sine şi putere de a ţine cuvântări aprige despre inexistenţa Lui Dumnezeu în plenare ale comitetelor de partid şi de stat; dar cât de ridicol şi de trist, în schimb, se simte omul de astăzi, redus la standardul de maimuţoi caracterizat doar prin manifetări animalice şi senzuale lipsite de orice dimensiune superioară, o biată făptură fără Dumnezeu ! Cum să se simtă un simplu om silit să admită că nici conştiinţă nu mai are şi că în curând va mai naşte doar … maimuţe !
Bine ar fi să ne trezim la timp şi să medităm la învăţăturile Filocaliei – ca, de pildă, cuvintele Sfântului Petru Damaschinul: ,, Dacă cerul ar fi pergament şi apa mării cerneală – şi tot nu s-ar putea scrie totul despre Sfânta Liturghie”. Cum ar putea de pildă să plătescă Statul toate ostenelile nevăzute, neştiute, necunoscute ale rugătorilor din biserici, mânăstiri sau din adâncul pustiilor muntoase care nu încetează nici ziua nici noaptea şirul necontenit al Sfintelor Laude ca şi cântările Dumnezeieştilor Liturghii pentru bună-starea şi bună-întocmirea văzduhului, a întregii naturi, pentru îmbelşugarea roadelor pământului şi pentru vremuri cu mai multă pace în cuprinsul întregului spaţiu moral şi spiritual românesc.
Nu este deloc exclus ca, atunci când va răsuna trâmbiţa Ceasului Întrebării celei mari la Scaunul veacurilor, Dreptul Judecător Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, să-i întrebe pe români cine ştie ce lucruri simple şi mărunte – la care însă să nu poată răspunde; cum ar fi, de pildă, raportul dintre sumele consemnate în conturile celor care conduc România de 20 de ani (sume transferate în bănci din străinătate) şi sumele alocate Bisericii – care, traduse în mijloace fixe şi imobile, constituie un patrimoniu românesc de înzestrare a generaţiilor ce vor veni. Şi aceasta deoarece clădirile bisericilor, episcopiilor, protopopiatelor, parohiilor şi mânăstirilor, ca şi ale şcolior teologice nu vor putea fi niciodată privatizate prin metoda ,,MEBO” şi vândute străinilor pe nimic pentru a fi exploatate sau desfiinţate, ci vor rămâne preoţilor şi credincioşilor mai tineri care vor urma celor mai vârstnici, având rolul de a purta mai departe stindardul existenţei naţionale, al culturii şi credinţei româneşti ca şi al promovării adevăratelor valori de suflet, de limbă şi de istorie a unui neam. Dacă în trecut domnitorii şi voievozii au construit biserici şi mânăstiri, noi cei de azi construim instituţii care duc nu la formarea spirituală a tinerilor, ci la demoralizarea şi chiar la sinuciderea lor colectivă. Poate ar trebui să ne amintim cuvintele Sfântului Filaret Drozdov, Mitropolitul Moscovei şi a toată Rusia: ,,Daţi-mi duhovnici buni şi voi schimba faţa lumii!”. Dar pentru duhovnici buni este nevoie de mame bune care să-i nască şi să-i crească…
Părintele Calistrat 
Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi
sursa parintelecalistrat.com

Contact Form Powered By : XYZScripts.com