Header image

Biserica – un spaţiu al pedagogiei în Duhul Sfânt

20:54, duminică, 23 martie, 2014 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , ,

Prezenţa copiilor în biserică, de multe ori foarte „simţibilă“ prin gesturi fireşti ale copilăriei.

Mie mi se pare frumoasă o pildă pe care am citit-o de curând la unul dintre marii făcători de cărţi de pilde.

Se povesteşte, la un moment dat, că într-o pădure din aceasta indiană se ruga un brahman. O femeie trece grăbită, îl calcă pe picioare şi pleacă mai departe. Era semi-întuneric în pădure şi nu văzuse pe ce excelenţă călcase. După vreun sfert de oră, când abia îi trecu brahmanului supărarea, începu iar să se roage. Femeia apare din nou, cu ceva în cârcă, alergând în direcţia cealaltă. Şi, din nou, calcă peste excelenţă. Ăsta, supărat din cale afară, merge cu poliţia regală pe care o avea în dotare să o aresteze pe femeie că l-a călcat pe picioare. O găseşte în casă, încercând să spele rănile soţului său. „Tu nu-ţi dai seama – îi spune brahmanul indignat -, ai trecut peste mine!” „Dar ce făceai dumneata în pădure, ca brahman?“ îl întreabă femeia. „Mă rugam!“ „Dacă tu te-ai fi rugat cum alergam eu după soţul meu să-l salvez din ghearele tigrului care-l rănise, m-ai înţelege de ce te-am călcat pe picioare! Pentru că atunci când te concentrezi asupra unui lucru fundamental superior nu te mai interesează nimic din ceea ce este pe pământ!“

E extraordinar de interesantă pilda aceasta din punctul de vedere al celor care, cel puţin în anumite situaţii, cred că copiii trebuie să stea bătuţi în cuie în biserică! Copiii au propria lor dinamică, propriul lor mod de a se manifesta. În Capela facultăţii, copiii profesorilor, foştilor studenţi sau ai studenţilor de acum îţi dau senzaţia unei Biserici adevărate!

Biserica nu-i deplină fără copii în ea. E ca şi cum Maica Domnului nu L-ar avea pe Pruncul Hristos în braţe! Cam aşa ar fi o biserică fără copii. În esenţă, părinţii trebuie să-şi ţină în braţe copiii la Liturghie. Trebuie să-i lase să zburde cât e de zburdat, dar din când în când să-i şi ajute să înţeleagă, când vor creşte, că Biserica nu-i un spaţiu al zburdălniciei, ci un spaţiu al împăcării cu Dumnezeu.

Dar e corectă şi cealaltă soluţie, a grădiniţei de duminică. Am cunoscut, de exemplu, la Torino, acţiunea părintelui Lucian Roşu, care încearcă acolo să-i ţină pe copii într-un soi de grădiniţă de duminică, în clădirea bisericii. Copiii se joacă, se uită la un televizor care redă slujba din biserică (ascultă live, cum s-ar spune, transmiterea slujbei), ca să-i poată degreva pe părinţi, pentru ca aceştia să aibă timpul necesar, măcar trei ore duminica, să stea odihniţi în Biserică. Acesta e un gest pastoral de distincţie, de discreţie şi de drag, pentru că părinţii, realmente, mai ales în lumea aceea occidentală, aleargă în permanenţă, se robotizează în permanenţă pentru că aceşti prunci, care duminica stau un pic deoparte, stau în centrul atenţiei lor chiar când nu par că stau în centrul atenţiei!

Pe de altă parte, există şi celălalt risc. Nişte copii care nu-şi văd decât foarte rar părinţii în cursul săptămânii – dimineaţa, la 7, sunt lăsaţi la grădiniţă, sunt luaţi după masă la 5, sunt lăsaţi dimineaţa la 7 în grădiniţa bisericii şi sunt luaţi după amiază, la 2 – vor avea întotdeauna sentimentul unor copii ai tuturor altora, numai ai părinţilor lor nu. Or, în momentul în care îţi asumi familia ca atare, ţi-o asumi cu copii cu tot!

Cârcotaşii, cei care sunt deranjaţi de zbenguielile copiilor, de jocurile lor, de smiorcăiturile lor – care sunt enervante câteodată! – e bine să-şi mai controleze puţin din sobrietatea care nu e serioasă. Adică un soi de morgă creştină, fără a fi încărcaţi de sensul creştin al bucuriei, al părtăşiei inclusiv cu spiriduşii (mă refer la copii) care ţin în picioare Biserica. Eu constat că în măsura în care îi las pe copii să se simtă în largul lor în biserică, şi părinţii vin fără griji, pentru că nimeni – chiar dacă unii cârtesc şi îi judecă mental – n-are curaj să rostească public criticile lor, şi astfel sunt eliberaţi, într-un fel sau altul, de grija certării în permanenţă sau a obstrucţionării copiilor în gesturile lor. Şi cu timpul copiii învaţă singuri să se cenzureze.

Mie asta mi se pare maximum de libertate: să te autocenzurezi în propriile tale manifestări. Mă uit la copiii mei, mă uit la copiii prietenilor mei care sunt în biserică şi care, pe măsură ce a trecut timpul, au căpătat o libertate absolută de gest în biserică şi crescând în vârstă, nici unul dintre ei nu a mai avut excesele pe care le-au avut la primele 15-20 de Liturghii. Până la urmă, Biserica este şi un spaţiu al pedagogiei în Duhul Sfânt. Or, pedagogie în Duhul Sfânt înseamnă inclusiv această capacitate a fiinţei umane de a fi educată în Iisus Hristos, spre înviere…

Extras din Pr. Constantin Necula, Îndumnezeirea maidanului, Editura Agnos, 2006, p. 273

,

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com