Header image

Ca să sărut preacuratele Tale picioare…

12:02, miercuri, 8 aprilie, 2015 |

În Sfânta și Marea Miercuri, a Săptămânii Pătimirilor, slujbele bisericești readuc în inimile credincioșilor efigiile a două personaje total diferite, pe Maria mironosița, cunoscută sub numele de femeia păcătoasă, și pe Iuda, apostolul și vînzătorul Învățătorului, cel care fără a se căi își va lua zilele…

Cea dintîi a devenit un exemplu de simțire a Dumnezeirii, pocăință și dragoste devenită, în lexicul limbii eline vechi, din éros ágápe. Femeia s-a pocăit, mustrată adînc de conștientizarea noianului păcatelor acumulate, atunci cînd a simțit și auzit sunetul picioarelor Mîntuitorului în preajmă, aidoma Evei, care auzindu-L pe Mântuitorul în Grădina Raiului, rușinată, s-a ascuns…Dar Maria din Evanghelii nu s-a pitit, ci cutezînd, a venit cu un alabastru cu mir de nard, dintre cele mai prețioase, a uns picioarele LUI, apoi i Le-a șters cu părul capului ei, arătîndu-și dragostea adevărată, duhovnicească, ágápe. Scena aceasta a inspirat mult iconografia creștină.

Avem aici doar două exemple, poate dintre cele mai ”fățișe”. Unul din lumea apuseană, din era goticului matur, al cărui autor mi-a rămas necunoscut, întrucît nu l-am putut afla, căci nu s-a afișat o plăcuță cu elemente de indentificare în preajma tabloului, iar celălalt exemplu este al unui zugrav care trebuia să rămînă anonim (pare să fie vorba de un manuscris miniat armenesc), întrucît tradiția bizantină, și mai ales uzanța miniaturișirtilor ca și cea a copiștilor, era ca aceștia să fie trecuți sub tăcere.

Avem în față două abordări ale aceleiași teme, dar care ilustrează două lumi diferite, dacă nu chiar opuse. În tabloul occidental parcă totul este important, și personajele, și masa, și merindele întinse pe aceasta, podeaua mozaicată, și chiar peisajul de dincolo de geam. Personajele din prim-plan, dar și cele din planul secund, au aceeași importanță. Asta crează confuzie, o lectură nediferențiată, și nici foarte explicită. Miniatura caucaziană (?) ne apare epurată de orice sugestii de ordin descriptiv, iar narațiunea este frontală, simplă. Vedem și înțelegem limpede ce se petrece: actul pocăinței este metanoia, transformare completă, nu o simplă închinare, cu prosternare la picioarele goale ale Mîntuitorului. E adevărat, la autorul apusean, neerlandez, ”citim” mult mai multe detalii, bogăția faldurilor care modelează veșmintele femeii, bentița din părul ei care urmează să se desfacă, vasul de alabastru, cu capacul pus alături etc…Este o imagine cu adevărat bogată, pentru cei care vor doar să privească, să savureze din priviri, în timp ce pagina manuscriptică a lumii pravoslavnice pare mai degrabă destinată celor care știu și pot săvadă și dincolo de narațiunea plastică, de învelișul lucrurilor.

Poate greșesc și ratez astfel adevăratul demers al celor două imagini, dar încărcătura teologică și emoțională pe care o emană sugestiva miniatură de extracție bizantină este pentru mine covîrșitoare, în timp ce panoul de la Haarlem este foarte frumos. Este chiar estetic.

Închei cu aceste tulburătoare cuvinte ale Cassianei monahia, care a compus Stihira: Doamne, femeia ceea ce căzuse…: „Cine va cerceta mulţimea păcatelor mele şi adâncurile judecăţilor Tale, Mântuitorule de suflete, Izbăvitorul meu? Să nu mă treci cu vederea pe mine, roaba Ta, Cel care ai nemăsurată milă”.

Vladimir Bulat, http://ochiuldeveghe.over-blog.com/

Contact Form Powered By : XYZScripts.com