Header image

Canoanele sunt mijloace de îndreptare, nu pedepse

Canoanele nu sunt pedepse, ci mijloace de îndreptare.

De pildă, pentru păcatele trupeşti, metaniile sunt tare de folos. Metaniile sunt semn de pocăinţă. Plecând la pământ fruntea, ne umilim şi trupul acesta care a greşit înaintea Lui Dumnezeu.

Neştiinţa se pedepseşte prin lectura din diferite cărţi, ca să înţelegi ce răspundere ai pentru sufletul tău.

Pentru păcatele foarte grele, este oprirea de la Împărtăşanie. Sfânta Maria Egipteanca a stat patruzeci şi şapte de ani în pustiu făsă Sfânta Împărtăşanie. Dar pentru plânsul ei, pentru regretul ei adânc, din toată inima, pentru căinţa ei adâncă, a ajuns la o mare sfinţenie; şaptesprezece ani a păcătuit, şaptespreze ani a durat lupta pentru despătimire, timp în care postea, plângea şi se ruga, dormea pe pământ gol. Şi numai după ce a împlinit acest canon, a primit Sfânta Împărtăşanie şi era ajunsă la un mare grad de sfinţenie…!

Dacă luăm Sfânta Împărtăşanie la întâmplare, riscăm să fim pedepsiţi foarte aspru că am îndrăznit să punem acest mărgăritar de mare preţ într-un vas murdar şi spurcat.

În vechime, cei cu păcate foarte grele erau aspru canonisiţi. Stăteau de multe ori afară, în genunchi, şi îşi cereau iertare de la toţi, ca să-şi dea ei însăşi seama de greutatea păcatelor lor. Şi făceau acest canom cu mare părere de rău!

Noi astăzi dăm nişte mătanii de făcut, şi vin credincioşii: „Părinte, o sută de mătănii e prea mult, nu pot”. Şi le spun: „Dragă, dacă vrei să rămâi nespălat, nu face mătănii!”. Când eşti bolnav, dacă nu iei doctorii, rămâi mai departe bolnav.

La spovedanie, repet aceste canoane sunt mijloace de îndreptare, nu pedepse. Făcând canonul, aduni pace în suflet şi credinţă şi dragoste în Dumnezeu. Păcatul este cel mai mare duşman al nostru, pentru că ne desparte de Dumnezeu. Şi cu cât te asupreşti mai mult, cu post, cu rugăciune, cu cât chemi mai mult Numele Lui Dumnezeu în faţa ta, cu atât prinde în noi cheagul duhovnicesc şi-L simţi, Îl găseşti din nou pe Dumnezeu.

De câte ori te mânjeşti cu noroi, de atâtea ori te speli. Când eşti murdar, te speli. Când eşti păcătoşit, te spovedeşti şi te cureţi. Diavolul ştie aceasta şi face tot ce poate să ne împiedice de la spovedanie. Nu ne lasă să ne pârâm pe noi înşine. Cu toate amănuntele şi nuanţele, ca să ne curăţăm deplin lăuntrul nostru. Se spune din bătrâni aşa: că diavolul, poartă cu el o suliţă, o pătură şi o trâmbiţă. Cu suliţa te împunge să faci păcatul;  când îl faci te acoperă cu pătura; iar după ce-l faci, suflă în trâmbiţă cu toată puterea, trâmbiţând păcatele tale, ca să te descurajeze, să te ducă la disperare.

Când cazi, trebuie post şi rugăciune şi multe lacrimi şi metanii, ca să-ţi recâştigi pacea. Nu ne dăm noi seama cât pierdem pentru un păcat. Şi când se adună păcat peste păcat, se pune un fel de plasture pe conştiinţă şi nu mai simţi greutatea păcatului şi mergi din cădere în cădere, până la prăbuşire. Şi începi să-L blestemi pe Dumnezeu şi să-L sfidezi, şi te ia diavolul în primire şi ai pierdut simţul smereniei şi ai pierdut toul.

Extras din “Părintele Sofian Duhovnicul”, Editura Bizantină, Bucureşti 2012, p. 212-213

 

 

 

nois

Contact Form Powered By : XYZScripts.com