Header image

Cântările vecerniei – legătură dintre două Legi

18:56, miercuri, 7 noiembrie, 2012 | Cuvinte-cheie: , , , , , ,

Cultul este acel element prin care Biserica îşi împlineşte o parte esenţială a menirii sale. Părţile şi formele principale ale cultului ortodox provin de la însuşi Iisus Hristos şi ucenicii săi, care cu fedilitate au îndeplinit învăţătura Mântuitorului referitor la slujirea dumnezeiască. Continuând exemplul personal al lui Hristos, sfinţii apostoli au făcut şi multe orânduiri pozitive în această privinţă.

Însă din cauza persicutărilor pe care avea să le îndure creştinizmul în primile veacuri de existenţă, cultul ortodox a rămas mult timp neschimbat, neavând posibilitatea de a se perfecţiona. Şi numai începând cu secolul IV, odată cu cu recunoaşterea noii credinţe de către împăratul Constantin cel Mare, cultul ortodox va câştiga libertatea de a se dezvolta, de a se îmbogaţi în profunzime cu acea frumuseţe precum îl găsim şi astăzi. Aşa, în decursul timpului, serviciile bisericeşti şi-au conservat şi format pe deplin conţinutul şi rânduielile esenţiale.

Structura cultului bisericii creştine, care formează un tot întreg bine definit, constă din rânduieli care se săvârşesc cu regularitate, la anumite timpuri. La baza serviciului divin creştin stau şapte rănduieli, cunoscute şi cu denumirea de l a u d e . Oficiindu-se la ore bineterminate, fiecare din ele este o reprezentare simbolică a celor mai importante momentedin viaţa şi faptele Mântuitorului. Laudele, ca fermă de rugăciune, îşi au originea în Testamentul Vechi, deoarece şi atunci se fixau ore speciale pentru rugăciune, ceea ce înseamnă nu altceva decât o cale de comunicare şi exprimare simbolică a credinţei în Dumnzeu.În acest sens v e c e r n i a, cea de-a două laudă a slujirii creştine, reactulizează evenimenteleVechiului Testament, legate de crerea lumii până la naşterea Mântuitorului Iisus Hristos.

Vecernia se mai numeşte s e r â n d a, ceea ce înseamnă rugăciunea de seară. Cauza unui astfel de început îşi are originea în istoria creării lumii, când însuşi Dumnezeu începe „facerea” seară: „… Şi s-a făcut seară, şi s-a făcut dimineaţa, ziua întâia…” [1]

Vecernia, care este mai veche decât celelalte laude, aflându-se în strânsă legătură cu jertfele de seară aduse la templu de către iudei, începe cu psalmul nr. 103. Acest psalm al lui David este numit şi psalm începătornu numai că pune început rugăciunii de seară. Mai important este conţinutul şi însemnătatea pe care o are în desfăşurarea vecerniei: el oferă o imagine foarte clară şi convingătoare a începutului vieţii omeneşti pe pământ. Psalmul transferă credincioşii în timpurile îndepărtate ale creării lumii, făcându-i martori ai fericirii care le-a fost dată strămoşilor noştri. Tocmai deaceea atât textul cât şi melodia psalmului poartă un caracter solemn, preamărind bunătatea, măreţia şi dragostea nemărginită a Celuicare l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Lui.

În acelaşi context se înscrie şi cântarea care urmează „Fericit bărbatul”. Având la bază versuri culese, deasemeni, din psaltire şi cântată de creştinii veacurlor de demult, rugăciunea respectivă, alături de psalmul începător, transformă în adevărate imnuri de laudă adresate Atătputernicului. Ambele cântări conţin formula de încheere foarte îndăcinată „Aleluia, aleluia, aleluia”, care în traducere din ebraică înseamnă „lăudaţi pe Domnul”.

Însă neascultarea, nerespectare sfaturilor date au dus căderea în păcat şi la izgonirea celui dintâi om din rai. Psalmul care urmează cu numărul 140 exprimă starea păcătoasă a omului, suferinţa, chinurile, durerea şi întristarea sufletească a celui căzut: „Doamne strigat-am către Tine, auzi-mă!Ia aminte glasul rugăciunii mele, când strig către Tine, auzi-mă,Doamne! Să se îndrepteze rugăciunea mea, jertfa de seară, auzi-mă, Doamne! ” .

Această rugăciune, care poate fi considerată şi rugăciunea lui Adam, mai înseamnă şi speranţă neclintită în Dumnezeu, care este mult milostiv şi mult iertător, înseamnă credinţa profundă în venirea Mântuitorului promis. Spunem acestea pentrucă psalmul nr.140 se cântă, fiind completat cu texte preluate din sfintele scripturi ale Testamentului Nou. În aşa fel rugăciunea respectivă demonstrează nu numai legătura strânsă dintre cele două Legi, ci accentueează, cu fiecare repetare, că profeţiile Testamentului Vechi şi-au găsit realizarea doar în împlinirea celor scrise în Legea Nouă.

Succedarea stihirilor sfârşeşte prin cântarea închinată Născătoarei de Dumnezeu. Ea se numeşte d o g m a t i c a, deoarece conţine adevărul profund despre naşterea Mântuitorului: în persoana Celui născut din Fecioara Maria, nedespărţit se contopesc două firi, cea dumnezeiască şi cea omenească. Am spune şi mai mult: aici se fac auzite cuvintele „Slavă Tatului şi Fiului şi Sfântului Duh” care în limbajul bisericesc formează doxologia mică. Prezenţa ei în cadrul vecerniei înseamnă o primă încercare de a vorbi despre Dumnezeu cel în trei ipostase, adică despre Sfântă Treime, ceea ce în textele legii vechi doar se subînţelegea.

Împortanţa psalmului nr.140 şi a dogmaticii este subliniată şi de melodiile celor opt glasuri, melodii care se deosebesc printr-o structură melodică specifică numită irmologică. Aici fiecarei silabe din text îi revine un sunet musical ceea ce contribuie la pronunţarea foarte clară a textului, facilitând, astfel, pătrunderea fiecarui credincios, în profunzimea dogmei creştine.

Înainte de a trece la cântările următoare, stăruim asupra unui moment nelipsit de importanţă.

Cunoscute drept cântări ale indeilor şi folosite în serviciul lor divin, psalmii formează o parte însemnată şi a cântărilor bisericii creştine, încă din timpurile străvechi. Astfel la baza celor şapte laude dar şi a celor mai multe servicii divine ortodoxe stau psalmii lui David. Ei conţin adevăruri adânci dogmatice şi morale, sublime idei religioase. Caracterul lor profetic despre Mesia constituie legătura principală cu serviciul divin creştin şi formează cauza primordială pentru care psalmii au fost încluşi în cultul ortodox. Amintind şi despre elementul autichităţii (psalmii au fost scrişi cu 1000 de ani înainte de Hristos), conştientizăm faptul că aceste rugăciuni reprezintă adevărate monumente ale credinţei din vechimea cea mai îndepărtate.

Totuşi, indifirent de cele menţionate, vom accentua că bisericii noi, celei apostolice i se cuvenea o cântare nouă, căreia să-i revină rolul de preamărire a fiinţei lui Dumnezeu în trei ipostase, mult mai clar decât în psalmi. Ună din aceste cântări este „Lumină lină” şi reprezintă momentul culminant al vecerniei. Conţinutul acestei rugăciuni se adresează direct Mântuitorului, „… căci numai prin El, prin întruparea Lui am ajuns noi la lumina măririi dumnezeieşti şi prin El ni s-a descoperit sorgintele fericirii adevărate”.[2]

Ideea cântării – omului cel dintâi, care din propria vină a pierdut lumina primordială i s-a arătat o lumină nouă, prin Mesia cel promis. Aici Iisus Hristos este asemănat cu lumina apusului de soare, plăcut la vedere ale cărui raze calde ne duc cu gândul la preamărirea Creatorului acestei lumi, a Celui în trei feţe: „Lumină lină a sfintei slave a Tatălui ceresc, Celui fără de moarte, a sfântului, fericitului Iisuse Hristoase. Ajungând la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară, lăudăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu. Vrednic eşti în toată vremea a fi lăudat de glasuri cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce dai viaţă. Pentru aceasta lumea Te măreşte”. „Lumină lină” este una din vechile cântări ale bisericii creştine şi reprezintă un imn de laudă compus încă de la începutul secolului IV către sfăntul Aftinoghen Martirul.

O altă cântare – „Acum slobozeşte” realizează legătura directă între credinţăa veche şi cea nouî. Istoria ei începe cu evenimentele Testamentului Vechi şi mai este cunoscută cu denumirea de cântarea lui Simeon. Slujitor al templului, bătrânul Simeon vedea în Mesia cel promis nu doar un împărat al lumii acestea, aşa cum credeau alţii. El era în aşteptarea unui Împărat al Slavei, a unui Izbăvitor şi Mângâietor al tuturor popoarelor. Pentru această viziune clară, Simeon a fost învrednicit d al vedea cu ochii săi trupeşti pe Cel, pe care l-a văzut şi cu ochii sufletului.

Datina mai povesteşte şi despre îndoiala de care fusese cuprins bătrânul slujitor, când a citit profeţia despre naşterea lui Emanuel din Fecioară. Pentru a se încredinţa de îmlinirea celor prescrise, Simeon primeşte înştiinţarea că nu va muri, până nu-L va primi în braţele sale pe Iisus. Acest lucru s-a întâmplat când Pruncul a fost adus de către părinţi la templu. Atunci Simeon, primitorul de Dumnezeu, cum este numit în istoria creştină, în semn de mulţumire înalţă imnul: „Acum slobozeşte pe robul tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slava poporului Tău Israil”.

Simeon, sub povara bătrâneţelor, cere să fie eliberat de legăturile acestei vieţi, pentrucă cele promise pe care le-a aşteptat şi pentrucă care a trăit pe pământ s-au îmlinit. Textul înălţător al rugăciunii vorbeşte despre desfăşurarea misiunii de Mântuire care este pregătită tuturor popoarelor, El îşi revarsă razele de lumină peste întreagă omenire.

În dispoziţiile apostolice referitoare la slujirea dumnezeiască, cântarea bătrânului Simeon a fost apreciată drept cântare de seară. Tocmai de aceea nu încape îndoială că „Acum slobozeşte” a fost folosită în slujbele de seară ale primilor creştini.

Din paginile de istorie creştină mai desprindem o cântare care face parte din cadrul vecernei, cunoscută drept cântare ingerească şi inchinată naşterii lui Iisus Hristos. Prin caracterul său este o cântare de laudă adusă nu numai Celui nou născut, dar şi bisericii pentru care s-a născut: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace între oameni bună voire. Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta”. În descrierile bisericeşti de limbă greacă rugăciunea respectivă este apreciată drept o căntare a dimineţii şi nu întâmplător. Încheind rânduiala vecerniei, ea anticipează în ceputul laudei următoare – u t r e n i a, care simbolizează începutul dimineţii, începutul unei ere noi în istoria omenirii, era creştină.

În sfârşit vom aminti şi de alte cântări întâlnite în slujba vecerniei – e c t e n i i l e. Ca şi restul rugăciunilor bisericii ortodoxe, ele se disting prin calităţi deosebite, reprezentând profunzimea sentimentelor care provin din raportul creştinului cu Dumnezeu. Aceste rugăciuni biserica creştină le-a primit în cultul său chiar de la începuturi. Astfel formula scurtă care stă la baza ecteniilor „Doamne miluieşte” este foarte des întâlnită în psalmii lui David dar şi în scrierile Testamentului Nou.

Ecteniile, după conţinutul lor sunt: de mulţumire, de laudă, de cerere şi răspund foarte concret scopului principal al cultului creştin, care constă în implorarea iertării păcatelor şi îndurării dumnezeieşti. Ecteniile se mai numesc şi rugăciuni de legătură nu numai pentru faptul că unesc mai multe cereri la un loc. Întercolate prin celalalte elemente componente ale vecerniei (cântări, citirea sfintelor scripturi) eteniile cimentează într-un totîntreg bine închegat frumoasă laudă de seară adusă lui Dumnezeu.

Din modestele relatari am concluziona că ambele Testamente s-au aflat în raport reciproc, cel Vechi fiind ca o introducere la istoria Testamentului Nou. Tocmai din aceste motive cultul bisericii creştine n-a putut să-şi creeze formele sale de manifestare fără a fi influinţate de tradiţiile credinţei vechi. Astfel, unele forme, ceremonii şi simboluri au rămas comune atât cultului dumnezeiesc iudaic cât şi celui creştin „… Cauza acestei aparţiuni e, că relegiunii Testamentului Nou îi sunt comune cu religiunea Testamentului Vechi unele idei fundamentale, că unele forme şi simboluri ale cultului au caracter general omenesc şi natural, că la introducerea formelor nu se ia în considerare numai ideea religioasă, ce o reprezintă formele, ci natura şi necesitatea oamenilor care în toate timpurile au fost egali…”[3]

În spriginul celor menţionate vine vecernia, una din cele şapte laude ale bisericii ortodoxe, care foarte concis şi armonios concentrează în sine cele mai esenţiale idei comune credincioşilor din toate timpurile.

Note:

 

  • Credinţa ortodoxă. Iaşi, 1996.
  • Dicţionar de teologie ortodoxă. Bucureşti, 1994.
  • Настольная книга священнослужителя. Том I, Москва, 1997.
  • Psaltirea.

Dr. Parascovia Rotaru.

Sursa:  http://ortodox.md/


[1] Biblia.

[2] Mitrofanovici V. Liturgica bisericii dreptcredincioase răsăritene. Cernăuţi, 1909, p.422.

[3] Ibidem, p. 428

Contact Form Powered By : XYZScripts.com