Header image

Cât e de bine sa fii copil

9:22, vineri, 10 iunie, 2016 | Cuvinte-cheie: , , , , , , ,

Dragii noştri prieteni, vă mai amintiţi de Vlădica Dorimedont, Episcopul de Edineţ şi Briceni, cel care vă trimetea cadouri, dacă scriaţi compuneri? A fost un om foarte milostiv şi bun, vă iubea pe voi din tot sufletul şi dorea tare mult să vă vadă mari, credincioşi, deştepţi şi buni. Cu un an în urmă, Domnul a binevoit să-l ia în Împărăţia Sa şi să-l aşeze alături de sfinţii Săi, acolo unde îngerii şi cu sufletele oamenilor buni Îl preaslăvesc neîncetat pe Dumnezeu. De acolo Vlădica ne vede şi se roagă pentru noi şi se bucură dacă suntem ascultători, harnici, iertători, iubitori şi milostivi. În acest număr al gazetuţei, am vrea să ne amintim de el şi să vă împărtăşim şi vouă nişte amintiri de ale Prea Sfinţiei sale din vremurile pe când era aşa ca voi.

De multe ori mă trezesc cu gândul: cât este de bine să fii copil. Şi numai la maturitate, mai ales când începi a îmbătrâni, îţi dai seama cu nostalgie că este o perioadă fericită din viaţa omului care durează mult mai puţin decât am vrea noi … Îmi aduc aminte de mine copil … mai ales atunci când îmi vizitez părinţii, acasă la Petrunea … În casa părintească a rămas neştearsă atmosfera copilăriei mele, o atmosferă ca aceea în care se ştia de Dumnezeu. Şi aerul, şi mirosul, şi lumina zilei parcă au rămas aceleaşi de cândva. Chiar şi cârligul de la leagănul, în care am crescut pe rând toţi nouă copii, a rămas prins de tavan până astăzi. De când mă ţin minte în colţul camerei n-a încetat să ardă candela la icoane şi la lumina ei, pe atunci nu prea era lumină electrică, ascultam cu gura căscată de la tata povestiri despre Sfinţii Părinţi, şi îmi imaginam că porţile raiului prin care intrau sfinţii în Împărăţia lui Dumnezeu, se afla chiar în colţul casei noastre, acolo sus la icoană. Părinţii mei au avut o viaţă împresurată cu gândul la Dumnezeu, ceea ce ni s-a educat şi nouă copiilor. Îmi amintesc de serile în care la lumina candelei cântam toată familia îngenunchiaţi „Tatăl nostru”, „Împărate ceresc”, „Sfinte Dumnezeule”, „Crezul”, „Sub milostivirea ta”, „Cuvine-se cu adevărat”, ş.a. Îmi amintesc şi îl pomenesc în rugăciunile mele pe bunicul, tatăl tatălui meu. Dumnezeu să-l ierte. A fost un om bun, credincios şi demn, caporal în primul război mondial în armata rusă. Era bătrân deja când îmi spunea cu lacrimi în ochi că ar fi vrut în tinereţea lui să facă vreo şcoală teologică, iar dacă n-a putut, visa ca fiii lui măcar să devină preoţi şi dacă n-au devenit nici fiii lui – mai spera să-şi vadă nepoţii slujitori. Tot el m-a învăţat să cânt pe cele opt glasuri bisericeşti, şi rugăciuni multe m-a învăţat. Era un fel de intelectual în inima lui, se abona la toate ziarele şi-l interesa tot ce se mai întâmplă prin lume. Dar cea mai de preţ avere era mica sa bibliotecă ortodoxă, în care găseam despre vieţile sfinţilor, calendare bisericeşti, cărţi de rugăciuni …. Într-o zi, fiind elev prin clasa a doua, am găsit un calendar bisericesc, în care am dat de o imagine cu Lavra de la Serghiev Posad. I-am arătat-o lui tata şi l-am întrebat unde se află această mănăstire, la care mi-a răspuns că departe, după Moscova, acolo unde şi patriarhul are reşedinţă. La anii aceia nici nu-mi trecea prin minte că peste paisprezece ani voi deveni student şi călugăr anume la Serghiev Posad, mănăstirea pe care o văzusem profetic în calendarul bunicului.

Pe atunci auzisem deja de mănăstire. Mi-aduc aminte, pe la cinci ani fusesem la Japca, unica mănăstire deschisă pe acele vremuri. Era frumos la mănăstire … Aşezată pe malul Nistrului, ţi se arăta ochilor o privelişte măgulitoare şi odihnitoare sufletului. Deşi eram mic, dar simţeam în inima mea lucrând o altă realitate, una duhovnicească. Încă de atunci mă impresionase viaţa călugărească … Ţin minte că maicile erau deosebit de binevoitoare şi grijulii cu mine, în ziua aceea mi-a plăcut chiar şi mâncarea de la mănăstire, gustul căreia mi-a rămas în memorie pentru multă vreme. Atunci văzusem eu, pentru prima dată, cum arată o mănăstire.

Îmi mai amintesc de o întâmplare legată tot de aspiraţia mea spre ascetism … Mi-aduc aminte şi-mi vine a râde de fiecare dată … Eram deja mai măricel. Mă jucam cu copii din mahala şi le povesteam şi lor despre sfinţii asceţi din pustiuri. Tata ne citea aproape în fiecare seară din cărţile bunicului despre sfinţii părinţi, aşa că ştiam despre Sf. Onufrie cel Mare, despre Sf. Benedict de Nursia ş.a. Într-o zi mi-a venit un gând să fug în pustie… Pe atunci nu-mi dădeam seama unde se află Egiptul sau Palestina, ori alte locuri de sihăstrie, credeam că merg două-trei zile pe cal spre sud şi ajung. I-am convins şi pe câţiva dintre prietenii mei să meargă cu mine. Stabilisem şi ziua plecării – de hramul satului, în ziua de prăznuire a Sf. Ioan Teologul. Era în marginea satului nostru un grajd de cai. De, cum era să ajungem în pustie, sigur nu pe jos. Şi am decis să luăm de acolo câţiva cai de drum. Închideam seara ochii şi mă visam deja stând într-o peşteră a vreunui pustnic din cărţile bunicului, iar afară, cât cuprinzi cu ochii – mare de nisip. Cerul – albastru-albastru, încruntat parcă şi numai luna îi îmblânzea faţa cu lumina ei smerită. Ieşeam din peşteră, iar în jur linişte… O eternitate de linişte, în care se aude fiecare gânduleţ din capul tău, fiecare şoaptă a inimii. Şi mă gândeam: iată de ce părinţii au ales să fugă de lume…

Seara, în ajunul plecării, iarăşi ne-am adunat cu prietenii ca să punem la punct realizarea planului nostru. Însă unii dintre ei, poate de frica curelei tatălui, poate nu erau destul de însufleţiţi de ideea mea, s-au răzgândit să mai plece. Ziceau că-i sărbătoare, că le-au venit oaspeţi şi multe alte pricini mai găsiseră … Uite aşa, dragii mei, mi-au eşuat planurile, mi s-au spulberat visele de copil şi n-am mai ajuns în peştera pustnicului din cartea bunicului. Însă dorinţa de a deveni călugăr şi preot prinsese rădăcini adânc în inima mea.

Aveam opt ani şi am plecat cu tata să-l vizităm pe fratele meu mai mic, care astăzi este egumenul Hariton, călugăr la Serghiev Posad, aflat la tratament la sanatoriul de la Căpriana. Pe atunci mănăstirea nu funcţiona, ci fusese reorganizată în sanatoriu pentru copii. Dormitoarele copiilor se aflau în chiliile călugărilor, iar cantina şi sala de festivităţi – în biserica de iarnă. Biserica Adormirii Maicii Domnului şi biserica Sf. Gheorghe erau încuiate. Ţin minte că tata a rugat să ne deschidă să intrăm în biserică şi ne-au deschis. Chiar ne-au permis să cântăm în biserică. Am plecat acasă în ziua aceea impresionaţi şi mulţumiţi de vizita la mănăstire. Iar fratele şi astăzi îşi aminteşte cum a dormit la sanatoriu în chilie de călugăr, devenind şi el mai târziu călugăr în Lavră.

 Sursa: http://copilortodox.wordpress.com/

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Contact Form Powered By : XYZScripts.com