Header image

Cât trebuie să dăm?

8:59, vineri, 1 august, 2014 | Cuvinte-cheie: , , , , ,

Gheronda, de regulă ne îndreptăţim pe noi înşine. Unul spune: „Am trei copii, nu pot să o scot la capăt. Ce să dau?” Altul zice şi el: „Tatăl meu nu mi-a lăsat o casă, câştig 20.000 pe lună, nu fac faţă, trebuie să-mi iau o locuinţă. Ce să dau?» Aş dori să ne daţi un răspuns concret.

Arhimandritul Epifanie: Când dobândim o dragoste adevărată de Dumnezeu şi aproapele, ce cuprinde smerenia adevărată şi duhul de jertfă, atunci vom ajunge şi nişte iconomi mai buni atât ai celor materiale, cât şi ai bogăţiei duhovniceşti.

Noi, Creştinii, ne situăm fiecare pe o anumită treaptă. Scara virtuţilor, a sporirii Creştineşti, are un număr nemărginit de trepte pentru un Creştin; nu toţi pot ajunge de la un nivel la altul prin sărituri. Adesea urcăm bătând pasul pe loc. Sânt însă şi Creştini care, făcând sărituri, deşi sânt bogaţi, se arată săraci. Le dau pe toate sau dau foarte mult, şi păstrează pentru sine foarte puţin. Creştinii foarte simpli, care nu au sporit prea mult, au nevoie de unele măsuri pedagogice, le-am spune, ca se antreneze; şi aşa, încetul cu încetul, să se familiarizeze cu condiţiile impuse de urcuşul pe scara duhovnicească. Unii îndrumători duhovniceşti au ca temelie porunca Legii lui Moisì şi cuvintele Domnului. Porunca Vechiului Legământ spune ca a zecea parte din veniturile pe care le realizează cineva să ajungă la săraci. De aceea spunea Fariseul: „Dau zeciuială din toate câte câştig.” (Lc. 18:12) Bineînţeles, nu pentru aceasta L-a osândit Domnul, ci pentru dispoziţia lui sufletească mândră. Nu pentru că ţinea Legea, ci pentru că făcea aceasta cu mândrie. Şi, îndeobşte, pentru că-l dispreţuia pe vameşul ce se prihănea pe sine: „Nu sânt ca ceilalţi oameni… sau şi ca acest vameş.” (Lc. 18:11)

Domnul, când i-a mustrat pe Farisei, le-a spus: „Vai vouă, cărturari şi Farisei făţarnici, că zeciuiţi izma şi mărarul şi chimenul, şi aţi lăsat cele mai grele ale legii, judecata şi mila şi credinţa; acestea se cădea să le faceţi, şi acelea să nu le lăsaţi.” (Mat. 23:23)

A da a zecea parte este, deci, o poruncă. Domnul nostru, pe de altă parte, spune: „Că zic vouă: că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a Cărturarilor şi a Fariseilor, nu veţi intra întru împărăţia cerurilor.” (Mat. 5:20) Ne-a cerut, aşadar, să facem ceva mai mult decât au făcut cărturarii şi Fariseii, care dădeau a zecea parte din câştigurile lor.

Este ca o lecţie pe care cineva ar preda-o studenţilor din primii ani (să ne gândim că toţi sântem, într’un fel, învăţăcei la şcoala Domnului nostru), spunând: „Să dăm cel puţin zeciuiala Legii lui Moisì, şi încă ceva pe deasupra, ca să se plinească cuvântul Domnului că trebuie să prisosească dreptatea noastră mai mult decât dreptatea cărturarilor şi Fariseilor. Dreptatea este un termen larg, în care se cuprind şi virtuţile, deci şi milostenia.

Va trebui să avem cel puţin ca temelie, ca întâia treaptă în urcuşul nostru, darea zeciuielii din veniturile noastre şi, dacă se poate, încă ceva în plus. Altfel, ne jucăm cu veşnicia. „Că judecata e fără de milă celuia ce nu a făcut milă; şi se prealaudă mila asupra judecăţii,” (Iac. 2:13) spune Iácov în epistola sa. Adică, în ziua celei de-a Doua Veniri, milostenia va covârşi judecata. Noi nu dăm nici o sutime din bunurile noastre şi ne închipuim că vom intra în Împărăţia Cerurilor. Nu vom intra! Pentru că Domnul a spus: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.” (Mat. 5:7)

Extras din Ahimandritul Epifanie Theodoropulos, Toata viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm, editura Predania, Bucureşti, 2010, p.53-55

Contact Form Powered By : XYZScripts.com