Header image

Cazul Iuliei Ionescu. Fata, duhovnicul şi duşmanii BOR

20:57, luni, 17 februarie, 2014 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , , , , ,

Suntem în Duminica Întoarcerii Fiului Risipitor. Dacă ar fi să ne uităm la cazul Iuliei Ionescu, l-am putea numi foarte bine „Duminica întoarcerii fiicei risipitoare”. Sau a neîntoarcerii fiilor duşmănoşi ai Bisericii, care au găsit momentul să-I mai dea un ghiont, neînţelegând mare lucru din existenţa ei.

Sunt foarte multe planuri de discuţie în cazul elevei care a plecat de acasă. Nu mă refer aici la posibilul triumfalism al autorităţilor, care s-au grăbit să anunţe succesul găsirii fetei, chestiune cumva motivată după tragicul accident din Apuseni. Mă refer strict la planul bisericesc, asupra cărora mulţi „pricepuţi” s-au grăbit să „comenteze”, de fapt să mai acuze un pic Biserica, fără a pricepe prea mult cum funcţionează. Dovada este faptul că imediat după ce autorităţile au oferit detalii oficiale legate de caz, majoritatea televiziunilor de ştiri au abandonat brusc subiectul. Nu se confirmase nimic din teoriile mediocrilor, care doreau prinderea pe picior greşit a Bisericii.

Dar să ne aplicăm un pic asupra acestor planuri de discuţie. Ordinea este aleatoare, fără a prioritiza ceva anume.

1. Duhovnicul. Puţin a lipsit ca duhovnicul (sau Biserica) să nu fie scos (scoasă) vinovat(ă) de gestul fetei. Deşi Patriarhia a explicat în detaliu ce înseamnă duhovnicul şi viaţa monahală, opozanţii BOR mai aveau puţin şi puneau pistolul la tâmpla duhovnicului/Bisericii, nepricepând chestiuni de profunzime. Cum ar fi:

a) Duhovnicul nu poate fi obligat să divulge secretele spovedaniei. Mai mult, legile româneşti îl protejează în faţa aceste invazii în spaţiul intim al fiecăruia. În cazul fetei, deşi era minoră, duhovnicul nu putea fi obligat de nici o lege să spună ceva părinţilor. El are libertatea (garantată de legi, repet) de a acţiona de la caz la caz, spre binele fiului său duhovnicesc, cât şi al familiei. El nu poate „turna” copilul părinţilor, dacă aceştia nu-l pot înţelege, deoarece ar provoca tensiuni inutile în familie (mai ales când aceştia sunt despărţiţi şi îşi dispută copilul). Dar nici nu poate ţine secrete date care ar pune în pericol integritatea copilului. Pentru modul în care îşi tratează fii duhovniceşti, duhovnicul nu poate fi judecat decât de către instanţele bisericeşti, în afară de situaţia când la mijloc ar fi încălcări ale legilor zis lumeşti. În schimb, duhovnicul poate colabora cu autorităţile oricând, în interesul fiului său sufletesc.

b) Când un copil destăinuie unui duhovnic gânduri pe care nu le poate comunica părinţilor, înseamnă că deja există o barieră de comunicare între părinţi şi copil. Nu e vina duhovnicului pentru această situaţie. Dar el nici nu poate fi poliţist, să stea să facă anchetă în sufletul copilului, în numele părinţilor

c) Duhovnicul te sfătuieşte, niciodată nu-ţi poate impune. „Ascultarea de duhovnic” precum şi „canonul” sunt chestiuni liber consimţite. Nimeni nu poate fi stăpânitorul conştiinţei altcuiva şi nici nu-l poate îndoctrina spre fapte contrare voinţei lui, cum fals acuză opozanţii BOR. Alegerea unei vieţi monahale nu este o joacă, nu se discută pe loc şi nu se poate impune de nimeni. Există o perioadă de probă care are tocmai rolul de a demonstra practic dacă eşti făcut pentru aşa ceva. Dar toate acestea numai după vârsta majoratului. Cine îşi închipuie că BOR este un bau-bau care papă copii părinţilor onorabili, smulgându-i de la inima lor, se înşeală amarnic. În plus, sunt destui monahi intelectuali, cu studii superioare, chiar premianţi, ca şi Iulia. De unde, deci, această tendinţă de a blama monahismul, ca fiind rezervat celor slab pregătiţi? Monahismul nu este rezervat „rataţilor vieţii”. Poate că unii merg spre mănăstire cu decepţii, dar vor fi primiţi doar ca mireni ce caută alinare pentru o vreme.

2. Fata risipitoare. Adolescenţii au adeseori crize de personalitate şi li se pare că ştiu totul. Cine n-a trecut prin aşa ceva? Chiar Hristos rosteşte pilda fiului risipitor, care pleacă de acasă, luând ce credea că-i aparţine şi nesocotindu-şi tatăl. Este şi motivul pentru care sfatul duhovnicului a contat prea puţin în faţa Iuliei Ionescu. Ba încă a mai găsit cu cale să-i atragă atenţia că vine Apocalipsa şi ar fi bine să pună mâna să se roage (cum ar veni, duhovnicul era slab pregătit în faţa ei). Din acest moment, relaţia sufletească cu duhovnicul a fost ruptă, probabil în favoarea altei „oferte spirituale” mai tentante: un alt duhovnic, un alt cult sau poate chiar un şarlatan spiritual. Ortodoxiei nu îi este caracteristică nici neascultarea de părinţi, nici previziuni apocaliptice, deşi Internetul pare plin de situri fals-ortodoxe.

3. Internetul. Spaţiu al libertăţii maxime de exprimare, Internetul a ajuns precum odinioară hârtia: suportă multe falsuri şi aiureli. Sunt absolut convins că iminenţa Apocalipsei din mintea Iuliei nu a fost culeasă de pe siturile oficiale ale BOR, ci de pe o serie de situri anonime, aproape para-ortodoxe sau extremiste, care au uneori pretenţia că sunt mai ortodoxe decât Ortodoxia. Există, mai ales în zona monahală, tot soiul de „sfinţişori” socotiţi mai de încredere decât toată Ortodoxia la un loc, care devin generatori de opinii ce nasc uneori, în mintea unor credincioşi, în circumstanţe aproape patologice, curente de opinie mai puternice decât învăţăturile oficiale al Bisericii. Acestea, de regulă, desconsideră autoritatea preoţilor de mir, socotiţi mai „lumeşti” şi incapabili de desăvârşire spirituală. Posibil ca Iulia să fi fost atrasă de un asemenea curent, Eu însumi am fost (şi sunt convins că voi mai fi) înjurat de diverşi „curentaţi” pentru poziţia privind CIP-ul sau alte bazaconii, scornite de aşa-zişi „ucenici” ai unor duhovnici cu renume.

4. Haina monahală. Mulţi au spus că presa a avut un rol benefic în descoperirea fetei, prin mediatizarea cazului. Corect. Dar nu aş folosi asta ca mască sub care să ascund mecanisme viciate de atragere a audienţei. Presupuneri, insinuări, afirmaţii nefondate sau nedocumentate, răstălmăciri, toate acestea nu au ce căuta într-un act de presă de calitate. De pildă,s-a vehiculat ideea că un angajat CFR a găsit-o pe fată în tren, în haine monahale. După ce autorităţile au demontat ipoteza (hainele erau aceleaşi cu care plecase de acasă), nişte „gurnalişti” au mai încercat să mai stoarcă ceva audienţă, inventând un călugăr care ar fi adus-o înapoi pe fată la gară îmbrăcată în haine, iar acolo s-ar fi schimbat şi s-a suit în trenul de Bucureşti. Pai, până la urmă, ce a văzut CFR-istul? Sau era doar prilej de a specula că BOR face monahi la repezeală, chiar şi minori, din lipsă de personal? Rog presa să se documenteze bine înainte de a afirma lucruri grave. Hainele monahale sunt însemne oficiale ale cultului şi se dau în anumite condiţii stricte. N-am văzut însă măsuri concrete luate de autorităţi pentru şarlatanii care folosesc ilegal astfel de haine, monahale sau chiar preoţeşti, dându-se ceea ce nu sunt. Pare că autorităţile nu prea mai au autoritate.

5. Autorităţile. Este absolut jenant să vezi demnitari ai Statului care, profitând de acest caz, au reacţionat repede, atacând Biserica şi religia cu aceleaşi argumente uzate şi dezumflate. De pildă, domnul Remus Cernea, nici una, nici două, vrea să scoată religia din trunchiul comun (asta e veche, o ştim toţi) dar are pretenţia ca junii României să studieze „obligatoriu” etica. N-am aflat care, dar înclin să cred că cea materialist-ştiinţifică. Cea creştină nu-i place. E dreptul dumnealui. Dar aş vrea să-i comunic două chestiuni (dacă tot îl plătesc, deşi, spre deosebire de dânsul, nu protestez că o fac):

a) Ar trebui să lase interesele personale şi cele de alianţă politică în favoarea interesului celor ce l-au votat. Nu înţeleg de ce se comportă ca şi cum l-au votat doar opozanţii Bisericii. O fi etic să te voteze ortodocşii şi să lucrezi contra lor?

b) Deşi pretinde că a citit mult, calificarea dânsului (absolvent al Facultăţii de Filosofie, Universitatea din Bucureşti, dar nelicenţiat, zice Wikipedia) îmi lasă de înţeles că nu prea ştie ce spune sau chiar face afirmaţii eronate, când vine vorba de religie. Două mi-au atras atenţia, într-un mic dialog televizat cu dânsul.

Prima ar fi citarea tendenţioasă a Art. 29, alin. 6 din Constituţie: Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine. Domnul Cernea consideră că ora de religie contravine acestui articol, părinţii fiind obligaţi să-şi îndoctrineze religios copii în şcoală. O enormă falsitate. Orice părinte poate să refuze participarea copilului la ora de religie. Iar libertatea de conştiinţă presupune, egal, şi posibilitatea de a-i asigura educaţia religioasă.

Dar tendenţiozitatea nu se opreşte aici. Aud că domnul Cernea vrea ca participarea la ora de religie să se facă doar printr-o cerere expresă a părinţilor, în schimb etica domniei sale trebuie predată obligatoriu. În virtutea cărei legi? Ce are periculos religia, faţă de chimie, fizică, matematică şi alte materii pozitive, de îţi trebuie cerere expresă? Uite-aşa se nasc dictatorii, limitând ce nu le convine şi impunând propriile viziuni.

A doua afirmaţie domniei sale ar fi opinia că etica nu are legătură cu teologia. Fals, dar nu contează acum. Ceea ce contează este că domnul filosof Cernea vrea să ne spună altceva: că sunt mai multe sisteme etice în filosofie, unele într-adevăr neţinând seama de teologie. Dar în acest caz, pe care îl vor studia copii obligatoriu? De ce pe unul şi nu pe altul? Care ar fi criteriul de alegere al domniei sale? Îl impune cu de la sine putere sau face un referendum? Are curaj să facă unul? Eu nu cred că are, dar sunt convins că toate acţiunile domniei sale urmăresc doar atragerea de capital electoral din partea celor ce nu iubesc Biserica sau religia. Caz în care practică ceea ce fac toţi politicienii lipsiţi de soluţii realiste pentru România: atacul la adversar.

Şi ar mai fi ceva. Domnul Cernea, ca şi alţi „analişti”, consideră că preotul nu se poate adresa unui copil, nefiind abilitat să facă asta. Îi informez cu condescendenţă că în Facultăţile de Teologie, viitorii preoţi urmează şi un modul psiho-pedagogic, tocmai în virtutea faptului că ei pot deveni viitori profesori de religie. Cât despre faptul că discuţiile unei fete de 15 ani cu un duhovnic ar fi anormale, ca reminiscenţe din Evul Mediu, cred că susţinătorii acestei idei nu s-au documentat suficient. Ei nu cunosc nici ce este un duhovnic şi nici faptul că un duhovnic are foarte multe în comun cu un psiholog, poate că şi cu un sociolog. Adică, să trimitem psihologii în Evul Mediu? Sau sociologii?

Din fericire, Iulia s-a întors acasă, dar cred că deocamdată doar fizic. Ce-o fi în sufletul ei, doar Dumnezeu ştie şi cui o vrea ea să spună. Nouă ne rămâne doar să urmăm modelul tatălui din Pilda Fiului Risipitor, care şi-a reprimit copilul cu iubire infinită. În nici un caz să nu facem precum fratele celui plecat, care a devenit invidios şi duşmănos pe tată, pe fiu şi pe dragostea dintre ei. Probabil supărat că nu i-a mai ieşit o ştire negativă cu fiica cea pierdută de către BOR.

PS După ce am vorbit cu duhovnicul fetei, încep să am o bănuială: dacă fata a cunoscut vreun sfinţişor apocaliptic de care am vorbit mai sus? Pentru că este evident că părintele Alexa,om luminat, o lămurea într-o problemă, iar ea întorcea din nou tulburată. Ori asta nu se întâmpla în cazul unui site, fiind vorba de o comunicare dinamică, gen persoană la persoană.

Sursa: http://adevarul.ro/

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com