Header image

Ce le-am spus unor teologi occidentali despre pocăinţă

9:37, luni, 26 ianuarie, 2015 | Cuvinte-cheie: , ,

Unui ortodox îi este dificil să vorbească despre pocăinţă într-o limbă occidentală, pentru că limbile occidentale şi gândirea omului occidental este imprimată de principii şi concepte juridice, iar noţiunile de păcat, pocăinţă şi iertare sunt văzute diferit decât în Răsărit. Chiar şi limba română, deşi este de origine latină şi este asemănătoare cu unele limbi occidentale, şi-a elaborat în decursul timpului o terminologie mai adecvată sau, după caz, a atribuit cuvintelor de origine latină un „sens ortodox”. De aceea, înainte de a trece la expunerea propriu-zisă, este important să ţinem seama de aceste diferenţe terminologice pentru că, pe alocuri, ele sunt determinate.

Păcatul (în latină: peccatum; în greacă amartia), în gândirea occidentală este asociată cu ofensaadusă lui Dumnezeu şi cu vina (culpa) faţă de El. Nici una dintre aceste noţiuni nu este proprie Ortodoxiei. Noi înţelegem păcatul ca o înstrăinare de Dumnezeu şi ca o boală spirituală. Prin urmare, inclusiv pocăinţa (în latină: paenitentiam) şi iertarea (în latină: remissionem) sunt văzute în Ortodoxie nu ca acte juridice, ci ca procese terapeutice ale minţii şi ale spiritului uman. Limba greacă numeşte pocăinţa mentanoia (sau metania), care înseamnă schimbarea modului de a gândi (şi de a fi). Omul care se pocăieşte nu este cel care doar îşi recunoaşte greşeala şi cere să fie absolvit de un anumit păcat, ci, după interpretările patristice ortodoxe, pocăinţa înseamnă curăţirea şi restaurarea naturii umane prin harul Duhului Sfânt, sfinţirea şi îndumne­zeirea omului până laasemănarea cu Dumnezeu. De fapt, încă în sec. III, scriitorul latin Lactanţiu propunea ca termenul grecesc metanoia să fie tradus nu prin poenitentia, ci prin resipiscentia, care înseamnă „venire în sine”, „restabilirea sinelui”. Nici această variantă de traducere nu este foarte exactă, dar ea este mai ontologică, şi mai puţin psihologică şi juridică.

Sunt şi unii Părinţi Răsăriteni, inclusiv Ioan Hrisostom, care de multe ori folosesc un limbaj juridic referitor la păcat şi pocăinţă, dar o fac mai mult cu scop pedagogic. Limbajul şi concepţia lor desprepăcat, pocăinţă şi iertare sunt cu totul diferite de cele ale Fericitului Augustin sau ale teologiei tridentine, care, mai ales începând cu secolul al XVII-lea, au influenţat şi gândirea ortodoxă.

Dar nu vreau să mai insist pe diferenţe ci, încheind această introducere, vreau să spun că, după părerea mea, prezentarea oricărui subiect teologic trebuie să înceapă cu clarificarea noţiunilor, întrucât, cele mai multe erezii şi schisme au avut la bază diferite neînţelegeri terminologice, dublate de orgoliul că „eu sunt drept, iar toţi ceilalţi sunt greşiţi”. Astăzi, eu propun să mergem după principiul: „admit că celălalt ar putea avea dreptate şi sunt gata să-i ascult argumentele!”. Numai aşa dialogul inter-confesional poate aduce careva roade concrete…

I

Chiar din primele pagini ale Scripturii, unde este descrisă căderea şi izgonirea lui Adam şi a Evei din paradis, observăm diferenţa fundamentală dintre părerea de rău şi pocăinţă. Părerea de rău nu vine dintr-o conştiinţă trează, ci din una adormită, care constată cu întârziere că nu s-a pocăit la timp sau cum trebuie. O conştiinţă trează duce numai la pocăinţă, iar pocăinţa înlătură orice părere de rău şi orice legătură cu trecutul păcătos, orientându-l pe om numai spre Dumnezeu şi spre Împărăţia Lui. Pentru ca omul modern să înţeleagă acest lucru, trebuie să mediteze mai mult la cuvintele pe care Domnul nostru Iisus Hristos i le-a spus în duh Sfântului Siluan Athonitul: „Ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui!”. Aceste cuvinte n-au fost spuse pentru a-l înfricoşa pe Siluan şi nici pentru a-i trezi o conştiinţă de vinovăţie sau părere de rău, ci pentru a-l determina să gândească cu nădejde la realitatea spirituală în care se afla. Şi această gândire l-a făcut să înţeleagă că are prea multă mândrie în el şi de aceea nu se poate bucura pe deplin de roadele pocăinţei şi ale vederii lui Dumnezeu. Apoi, meditând la căderea lui Adam (ca persoană particulară, dar mai ales ca om universal), Sfântul Siluan a înţeles că rădăcina tuturor căderilor este mândria, iar începutul pocăinţei vine prin smerenie şi nimeni nu poate pune început pocăinţei dacă mai întâi nu se smereşte în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Această idee este confirmată de întreaga istorie a Vechiul Testament, dar mai ales de scrierile Noului Testament şi de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos.

II

După Botezul şi retragerea Sa în pustie, Domnul Iisus îşi începe activitatea Sa prin îndemnul: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!” (Matei 4:17), iar prima Sa predică începe prin fericirea/lauda celor „săraci cu duhul”, adică a celor smeriţi/umili, a celor ce plâng şi a celor blânzi (cf. Matei 5:3-5). Toate acestea sunt forme şi condiţii ale unei pocăinţe adevărate, a căror scop este nu doar moralitatea exterioară şi încercarea de a deveni un „om bun”, cum e la modă să se spună acum, ci curăţirea omului de patimi şi învrednicirea de a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Iar în Împărăţia Lui, nu vor intra „oamenii buni”, ci doar oamenii sfinţi, care s-au umplut de harul Duhului Sfânt.

Consider că acest lucru trebuie în permanenţă amintit omului modern, pentru că aceasta îl va motiva spre o pocăinţă adevărată, şi nu doar una superficială, care-i aduce o uşurare psihologică, dar nu şi o transfigurare spirituală. Riscul de a confunda pocăinţa cu psihologia este foarte mare, dar finalitatea lor, cel puţin în anumite cazuri, este diferită şi chiar contrarie.

III

După vechile rânduieli ortodoxe, sacramentul pocăinţei era practicat doar în cazul păcatelor grave („de moarte”), iar dezlegarea era dată de episcop (mai rar de preot) abia după epuizarea termenului de epitimie, nu imediat după mărturisire. Mai mult decât atât, această dezlegare nu însemna o dezlegare şi o iertare definitivă a păcatelor, ci o admitere canonică la împărtăşirea euharistică şi abia împărtăşirea cu Trupului şi Sângele Domnului iartă definitiv păcatele. Iată de ce, Evhologhiul (Sacramentariul) grecesc nu are o formulă de proclamare a dezlegării păcatelor, ci o rugăciune de pocăinţă ce conţine şi cererea dreptului la împărtăşire. Doar Molitfelnicele (Sacramentariile) ruseşti şi româneşti, preluând formula latinizantă a lui Petru Movilă (Pedro Moguila), mitropolitul Kievului (sec. XVII), proclamă iertarea ca un act împlinit, şi face acest lucru, de cele mai multe ori, imediat după ce penitentul acceptă măsurile de îndreptare propuse de preot, chiar dacă n-a apucat încă să le pună în practică. Observăm însă că această abordare nu sensibilizează pe credincioşi pentru a înţelege măreţia iubirii iertătoare a lui Dumnezeu ci, de multe ori, îi determină să fie mai indiferenţi în viaţa lor duhovnicească şi să-şi permită a face diferite păcate, după care se amăgesc cu o dezlegare care i se dă aproape necondiţionat. Trebuie însă să recunoaştem că această abordare nu-l schimbă şi nu-l apropie pe om de Dumnezeu, ci doar creează impresii false atât pentru preot, cât şi pentru credincios. Bineînţeles, aplicarea unor epitimii prea severe („ca la carte”) nu este recomandată, dar lipsa totală a epitimiilor este un lucru şi mai grav, care desfiinţează pocăinţa în sensul ei biblic şi patristic, reducându-o, în cel mai bun caz, la un regret de moment, chiar dacă aceasta porneşte din dorinţa de a-l ajuta pe om.

IV

 Articolul 1497 al Catehismului catolic spune că: „Mărturisirea individuală şi integrală a păcatelor grave, urmată de dezlegare, rămâne singurul mijloc obişnuit pentru împăcarea cu Dumnezeu şi cu Biserica”. Cu toate acestea, romano-catolicii, ca şi ortodocşii, recunosc şi alte forme ale pocăinţei printre care postul, rugăciunea şi milostenia (cf. articolul 1434). Ca ortodox aş formula această idee în felul următor: nu putem reduce misterul pocăinţei la sacrament, ci considerăm sacramentul pocăinţei ca parte importantă a misterului, dare care nu defineşte şi nu epuizează lucrarea pocăinţei în toată complexitatea ei. De exemplu, noi nu avem nici o mărturie că Ioan Hrisostom sau Vasile cel Mare, consideraţi în Biserica Ortodoxă „dascăli ai pocăinţei”, s-ar fi mărturisit vreodată aşa cum o facem noi sau că, în timpul lor, mărturisirea ari fi fost practicată aşa cum este practicată astăzi. Dar această nu înseamnă că ei nu s-au pocăit toată viaţa lor. Mărturisirea păcatelor mici, aşa cum recunoaşte şi articolul 1447 al Catehismului catolic, este o practică monahală, şi ea se făcea în faţa unui îndrumător spiritual care putea să fie un simplu monah mai avansat, fără harul preoţiei, iar în cazul mănăstirilor feminine, mărturisirea se făcea în faţa stareţei / abadessa. Forma de astăzi a mărturisirii s-a generalizat în Apus de prin sec. VII, iar Răsărit abia în sec. XI-XII. Şi ea nu este rea, doar că uneori devine exagerat de formală, iar îndrumătorii spirituali nu sunt întotdeauna pregătiţi. De aceea, Biserica Greacă dă dreptul de a primi mărturisirea unui foarte mic de preoţi, care au o pregătire specială şi mai în vârstă, mai ales că la ei nu s-a accentual niciodată legătura dintre spovedanie şi împărtăşanie.

În Bisericile Română şi Rusă, unde poporul se împărtăşeşte mai rar, fiecare trece de obicei mai întâi pe la spovedanie şi abia apoi se împărtăşeşte. Această practică obligă ierarhia superioară să permită oricărui preot de a spovedi, iar consecinţele nu sunt întotdeauna bune, căci foarte mulţi preoţi sunt lipsiţi de pregătire şi experienţă. Pe de altă parte, practica de a spovedi credincioşii înainte de fiecare împărtăşire e o dovadă de neîncredere şi infantilism spiritual, mai ales că preoţii nu se spovedesc înainte de fiecare împărtăşire, deşi mulţi dintre ei nu se ridică la înălţimea spirituală a credincioşilor. De multe ori, mai ales în perioada posturilor, din cauza disciplinei penitenţiale, unii ortodocşi percep spovedania ca un ghişeu la care se dau bilete pentru împărtăşanie, şi acest lucru nu este normal.

Ca de obicei, soluţia este să alegem calea de mijloc şi să învăţăm poporul ce înseamnă adevărata pocăinţă. Aceasta nu poate fi lipsită de spiritul ascetic al Bisericii. Încercarea de „a veni în întâmpinarea omului modern” şi de a reduce posturile, durata slujbelor, durata opririi de la împărtăşire şi altele, după cum a încercat Conciliul II Vatican, nu l-a apropiat pe om de Dumnezeu şi nici nu i-a oferit o mai mare speranţă în El. Din contra, avem şi mai mulţi oameni în stare de depresie, iar rata suicidelor e mult mai mare. Despre indiferenţa spirituală nici nu mai vorbim…

Pocăinţa porneşte dintr-o pornire interioară şi personală a omului, dar rezultatul ei depinde de capacitatea omului de a se integra în comunitatea euharistică. Retragerea pustnicilor pentru lucrarea pocăinţei nu seamănă, ba chiar este contrarie, izolării omului modern. Izolarea duce la păcat şi la aprofundarea păcatelor în om, pe când deschiderea prin iubire către Dumnezeu şi către oameni, vindecă şi transfigurează natura umană, readucându-l pe om în comunitatea euharistică în care s-a integrat prin botez şi trebuie să rămână până la moarte şi chiar după moarte. Nu este posibil ca omul să-şi construiască propria relaţie cu Dumnezeu, ocolind Biserica şi izolându-se de ea. Omul cade din cauza izolării sale, dar se pocăieşte numai prin integrare în Biserică, căci şi Biserica este într-o permanentă stare de pocăinţă. Ea zilnic, de sute de ori, strigă „Doamne, miluieşte”, iar Dumnezeu, iubindu-şi Mireasa care stă curată înaintea Lui, îşi revarsă harul Său sfinţitor. Acest har este capabil să spele necurăţia oricărui membru al Bisericii, dacă aceştia vor să fie fii ai lui Dumnezeu şi ai Bisericii. Iată de ce, în sec. III, scriitorul latin Lactanţiu (despre care am mai amintit), considera că pocăinţa adevărată e posibilă doar în Biserică şi aceasta este una dintre caracteristicile Bisericii adevărate.

Ierom. Petru (Pruteanu), www.teologie.net

Contact Form Powered By : XYZScripts.com