Header image

Ce mai putem cere noi de la acest Ierarh, Mitropolitul Gavriil (Bănulescu-Bodoni)

22:02, luni, 18 aprilie, 2016 | Cuvinte-cheie: , , ,

Ce mai putem cere noi de la acest Ierarh, care a fost la cîrma bisericească din Moldova și Ţara Românească iar timp de șapte ani șșapte luni fiind mitropolitul Chișinăului și Hotinului? – activitatea bisericească-administrativă  a Mitropolitului Gavriil (Bănulescu-Bodoni)

Scurt istoric

     Basarabia era un tărâm nou pentru activitatea de păstor a mitropolitului Gavriil, care a condus-o cu acelaşi zel, ce îl caracteriza, pentru binele Bisericii. Activitatea sa în această privinţă era o continuare a eforturilor depuse ani de zile pentru păstorirea Exarhatului moldo-valah. Ceea ce nu a reuşit să realizeze în Exarhatul moldo-valah, din cauza timpului scurt cît a fost în fruntea acestuia sau din cauza altor circumstanţe nefavorabile, el a izbutit să realizeze în Basarabia, care, se poate afirma cu certitudine, îi datorează mitropolitului Gavriil existenţa sa duhovnicească.

    Locuitorii, de frica războiului, fugeau în pădurile seculare sau se strămutau cu totul. „Pentru că turcii, – din spusele lui Mihelson, – încep războiul cu devastarea şi pustiirea ţinutului, dacă nu spreră să-l menţină. În urma acestor, cum s-ar spune, prevestiri ale războiului, ţinutul (Basarabia), totdeauna a avut de suferit a avut de suferit mai mult decât de război; nouă ne rămâeau stepele, cu satele jefuite sau devastate cu totul, mai ale după tătari şi nohai, care pribegeau prin Basarabia”. Se înţelege de la sine că această stare de lucruri a avut consecinţe foarte proaste în ce priveşte viaţa bisericească din Basarabia.

   Mitropolitul Gavriil a atras atenţie asupra laturilor vieţii preoţimii basarabene şi a turmei sale şi a luat toate măsurile pentru a înbunătăţi situaţia lor moral-religioasă şi a stabili o legătură vie dintre Basarabia şi întreaga Rusie. Aproape toate parohiile erau ocupate de persoane care nu aveau nici un fel de studii, abia dacă ştiau carte, ne fiind superiori mintal şi moral oamenilor simpli. Biserica nu-i atragea pe credincioşi în zilele de duminică şi de sărbătoare, pentru că amvonul era mut şi aici nu se auzea cuvântul viu al credinţei şi moralei creştine, însufleţite de dragoastea ferbinte a păstorului spre povăţuirea şi înlăturarea viciilor din viaţa enoriaşilor. Feţele bisericeşti, săvârşind neglijent şi fără pătrundere slujbele dumnezeieşti, erau numai executori mecanici a ritualilor bisericeşti.

   Dicasteria mitropolitului raporta: „Preoţimea eparhiei noi, cât şi protopopii au nevoie de studii şi pregătire pentru a se ajunge la o stare de lucruri satisfăcătoare, binevoiţi a numi în eparhia nouă doi inspectori sau conducători, pe care îi veţi alege Dumneavoastră şi să le încredinţăm, pentru inspectare, ţinuturile Orhei, Făleşti, iar celui de-al doilea – ţinuturile Lăpuşna, Hotărniceni, Codru, Greceni”.

   Însă mitropolitul Gavriil vedea lucrurile mult mai adânc. El considera că nu organul de supraveghere poate dezvolta în rândurile preoţimii conştiinţa sarcinilor puse în seama ei, ci instruirea acesteia. Iată de, odatăodată cu necesitatea înfiinţării noi eparhii, mitropolitul Gavriil considera strigentă şi problema înfiinţării unui Seminar Teologic, unde viitorii păstori ai Bisericii ar primi studiile necesare şi ar fi pregătiţi pentru slujire destoinică în calitate de păstori. Rector a fost numit părintele Petru Kunţki.

   La 27 ianuarie 1813, în propunerea adresată Dicasteriei mitropolitul Gavriil scria: „Cu ajutorul lui Dumnezeu, casa pentru organizarea şcolii, care se numeşte Seminar Duhovnicesc şi învăţători înzestraşi pentru învăţătură au fost aleşi.

   În felul acesta, la 31 ianuarie 1813, a fost deschis Seminarul Teologic de la Chişinău, având la început 2 clase, apoi, treptat, s-au adăugat clase noi şi abia în 1821 Seminarul a avut componenţa deplină a claselor.

   Prosperarea Seminarului a fost una din preocupările de bază a mitropolitului Gavriil (Bănulescu-Bodoni). Mitropolitul Gavriil dorea ca aici să înveţe mai mult copiii clerului. Însă măjoritatea preoţimii încă nu era pătrunsă de conştiinţă necesităţii de a le da copiilor studii, preferând să rămână neştiutori de carte sau limitându-se numai la instruirea de acasă a copiilor, sperând, conform obiceiului tradiţional, să ajungă slujitori bisericeşti fără să mai studieze la şcoală. Iată de ce mitropolitul Gavriil considera că este datoria să se adreseze clerului cu povețe.

    „…Totodată, informăm preoţii şi ţârcovnicii (dascălii şi paracliserii), că de acum acum înainte, dacă cineva din preoţi sau diaconi, sau dascăli nu va depune străduinţe pentru a-şi învăţa copiii,ei vor fi luaţi la evidenă şi, în măsura nepăsării, vor fi pedepsiţi, iar copiii lor, atingând vîrsta de 15 ani fără să fi învăţat carte, vor fi excluşi din preoţie”.

   Seminarul Teologic de la Chişinău îşi mărea treptat numărul învăţătorilor şi al elevilor, creştea şi nivelul studiilor care se făceau. În afară de această, casa închinată ca locul pentru Seminar, „din cauza stării de dărăpănare în care se afla şi cauza spaţiului mic” nu corespundea absolut necesităţilor şi „chiar era periculoasă, exista primejdia de a se prăbuşi”. Trebuia să fie construită o clădire specială pentru Seminar. Căutarea mijloacelor pentru acest scop a fost una din marile griji ale mitropolitului Gavriil. În urma eforturilor, în timp scurt, pe teren nou, în locul dâmburilor şi a tufelor, a apărut clădirea minunată a Seminarului, cu două etaje şi cu încăperi pentru învăţători, pentru clasele seminaruluii Teologic, pentru pansionul nobil de pe lîngă seminar, pentru spital și pentru slujitori. Tot acolo alăturea, se înălța clădirea casei arhierești cu biserica și cu atenansele pentru Discasterie, pentru Tipografie, etc.

   Seminarul teologic, datorită mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, a fost vlăstarul său cel mai iubit, în care el vedea garanția viitoarei eparhii moldovenești. Încă în tot timpul vieții sale el a avut bucuria nespusă să vadă roadele. El a ajuns să vadă, cum afirmă părintele Petru Kunițki, ,,că elevii nou-înființatului seminar la Chișinău citesc pe de rost predicile alcătuite de el. Obrajii săi erau udați cu lacrimi, cînd discipolii Seminarului îl salutau cu vorbe minunate, rostite în diferite limbi, pe care ei sub grija și patronarea sa părintească, le învățau cu succes.

    Trebuie să atragem atenția că Seminarul Teologic, înființat de el, era pe atunci, unica instituție de învățătură din ținutul recent alipit la Rusia, în care, învățămîntul era la cea mai joasă treaptă.

    „Atât în acest ţinut, cât şi în întreaga Moldovă, învăţămân­tul este în cea mai proastă stare. Nu numai păturile de jos ale trăitorilor nu sunt iluminate şi rămân total neştiutoare de carte, dar chiar şi boierii, şi însăşi preoţimea nu sunt departe de cei de jos, însă nu pentru că nu au avut dorinţă sau capacităţi, întrucât fiecare boier angajează un învăţător sau doi de limbi străine şi copiii boierilor au succese în studierea limbilor. Toţi boierii mai vorbesc, pe lângă limba maternă, moldovenească (română), grea­ca şi franceza, mulţi cunosc germana şi italiana. Insă, ei aproape că nu au idee de creaţia literară precum şi de alte cunoştinţe. Cauzele acestei situaţii sunt următoarele:

1)                     — învăţătorii răuvoitori, care primesc bani foarte mari şi întreţinere din partea părinţilor, îi învaţă pe copiii lor numai să numească lucrurile cu cuvinte străine, însă nu le deschid calea pentru succesele de mai departe în ştiinţe;

2)                     Mai înainte, Guvernul nu numai că nu acorda nici o atenţie acestui fapt, dar se pare că intenţionat se străduiau să-i ţină pe moldoveni în ignoranţă. Agramatismul boierilor moldo­veni se explică prin faptul că domnitorii erau trimişi din rândul grecilor de la Constantinopol, în caz contrar, moldovenii ar fi. avut această înaltă demnitate, după cum fusese mai înainte”. (Куницкий П. Статистическое описание Заднестровской области…, – Сс. 28- 29. Această lucrare, prima în istoria Basarabiei, este o raritate bibliografică)

   Seminarul de la Chişinău, pe atunci fiind unica instituţie de învăţământ din Basarabia, servea ca centru de învăţământ nu numai pentru copiii preoţimii, dar şi pentru toate păturile soci­ale. în afară de aceasta, în 1816 mitropolîtul Gavriil, la dorinţa nobilimii din Basarabia şi cu permisiunea suverană a înfiinţat pe lângă Seminar aşa-numitul „pansion de nobili” pentru a-i in­strui pe copiii nobililor basarabeni, care până în 1834 a înlocuit Gimnaziul regional al Basarabiei.

   Seminarul Teologic de la Chişinău nu numai că a pus baze­le învăţământului în Basarabia, dar de competenţa sa ţinea şi controlul asupra tuturor învăţătorilor particulari şi a educatori­lor din ţinut, care, în majoritate, erau din rândul străinilor şi o parte din ei, în general, nu aveau nici o închipuire despre peda­gogie. Dreptul de a-i supraveghea pe educatorii străini a fost dat autorităţilor duhovniceşti de către namestnikul (guvernatorul) regiunii Basarabia, Bahmetiev, în 1816 şi a fost confirmat de către împăratul Alexandru I. în anul 1821. Seminarul de la Chi­şinău, condus de înţeleptul Arhipăstor, a stat de strajă, apărând învăţământul adevărat.

    Instituind Seminarul Teologic, mitropolitul Gavriil a pus baze solide pentru instruirea preoţimii moldovene sau, mai bine zis, pentru a le da studii copiilor, ca viitori slujitori ai Bisericii Ortodoxe. Dar el nu scăpa din vedere nici preoţimea contempo­rană lui, a cărei viaţă suferea de foarte multe neajunsuri, reflec- tându-se negativ asupra întregii vieţi bisericeşti din Basarabia. Numeroasele Dosare păstrate în Arhiva Consistoriului Duhov­nicesc de la Chişinău şi datate din perioada de atunci ne servesc ca o confirmare documentară în susţinerea acestei afirmaţii. Nu considerăm necesar să ne oprim aparte asupra fiecărui aspect dureros din viaţa preoţimii, însă grupându-le, prezentăm cele mai mari cusururi ale preoţimii timpurilor de atunci:

1)                    — atitudinea neglijentă a slujitorilor bisericeşti faţă de îndeplinirea obligaţiilor păstoreşti, care se manifesta, mai ales, prin faptul că nu erau săvârşite slujbele bisericeşti şi nu era în­drumată turma în zilele de duminică şi de sărbătoare;

2)                    — „vagabondajul” preoţimii, nivelul ei moral scăzut, pre­dominând viciul beţiei. Pentru a pune capăt acestor beteşuguri, mitropolitul Gavriil a recurs la diferite mijloace:

— vizite frecvente prin eparhii, în timpul cărora el povăţuia preoţimea să-şi onoreze cu demnitate slujirea preoţească;

– gramatele de îndrumare, forma iubită a arhipăstorului de adresare preoţimii;

– acei care se făceau vinovaţi erau supuşi „supravegherii permanente” din parea unor persoane;

— canonul de a trimite slujitorii bisericeşti nevrednici pen­tru o anumită perioadă de timp în una din mănăstiri, uneori interzicându-le să săvârşească slujbe şi să poarte sutană.

    Părăsirea bisericilor de către preoţi în zilele de duminică şi de sărbătoare era pe atunci un fenomen obişnuit. Preoţii prefe­rau mai mult în zilele de sărbătoare să meargă la târguri, care, de regulă, se organizau în aceste zile.

   Apoi Prea Sfinţia sa a atras atenţie asupra faptului, că ase­menea „nerânduieli in viaţa bisericească” există în multe parohii ale eparhiei păstorită de el; că el, în repetate rânduri, a observat această stare de lucruri în timpul reviziilor sale anterioare, pen­tru aceasta „preoţii au fost certaţi” şi li s-a explicat că ei trebuie „cel puţin să săvârşească Sfânta Liturghie în fiecare duminică şi în zilele de sărbătoare”.

   Un ordon exemplar al Ierahului este — să se anunţe în toată eparhia, prin protopopi, că slujitorii bisericeşti nu trebuie să lase zilele de duminică şi de sărbătoare fără săvârşirea slujbelor dumnezeieşti şi fără să facă Vecerniile, cu atât mai mult in zilele când la Vecernii, potrivit cerinţelor Tipicului, este necesară Intrarea (Vohodul) şi Marele Prochimen.

Nici o parohie să nu rămână fără preot; când preotul va avea necesitatea să plece, toate acestea să fie încredinţate tovară­şului său; dacă în biserică va exista numai un preot, el trebuie să-l anunţe pe blagocin, care este obligat să numească alt preot, până la revenirea, celui plecat189.

   Mitropolitul Gavriil înţelegea foarte bine, că asemenea fe­nomene triste sunt cauzate de lipsa de pregătire a preoţilor.

   Existenţa preoţilor hoinari şi a celor fără de locuri, serveşte mărturie a faptului cât de jos era nivelul de dezvoltare mintală şi morală a unor slujitori ai altarului în ţara ortodoxă, ce suferea sub stăpânirea islamului. Iată de ce primul Prea Sfinţit mitropolit al Basarabiei chiar şi pe cei în vîrstă din rândul clerului, probabil, îi considera la acelaşi nivel cu adoles­cenţii.

   Erau  de­puse eforturi permanente ca să fie înălţat moral şi, în fiecare an, se raporta autorităţilor duhovniceşti despre conduita sa, în termenii stabiliţi, pentru a primi indicaţiile corespunzătoare în ce priveşte soarta de mai departe a celui„vinovat”.

   Având grijă de preoţii din parohii, mitropolitul Gavriil n-a lip­sit de atenţia sa păstorească nici mănăstirile, şi nici călugării din acestea. Viaţa internă a mănăstirilor s-a constituit sub guverne străine şi de altă credinţă şi se confrunta cu multă dezorganizare şi diverse probleme. Cunoaştem situaţia mănăstirilor din princi­patele Moldova şi Valahia. în componenţa Moldovei intra şi Ba­sarabia de acum. Suntem familiarizaţi şi cu activitatea exarhului Gavriil, orientată spre îmbunătăţirea vieţii in mănăstiri. Dar aco­lo, din cauza circumstanţelor pe care le cunoaştem, atenţia exar­hului era orientată mai mult spre mănăstirile „închinate”.

    În Basarabia, nu existau mănăstiri „închinate” (în afară de cea de la Căpriana, care, la intervenţia mitropolitului Gavriil, a fost pusă sub oblăduirea casei arhiereşti de la Chişmău). Din această cauză mitropolitul Gavriil era preocupat de mănăstirile locale (pământene). Mai întâi, el a considerat necesar să repe­te indicaţia pe care au primit-o, în 1808, egumenii mănăstirilor moldoveneşti, pământene. în legătură cu orânduirea vieţii mă­năstireşti; aceasta se termina în felul următor: „…vi se indică… să urmăriţi ca în mănăstiri să fie respectată buna cuviinţă şi li­niştea, iar călugării să se îndepărteze de ispitele vieţii şi să înveţe cuvântul Domnului şi să fie antrenaţi în munci, pentru binele lor şi al lăcaşului; să fie, peste tot, măreţie şi să-şi îndeplinească îndatoririle de călugări după canoanele Sfinţilor Părinţi”

    Unul din neajunsurile principale în organizarea majorităţii mănăstirilor moldoveneşti a fost lipsa convieţuirii de obşte (chi- noviale), de aici — dezvoltarea proprietăţii personale a călugă­rilor (cu dreptul de a fi moştenită de la alţii şi transmisă moş­tenitorilor, după cum vor găsi ei de cuviinţă) şi. în legătură cu acest fapt – agitaţia lumească şi interesele călugărilor pentru a se întreţine. Mitropolitul Gavriil a avut grijă să fie puse bazele convieţuirii de obşte (chinoviale) în toate mănăstirile Basarabi­ei. fără excepţie. Astfel. în Decretul Dicasteriei din 3 februarie 1819 blagocinilor din mănăstiri a fost dat  ordin.

    Au existat şi alte dispoziţii similare, date de exarhul Gavriil privitoare la această chestiune. Dar convieţuirea de obşte (chinovială) prindea foarte greu rădăcini în mănăstiri, pentru că limita viaţa samavolnică a călugărilor. Aceasta l-a determinat pe mitro­politul Gavriil să numească un „supraveghetor”, în obligaţia căru­ia intra să introducă, în fiecare mănăstire, „convieţuirea de obşte (chinovială), buna cuviinţă şi ordinea în slujbele dumnezeieşti”. Cu această obligaţie a fost învrednicit ecleziarhul Mitropoliei – arhi­mandritul Sinesie, cunoscut pentru „experienţa sa de introducere a bunei cuviinţe în biserici”.

    Acest ordin al exarhului Gavriil Bănulescu-Bodoni despre in­troducerea convieţuirii de obşte (chinoviale) în mănăstiri a fost una din ultimile sale indicaţii dinainte de moarte (30 martie 1821). El aşa şi n-a ajuns să vadă roadele preocupărilor sale în această privinţă.

Datorită preocupării mitropolitului Gavriil, numărul lăcaşu­rilor în Basarabia creştea tot mai mult. Ca dovadă incontesta­bilă. în acest sens. sunt informaţiile din Arhiva Consistoriului local, pe care le prezentăm:

1)                     în 1813, la Dicasterie au fost prezentate 14 cereri din partea diferitor parohi ca să li se permită să construiască biserici noi;

2)                     în 1814 autorităţile eparhiale au examinat 16 cereri simi­lare;

3)                     în 1815 au fost prezentate 30 de cereri pentru a obţine per­misiunea să fie construite 30 biserici;

4)                     în 1816 au fost înregistrate 23 de cereri;

5)                     în 1817 – 39 de cereri;

6)                     în 1818 – 27 de cereri;

7)                     în 1819 – 16 cereri;

8)                     în 1820 – 11 cereri.

   În  total, pe parcursul a 8 ani,  în Basarabia au început a fi construite şi, în majoritate finisate – 200 de biserici noi!

    Construirea unui număr atât de mare de biserici este pentru noi încă un fapt care surprinde, dacă vom atrage atenţie asupra stării grele în care se aflau, pe atunci, locuitorii Basarabiei în urma căreia ei nu doreau să zidească biserici.

   Depunând eforturi ca să-şi pună enoriaşii în condiţii prielni­ce dezvoltării lor religios-morale, mitropolitul Gavriil, pe lângă grijile pentru construirea bisericilor, era preocupat foarte mult să fie „predată” preoţilor „învăţătura bisericească”, în formă de îndrumări din Catehism şi conversaţii:

1)                     — In fiecare duminică şi în zi de sărbătoare să fie predicată învăţătura sfântă, înainte de Liturghie sau după aceasta, în de­pendenţă de cum va fi mai convenabil pentru enoriaşi;

2)                     — Predicarea credinţei şi a vieţii creştine trebuie să se facă în forma poveţelor sau conversaţiilor, bazate pe Catehism, care. una după alta. ar prezenta obiectele acestei învăţături în ordine sistematizată şi cu anumită căldură;

3)                     — Să fie depuse toate eforturile, ca în îndrumările expuse, să existe adevărul mântuitor şi îndatoririle creştineşti, fără a intra în detalii, care nu sunt nimănui necesare;

4)                     — In predicarea îndrumărilor trebuie să se ţină cont şi de necesităţile duhovniceşti ale ascultătorilor, pe cât va fi posibil, dar fără descrieri grave, care mai mult supără decât sădesc pa­cea şi nu dau dovadă de griji în plus pentru artă, care este în stare mai mult să pună obstacole, decât să dezvolte duhul cuvioşiei;

5)                     — Limba acestor îndrumări să fie, pe cât va fi posibil, clară şi simplă, dar ferită de cuvintele josnice sau necorespunzătoare subiectului şi locului poveţelor;

6)                     — Aceste poveţe, mai ales la început, să fie scurte, pentru ca ascultătorii să le reţină în memorie, fără eforturi, şi să se pă­trundă de aceste învăţăminte, pentru continuarea lor.

          Îndrumările  puteau fi rostite în limbile rusă şi moldoveneas­că (română). Supravegherea pentru îndeplinirea acestor reguli şi cenzura poveţelor erau puse în seama protopopilor şi a blagocinilor.

In felul acesta, Arhipăstorul nostru avea grijă de necesităţile religios-morale ale turmei încredinţate lui de Dumnezeu.

    Treptat creştea numărul lăcaşurilor, învăţăturile introdu­se în timpul săvârşirii slujbelor dumnezeieşti – toate acestea, indiscutabil, trebuiau să aducă roade bune, influenţând bene­fic asupra enoriaşilor. Dar un obstacol foarte mare în realizarea scopului propus erau pretutindeni iarmaroacele în zilele de du­minică, care sustrăgeau populaţia de la biserică. Arhipăstorul a început, cu sârguinţă, să lupte împotriva acestui rău.

   În acest sens problema se soluţiona în Basarabia, datorită activităţii păstoreşti a mitropolitului Gavriil. El a atras atenţie asupra petrecerii în mod corespunzător a zilelor de duminică şi de sărbătoare, fiind nevoit să lupte mult cu indiferenţa autorită­ţilor civile, care, probabil, erau de acord cu argumentele mitro­politului în această chestiune, însă nu-i acordau ajutorul cuvenit pentru că nu puteau sau aveau altă opinie în această privinţă.

   Devenind Arhipăstor al eparhiei nou-înfiinţate în Basara­bia, mitropolitul Gavriil a înaintat un Demers guvernatorului Scarlat Sturza, ca să li se interzică locuitorilor Basarabiei să se adune la iarmaroace în zilele de duminică. Într-adevăr, un oarecare timp iarmaroacele se organizau în zilele de muncă (lucrătoare), dar peste o vreme, din nou, a început a se aduna lumea la iarmaroc în zilele de duminică, încălcând caracterul sfânt al acestor zile.

   Dar de la un timp încoace (probabil, în urma uneltirilor şi insistenţelor jidanilor), lumea a început din nou a se aduna la iarmaroace în zilele de duminică.

   Guvernatorul Garting a răspuns la adresare, că a dat indicaţi­ile de rigoare ca în zilele de duminică să nu se organizeze târguri şi să nu fie deschise prăvăliile, atât în Chişinău cât şi în oraşele şi târgurile regiunii de aici. Zi de târg a fost numită joia.

    Asemenea Mitropolitul Gavriil a înființat o tipografie eparhială, unde au fost traduse mai multe cărți, în limba română:

Liturghierul (1815),

Molitvelnicul, (1815 și 1916),

Ceaslovul (1817),

Psaltirea (1818),

Mineiul de obște (1820),

Apostolul (1820),

Evanghelia (1820),

Tipicul (1821),

Bucoavna (1814),

Catihisis (1816), după Platon al Moscovei.

La insistențele sale, s-au tipărit și Noul Testament (1817) și Biblia (1819), în limba română, la Petersburg.

+  PETRU

EPISCOP  DE  UNGHENI  ŞI  NISPORENI,

PREŞEDINTELE COMISIEI DE CANONIZARE

AL  BISERICII  ORTODOXE  DIN  MOLDOVA

Mitropolit-Gavriil-Banulesu-Bodoni_21

Contact Form Powered By : XYZScripts.com