Header image

Ce o fi şi Creştinismul acesta?

23:27, sâmbătă, 24 ianuarie, 2015 | Cuvinte-cheie: ,

Citesc o declaraţie a lui Gabriel Liiceanu în care acesta îl „urechează” pe papa Francisc pentru declaraţia în care acesta a lăsat de înţeles că, oricât de pontif este, ar plezni pe cine i-ar jigni mama.

Citind declaraţiile lui Liiceanu nu pot să nu remarc că religia creştină este şi cea mai neînţeleasă credinţă din lume.
Domnul Liiceanu se face purtătorul de cuvânt al unei adevărate stări de spirit mainstream când vine vorba de Creştinism. Religia creştină ar fi un soi de telenovelă dusă până la absurd, de târg rozaliu de Sfântul Valentin, de miorlăială în care patetismul sentimental ar ţine loc de dogmă. De la Creştinism se aşteaptă sentimentalisme, un soi de lirică rimată bună să împodobească felicitări sau SMS-uri de 8 martie şi de Sărbători de iarnă. Deşi nu o recunosc expres, aceşti „cunoscători” ai creştinismului tind să confunde pe Dumnezeu Tatăl cu Moş Crăciun şi pe Iisus Hristos cu …iepuraşul de Paşti.

Dar este Creştinismul astfel?

Desigur, porunca Iubirii este inima şi nucleul dur al Creştinismului. Şi da, există o obligaţie a iubirii faţă de duşmani.
Dar nu trebuie să fi un mare exeget al Scripturii, nici să ai nu ştiu ce studii profunde de teologie ca să găseşti în paginile Scripturii şi ale Noului Testament, dar şi în istoria Bisericii şi Tradiţia ei, atât explicaţia acestei iubiri cât şi felul în care aceasta trebuie să se manifeste.

Vedem că iubirea asta creştină nu exclude ci include, chiar impune, certarea celui care greşeşte, pedepsirea lui, uneori chiar cu moartea. Vedem că există o ierarhie a iubirii în care Dumnezeu trebuie iubit şi ascultat mai mult decât oricine: mamă, tată, fiu, fiică (Matei, 10,35). Că acest lucru presupune o tensiune reală în viaţa de zi cu zi a omului – principalii săi duşmani putând să fie chiar cei din aceeaşi casă cu el ( Matei, 10,36). Vedem că această tensiune se extinde la nivelul macro: creştinul este separat de lume şi într-un război cu lumea, care neînţelegându-l, îl urăşte (Ioan, 15, 18-19).

Vedem că tot ce înseamnă Creştinism este tensiunea eliberării de matrixul acestei lumi, cu tot ceea ce presupune aceasta. „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa.” (Matei 10,34-35).

Da, desigur, un creştin renunţă la aroganţele sale şi la ego-ul său, dar nu pentru a se transforma într-o prăjiturică de Crăciun ci tocmai pentru a îşi descoperi adevăratul Eu – de persoană care nu este a acestei lumi, de mădular viu al Bisericii.

E drept, mulţi – şi din păcate mulţi teologi, clerici şi predicatori creştini – fac un slalom prin temele Scripturii şi istoriei Bisericii, evitând orice nu sună „corect politic”, orice ar putea deranja urechile celor care cred că religia creştină e ca o producţie „reuşită” a cinematografiei indiene.

Dar aceasta nu înseamnă altceva decât că ei înşişi se înstrăinează astfel de Creştinism.

Bogdan Duca, http://activenews.ro/

Contact Form Powered By : XYZScripts.com