Header image

Predică la Dumi­nica a VII-a dupa Paşti a Sfin­ti­lor Parinti de la Sino­dul I Ecu­me­nic

22:09, sâmbătă, 23 mai, 2015 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , ,

Dumi­nica a VII-a dupa Paşti a Sfin­ti­lor Parinti de la Sino­dul I Ecu­me­nic

Evan­ghe­lia des­pre Ruga­ciu­nea Dom­nu­lui şi Mân­tu­i­to­ru­lui nos­tru pen­tru noi

Sa fim cu totii una în sla­vi­rea Tata­lui, şi Fiu­lui şi Duhu­lui Sfânt — Tre­i­mea cea deo­fi­inta şi nedes­par­tita, acum şi puru­rea, şi-n vecii veci­lor.

Închipuiti-va ca îi vedeti pe uce­ni­cii unui înva­ta­tor des­pre care nu ati auzit nimic. Îi vedeti sme­riti, cum­pa­tati, înte­lepti, râv­ni­tori, ascul­ta­tori şi îndes­tu­lati cu toate fap­tele cele bune care se afla sub soare. Ce vei crede des­pre înva­ta­to­rul lor? Fara îndo­iala ca vei avea des­pre el cea mai buna parere cu putinta.

Închipuiti-va ca îi vedeti pe sol­da­tii unei cape­te­nii de osti, des­pre care nu ati prea auzit. Îi vedeti ca sunt har­nici, cura­josi, dis­ci­pli­nati, îndes­tu­lati de iubire fra­teasca şi bucu­ria de a se jertfi. Cum îl veti socoti pe mai marele lor? Cu sigu­ranta îl veti socoti vred­nic de toată lauda.

Închipuiti-va ca se afla înain­tea voas­tra un fruct oare­care, pe care nu l-ati vazut nici­o­dată nici nu l-ati gus­tat în viaţa voas­tra; un fruct ara­tos ochi­lor, cu gust minu­nat şi miros pla­cut. Va veti întreba ce fel de pom rodeste ast­fel de fructe şi, daca voi nu ati cunos­cut înainte pomul acela, îl veti socoti cel mai bun pom din lume, şi îl veti lauda pâna la cer.

Atunci, iata, vazând uce­nici buni, veti socoti ca înva­ta­to­rul este bun. Vazând sol­dati buni veti socoti ca, mai marele lor este bun. Și vazând fructe bune, veti socoti ca pomul este bun.

“Fie­care pom se cunoaste dupa roa­dele lui” (Luca 6:44). Pomul bun nu face fructe rele, şi nici pomul cel rau nu face fructe bune. “Dupa roa­dele lor îi veti cunoaste. Au doara culeg oame­nii stru­guri din spini sau smo­chine din mara­cini?” (Matei 7:16).

Nu: spi­nii nu se culeg din vita de vie, nici sca­ie­tii din smo­chini. Pomul bun da roada buna, iar pomul rau da roada rea. Acest lucru este atât de lamu­rit pen­tru fie­care, încât nu este nevoie de nici un fel de dovada.

Dom­nul Iisus a folo­sit exem­ple atât de lamu­rite din natura, pen­tru a-i învata pe oameni ade­va­ruri duhov­ni­cesti şi morale lim­pezi, fiindca natura slu­jeste în gene­ral ca cel mai desa­vâr­sit chip al vie­tii omu­lui duhovnicesc.

Închipuiti-va doar o clipa ca nu stiti nimic des­pre Dom­nul Iisus Hris­tos; ca nu ati auzit de El nici­o­dată; ca nu ai citit nici­o­dată Evan­ghe­lia Lui. Și închipuiti-va în ace­lasi timp ca va aflati într-o tara ai carei sin­guri locu­i­tori sunt Apos­to­lii Lui, sfin­tii şi muce­ni­cii, bar­bati şi femei bine pla­cuti lui Dum­ne­zeu; toti cei care L-au urmat pe Hris­tos şi au vie­tuit dupa Legea şi exem­plul Lui.

Atunci, v-ati afla prin­tre uce­ni­cii unui înva­ta­tor necu­nos­cut vouă; prin­tre sol­da­tii unei cape­te­nii necu­nos­cute vouă; şi veti vedea roa­dele unui pom necu­nos­cut vouă. Nes­ti­ind nimic des­pre Hris­tos, ati ajunge să-L cunoas­teti prin oame­nii Sai.

Prin uce­ni­cii Sai, ati ajunge să-L cunoas­teti pe cel mai bun Înva­ta­tor care se afla sub soare; prin sol­da­tii şi urma­to­rii Sai, ati ajunge să-L cunoas­teti pe cel mai puter­nic şi mai biru­i­tor Câr­mu­i­tor care a pasit vreo­data pe pamânt; prin roa­dele Lui, ati ajunge să cunoas­teti pomul cel mai dulce şi mai rodi­tor, Pomul Vie­tii, a carui dul­ceata întrece dul­ceata tutu­ror celor­lalti pomi din lumea zidita.

Astazi Bise­rica sar­ba­to­reste pome­ni­rea unei cete mici de uce­nici şi urma­tori ai Sai.

Astazi Bise­rica aduce înain­tea voas­tra numai trei sute opt­spre­zece din­tre roa­dele Sale dulci, înmi­res­mate şi nestri­ca­cioase. O ceata mica dar aleasa.

Aces­tia sunt cei tre­i­sute şi opt­spre­zece Sfinti Parinti ai Pri­mu­lui Sinod Ecu­me­nic, care s-a tinut la Niceea în anul 325, în tim­pul împa­ra­tu­lui Con­stan­tin cel Mare, pen­tru apa­ra­rea, lamu­ri­rea şi înta­ri­rea Cre­din­tei Ortodoxe.

La vre­mea aceea, se ara­ta­sera “lupi îngro­zi­tori” (Fapte 20:29) sub chi­pul înse­la­tor al pas­to­ri­lor Bise­ri­cii, care din pri­cina vie­ti­lor lor desfrâ­nate, nu au putut afla un loc pen­tru ade­va­rul lui Hris­tos în laun­trul lor, ci au lasat cre­dinta deo­parte, învatându-i pe oameni desfrâ­na­rea pe care o tra­iau ei.

De aceea, Duhul Sfânt i-a adus pe acesti sfinti ai lui Dum­ne­zeu la un loc, la un Sinod, ast­fel încât, ade­va­ra­tii înva­ta­tori ai lui Hris­tos să fie vazuti, ca împo­tri­vi­tori ai min­ciu­nii; şi pen­tru ca să se vada taria celor care lupta pen­tru Hris­tos asu­pra celor care lupta împo­triva Lui; pen­tru ca să se vada roada ade­va­rata, dulce a Pomu­lui Celui bun care este Hris­tos, împotrivindu-se roa­de­lor putre­gaite şi amare ale pomu­lui celui rau.

Pre­cum ste­lele care lica­resc pe cer îşi pri­mesc lumina de la soare, tot aşa Sfin­tii Parinti au stra­lu­cit la Niceea, pri­mind lumina de la Dom­nul Hris­tos şi Duhul Sfânt. Aces­tia erau bar­bati pur­ta­tori de Hris­tos, caci Hris­tos traia şi stra­lu­cea în fie­care din­tre ei. Aces­tia erau mai mult sala­slu­i­tori ai ceru­lui decât ai pamân­tu­lui, mai mult ca înge­rii decât oameni. Aces­tia erau, întru ade­var, Bise­rica a Dum­ne­ze­u­lui Celui viu, pre­cum Dum­ne­zeu a zis ca: “Voi locui în ei şi voi umbla în ei” (II Corin­teni 6:16).

Nu este des­tul să pome­nim doar pe trei din­tre ei, pe cei pe care îi cunoas­teti cel mai bine, ca să va faceti o idee des­pre felul cum erau cei­lalti trei sute cinci­spre­zece: Sfân­tul nos­tru Parinte Nico­lae, Sfân­tul Spi­ri­don şi Sfân­tul Ata­na­sie cel Mare?

Multi din­tre ei au venit înain­tea Sino­du­lui, pur­tând pe tru­pu­rile lor ranile pri­mite pen­tru Hris­tos: de exem­plu, Sfân­tul Paf­nu­tie îşi pier­duse un ochi la locu­rile de suferinta.

Toti stra­lu­ceau cu o lumina laun­trica, care venea de la Dum­ne­zeu, şi în care ade­va­rul era vazut şi stiut. Ca urma­tori ai lui Hris­tos care a fost ras­tig­nit, ei pri­veau sufe­rin­tele lor ca pe nimic, care le-au adus o neîn­fri­care nemar­gi­nita şi de negrait prin cuvânt, în apa­ra­rea adevarului.

Prin cunoas­te­rea ade­va­ru­lui cea dată lor de la Dum­ne­zeu şi prin neîn­fri­ca­rea lor în apa­ra­rea ade­va­ru­lui, acesti Sfinti Parinti au dove­dit nete­me­i­ni­cia şi au dat o lovi­tura ere­ziei lui Arie celui rau, şi au alca­tuit Cre­zul pe care îl tinem şi îl mar­tu­ri­sim astazi ca pe ade­va­rul mân­tu­i­rii lui Dumnezeu.

Evan­ghe­lia de astazi nu vor­beste des­pre acest Sinod, ci des­pre ultima ruga­ciune a Dom­nu­lui nos­tru Iisus Hris­tos catre Tatal Sau cel Ceresc.

De ce citim aceasta ruga­ciune în Evan­ghe­lia de astazi?

Pen­tru ca aceasta ruga­ciune şi-a ara­tat lucra­rea la Pri­mul Sinod Ecu­me­nic. Prin pute­rea aces­tei ruga­ciuni, Dum­ne­zeu a facut pe Sfin­tii Parinti de la acest Sinod apa­ra­tori cre­din­ciosi şi neîn­fri­cati ai ade­va­ru­lui, şi biru­i­tori asu­pra isco­di­rii şi rau­ta­tii oame­ni­lor şi dra­ci­lor. Aceasta este ruga­ciu­nea cea mare:

Atunci, Iisus, ridi­când ochii Sai la cer, a zis: Parinte, a venit cea­sul! Prea­sla­veste pe Fiul Tau, ca şi Fiul să Te prea­sla­veasca. Tot ceea ce i-a înva­tat Dom­nul pe oameni să facă, a facut El Însusi. El i-a înva­tat pe oameni să se roage aşa: “Tatal nos­tru, Care esti în ceruri” (Matei 6:9). Și El a ridi­cat ochii Sai la cer, unde se sala­slu­ieste Tatal şi a zis: “Tata!” El nu spune “Tatal nos­tru”, cum spu­nem noi, ci pur şi sim­plu “Tata!”

Numai El sin­gur putea spune “Tatal Meu”; El şi nimeni alt­ci­neva, nici în cer nici pe pamânt, fiindca El este Fiul Cel Unul Nas­cut al Tata­lui ceresc, cel Unul deo­po­triva cu Tatal în fiinta şi în esenta — Cel Unul Fiu al Cel Unuia Tata — pe când noi sun­tem numai fii adop­tati prin mila şi harul lui Dumnezeu.

Ridi­când ochii Sai — nu numai ochii Sai cei tru­pesti ci şi ochii Sai cei duhov­ni­cesti — şi mai întâi aces­tia din urma. Vame­sul nu voia nici ochii să-şi ridice catre cer (Luca 18:13), fiindca acesta îşi sim­tea sta­rea de pacatosenie.

Cu toate astea, Dom­nul de buna­voie Și-a ridi­cat ochii Sai la cer, caci El era fara de pacat. A venit cea­sul Lui — cea­sul celei mai mari sufe­rinte. Numai El sin­gur a vazut lamu­rit acest ceas, cel mai cum­plit ceas de la înce­pu­turi pâna la sfâr­si­tul vea­cu­ri­lor. Numai El sin­gur a vazut aceasta deslu­sit chiar din­tru înce­pu­turi, şi din­tru înce­put El a spus aceasta mai dina­inte, şi a vor­bit des­pre aceasta uce­ni­ci­lor Sai. Dar uce­ni­cii Sai nu înte­le­geau, nici ini­mile lor nu au sim­tit dure­rea cât mai era înca vreme de zile, ci numai când vre­mea era aproape.

“Pro­sla­veste pe Fiul Tau!” Proslaveste-L în cea­sul acesta cum­plit aşa cum Tu L-ai pro­sla­vit pâna acum.

Proslaveste-L în moarte aşa cum L-au pro­sla­vit în viaţa.

Proslaveste-L în umi­lire şi chi­nu­ire, aşa cum L-ai pro­sla­vit întru taria cuvin­te­lor şi a faptelor.

Proslaveste-L între oameni, tot aşa cum Tu L-ai pro­sla­vit întru îngeri din­tru înce­pu­turi. Proslaveste-L pe Fiul Tau, “ca şi Fiul Tau să Te proslaveasca”.

Daca din prima parte a pro­po­zi­tiei pare ca Fiul este mai mic decât Tatal, din cea de a doua parte vedem deslu­sit ca Ei sunt deo­po­triva şi lucra­rea Lor este dim­pre­una întru taria pute­rii Lor, care este ase­me­nea. Tatal Îl pro­sla­veste pe Fiul, şi Fiul Îl pro­sla­veste pe Tatal, cu tarie nedes­par­tita şi cu iubire nedes­par­tita. Asa cum a vazut şi a grait Pre­a­va­za­to­rul: “Ori­cine taga­du­ieste pe Fiul nu are nici pe Tatal; cine mar­tu­ri­seste pe Fiul are şi pe Tatal” (I Ioan 2:23). Tatal L-a tri­mis pe Fiul în lume; Fiul L-a des­co­pe­rit pe Tatal lumii.

Nimic nu va fi cunos­cut de catre Fiul fara de Tatal, nici de catre Tatal fara de Fiul, aşa cum nu s-ar cunoaste lumina daca nu ar veni de la soare; nici soa­rele fara lumina care să-l des­co­pere. Și Apos­to­lul folo­seste aceasta ase­ma­nare, numindu-L pe Hris­tos “stra­lu­ci­rea sla­vei Lui” (Tata­lui) (Evrei 1:3). Dar Dom­nul nu cauta aceasta pro­sla­vire a Lui, de la Tatal, pen­tru El, ci pen­tru oameni, aşa cum vedem din urma­toa­rele cuvinte:

“Pre­cum I-ai dat sta­pâ­nire peste tot tru­pul, ca să dea viaţa ves­nica tutu­ror ace­lora pe care Tu i-ai dat Lui.” Vedeti în ce chip pri­veste Dom­nul slava Sa, din iubi­rea Sa de oameni! El spune aici lamu­rit, ca prin aceasta să dea oame­ni­lor viaţa ves­nica. Aceasta cere El de la Tatal Sau. Aceasta este pro­sla­vi­rea pe care o cauta El de la Tatal Sau.

În vreme ce oame­nii Îi pre­ga­tesc paha­rul amar al sufe­rin­tei, sudo­rii şi sân­ge­lui, El Se roaga ca Tatal Sau să le dea oame­ni­lor viaţa vesnica.

Ras­pun­sul Lui la pia­tra cea mai grea este pâi­nea cea mai dulce. El a spus de multe ori ca Tatal I-a dat Lui “putere asu­pra tru­pu­lui”; El a zis: “Toate Mi-au fost date de catre Tatal Meu” (Matei 11:27) şi “toate câte are Tatal ale Mele sunt” (Ioan 16:15).

Iar dupa Învi­e­rea Sa, El S-a des­co­pe­rit uce­ni­ci­lor Sai: “Datu-Mi-s-a toată pute­rea în cer şi pe pamânt” (Matei 28:18).

Iata deci ca Lui I s-a dat pute­rea asu­pra între­gii zidiri vii, şi Dom­nul doreste de la Tatal putere asu­pra vie­tii ves­nice, tot cu pri­vire la acele suflete care I-au fost date Lui: adica, să le dea viaţa vesnica.

Fiindca un lucru este, să existe putere asu­pra lumii celei muri­toare, şi alt lucru să aiba viaţa ves­nica în dar. La înce­pu­turi, când Dum­ne­zeu a dorit să zideasca omul cel viu şi fara de moarte, Sfânta Tre­ime, în între­gul Ei, a luat parte la aceasta zidire, caci se spune: “Sa facem om dupa chi­pul nos­tru” (Face­rea 1:26).

Și acum, când Înno­i­to­rul şi Mân­tu­i­to­rul lumii doreste să dea viaţa ves­nica oame­ni­lor celor muri­tori, El se sfa­tu­ieste în ruga­ciune cu Tatal Sau, întelegându-se, desi­gur, afla­rea de fata a Duhu­lui Sfânt.

În cazul acesta, ca şi la facere, viaţa ves­nica este pri­vita numai ca dar al Duhu­lui Sfânt. Într-un caz şi în altul, se spune ca viaţa ves­nica este cel mai mare bun pe care îl are Dum­ne­zeu în daru­rile Sale. Aceasta clipa a res­ta­u­ra­rii omu­lui la viaţa ves­nica, este la fel de maret şi de fara de ase­ma­nare ca şi acela al face­rii omu­lui din tarâna, caci pen­tru a face dintr-un om muri­tor unul nemu­ri­tor este o lucrare la fel de mare­ata şi Dum­ne­ze­iasca ca şi face­rea lui din tarâna.

“Și aceasta este viaţa ves­nica: să Te cunoasca pe Tine, sin­gu­rul Dum­ne­zeu ade­va­rat, şi pe Iisus Hris­tos, pe Care L-ai trimis.”

Cunoas­te­rea lui Dum­ne­zeu în viaţa aceasta pamân­teasca aduce înce­pu­tul şi pre­gus­ta­rea vie­tii celei vesnice.

Cunoas­te­rea lui Dum­ne­zeu: aceasta este sem­ni­fi­ca­tia vie­tii ves­nice cât mai sun­tem înca pe pamânt. Dar viaţa ves­nica ce va să vina este aşa cum, “cele ce ochiul n-a vazut şi ure­chea n-a auzit şi la inima omu­lui nu s-au suit ” (I Corin­teni 2:9).

“Dum­ne­zeu S-a des­co­pe­rit prin Duhul Sau” în aceasta lume numai celor care sunt cei mai pla­cuti lui Dum­ne­zeu. Dar cea mai mare bucu­rie a vie­tii ves­nice, în Împa­ra­tia cea cereasca, va sta în cunoas­te­rea cea mai mare a lui Dum­ne­zeu — în vede­rea fetei lui Dum­ne­zeu — caci, vor­bind des­pre copii, Dom­nul Însusi spune: ” Ca înge­rii lor, în ceruri, puru­rea vad fata Tata­lui Meu, Care este în ceruri” (Matei 18:10).

Vede­rea ves­nica a lui Dum­ne­zeu, şi vie­tu­ind neîn­ce­tat înain­tea fetei lui Dum­ne­zeu, întru uimire şi bucu­rie de negrait prin cuvând, întru lauda şi buna­tate neîn­ce­tata — nu este aceasta viaţa înge­ri­lor şi a drep­ti­lor din lumea cea­lalta? Nu este viaţa aceasta întru cunoas­te­rea lui Dumnezeu?

Câta vreme ne aflam aici, pe acest pamânt, aşa cum spune Apos­to­lul, “caci vedem acum ca prin oglinda, în ghi­ci­tura, iar atunci, fata catre fata” (I Corin­teni 13:12).

Acum Îl cunoas­tem pe Dum­ne­zeu numai în parte, dar apoi Îl vom cunoaste întru totul. Iata ca nu ar tre­bui să soco­tim ca omul ajunge la cre­dinta ca Dum­ne­zeu exista undeva şi într-un anu­mit fel, jude­când toate dupa min­tea să.

Omul acela Îl cunoaste pe Dum­ne­zeu, care simte res­pi­ra­tia vie a lui Dum­ne­zeu în sine şi în tot ceea ce se afla împre­ju­rul sau; acela care, cu inima şi cu min­tea şi cu sufle­tul, simte pre­zenta mare­ata şi înfri­co­sa­toare a “sin­gu­ru­lui Dum­ne­zeu ade­va­rat”, în firea şi în viaţa să personala.

De ce înta­reste Dom­nul cuvin­tele: “sin­gu­rul Dum­ne­zeu adevarat?”

Pen­tru ca El vrea să tina pe uce­ni­cii Sai la ada­post de pan­te­ism şi de închi­na­rea la idoli, şi să ade­ve­reasca înca odata cuvin­tele pe care le-a ros­tit El prin Moise: “Eu sunt Dom­nul Dum­ne­zeul tău, … să nu ai alti dum­ne­zei afara de Mine” (Iesire 20:2,3).

Și de ce înta­reste El fap­tul ca viaţa ves­nica este cunoas­te­rea Lui Însusi — Iisus Hris­tos? Pen­tru ca Dum­ne­zeu este des­co­pe­rit prin El în chip atât de întreg, cât poate fi El des­co­pe­rit oame­ni­lor celor muri­tori, şi pen­tru ca numai prin El oame­nii pot ajunge la cunoas­te­rea cea mai deplina a lui Dum­ne­zeu, la care se poate ajunge în lumea aceasta. Asa cum a spus Dom­nul Însusi iude­i­lor: “Daca M-ati sti pe Mine, ati sti şi pe Tatal Meu” (Ioan 8:19), de unde este clar ca Tatal poate fi cunos­cut numai prin Fiul, Dom­nul nos­tru Iisus Hristos.

“Eu Te-am prea­sla­vit pe Tine pe pamânt; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am savâr­sit.” Ce înseamna cuvin­tele “pe pamânt”? Aces­tea înseamna: în trup, prin­tre oameni. Lucra­rea pe care a savârsit-o Dom­nul pe când Se afla în trup prin­tre oameni este lucra­rea de mân­tu­ire a oamenilor.

Pâna la moar­tea Sa pe Cruce, lucra­rea a stat în cuvinte data­toare de viaţa, din cele care nu mai fuse­sera auzite nici­o­dată mai înainte pe pamânt, şi în minuni fara de numar, din cele care nu se mai vazu­sera nici­o­dată. Dar Dom­nul a dat asi­gu­rare atât pen­tru cuvin­tele Sale cât şi pen­tru minu­nile Sale, Tata­lui ceresc, înva­tând pe oameni sme­re­nia dim­pre­una cu ascultarea.

“Și acum, proslaveste-Ma Tu, Parinte, la Tine Însuti, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.”

Cum pot înte­lege aceste cuvinte cei care spun ca Hris­tos era un om obis­nuit şi o zidire a lui Dum­ne­zeu ca şi cele­lalte zidiri ale lui Dum­ne­zeu? Iata, Dom­nul vor­beste de slava pe care a avut-o El la Tatal mai înainte de face­rea lumii! Dom­nul a spus des­pre Sine: “Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam” (Ioan 8:58). El este mai înainte de Avraam: atât a soco­tit El să spuna iude­i­lor strâm­to­rati la minte, dar fap­tul ca El exista şi Se afla întru slava mai înainte de face­rea lumii, El nu a avut de gând să le des­co­pere lor.

Prin aceasta ruga­ciune, Dom­nul des­co­pere acum aceasta lumii întregi. De ce doar acum? Pen­tru ca El stie de mai înainte ca aceasta ruga­ciune va ajunge la ure­chile oame­ni­lor numai dupa Învi­e­rea Sa întru slava mare, dupa care va fi mai usor pen­tru oameni să cre­ada întru slava Sa de dina­in­tea vesniciei.

Slavă Lui este deo­po­triva cu aceea a Tata­lui, întru­cât este slava “Unuia-Nascut din Tatal” (Ioan 1:14). Nu a mar­tu­ri­sit chiar Dom­nul: “Toate câte are Tatal ale Mele sunt” (Ioan 16:15)?

Asa­dar slava Tata­lui este slava Fiu­lui. Atât întru slava, cât şi întru tarie, Fiul este deo­po­triva cu Tatal.

Atunci, de ce Se roaga El ca Tatal să-L pro­sla­veasca pe El?

Fiul nu Se roaga pen­tru pro­sla­vi­rea firii Sale Dum­ne­ze­iesti, ci a uma­ni­ta­tii Sale. Firea Sa ome­neasca este lucrul cel nou pen­tru lumea zidita, iar nu Dum­ne­zei­rea Sa. Firea Sa ome­neasca tre­buie pro­sla­vi­tata şi adusa întru slava Dum­ne­ze­iasca, pen­tru ca şi noi oame­nii să-I adu­cem aceasta slava. Aceasta este încu­nu­na­rea a toate câte a facut Mân­tu­i­to­rul lumii.

Aceasta este marea taina a pacii oame­ni­lor cu Dum­ne­zeu şi a pri­mi­rii bine­cu­vân­tate a lor ca fii, prin slava Omului-Dumnezeu.

Mai soco­titi şi împre­ju­ra­rea de foarte mare însem­na­tate, în care Dom­nul Se roaga Tata­lui să-L pro­sla­veasca pe El pen­tru ca, spune El, El a savâr­sit lucra­rea care I-a fost încre­din­tata Lui să o facă. Aceasta înva­ta­tura ne arata noua deslu­sit ca numai atunci când împli­nim Voia lui Dum­ne­zeu putem astepta ras­plata de la Dumnezeu.

Amintiti-va pro­o­ro­cia lui Hris­tos ca, la sfâr­si­tul vea­cu­ri­lor, când “Fiul Omu­lui va să vina întru slava Tata­lui Sau, atunci El va ras­plati fie­ca­ruia dupa fap­tele sale” (Matei 16:27). Feri­citi vor fi drep­tii în ziua aceea, caci vor fi ras­pla­titi însu­tit pen­tru fap­tele lor cele bune, şi vor stra­luci ca soa­rele cu lumina sla­vei lui Hris­tos înain­tea tro­nu­lui Celui Preaînalt.

“Aratat-am numele Tau oame­ni­lor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tai erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvân­tul Tau l-au pazit.”

Care este acest nume al lui Dum­ne­zeu pe care Dom­nul Iisus l-a ara­tat oame­ni­lor? Numele “Tata”. Acest nume este deo­po­triva de necu­nos­cut atât pagâ­ni­lor cât şi iude­i­lor. Aceasta este o des­co­pe­rire cu totul noua pen­tru oameni. Pro­o­ro­cii şi drep­tii Vechiu­lui Tes­ta­ment Îl cunos­teau pe Dum­ne­zeu sub numele de “Dum­ne­zeu”, “Zidi­tor”, “Dom­nul”, “Împa­ra­tul” şi “Jude­ca­to­rul”, dar nici­o­dată de “Tatal“.

De-a lun­gul vre­mii, acest nume al lui Dum­ne­zeu a fost necu­nos­cut oame­ni­lor. Nici un om muri­tor n-ar fi putut des­co­peri acest nume tai­nic al lui Dum­ne­zeu caci, sub jugul întu­ne­ri­cu­lui plin de pacate şi înfri­co­sare, nici un om muri­tor nu putea simti pater­ni­ta­tea Zidi­to­ru­lui sau. Și ceea ce nu se poate simti chiar daca se întâm­pla să se ros­teasca cu buzele, nu are un înte­les mare. Numai Cel Unul Nas­cut din Dum­ne­zeu Îl poate numi pe Dum­ne­zeu “Tata”; numai “Fiul cel Unul-Nascut, Care este în sânul Tata­lui, Acela L-a facut cunos­cut ” (Ioan 1:18).

Cui a des­co­pe­rit Dom­nul acest nume prea­dulce al “Tata­lui”? “Oame­ni­lor”, spune El, “pe care Mi i-ai dat Mie din lume”. Unii soco­tesc ca El a spus pré­cis: “oame­ni­lor … din lume” aşa încât nu pot fi înge­rii, “bar­ba­tii cei ceresti”, la care Se gân­deste El, ci oameni obis­nu­iti, de pe pamânt.

Dar, fara îndo­iala ca este mai cu drep­tate să soco­tim ca Dom­nul Se gân­dea aici la uce­ni­cii Sai, atât în sens res­trâns cât şi în sens mai larg. Aceasta se face lamu­rit din cuvin­tele care urmeaza în aceasta ruga­ciune, când Dom­nul spune: “Dar nu numai pen­tru aces­tia Ma rog, ci şi pen­tru cei ce vor crede în Mine, prin cuvân­tul lor” (Ioan 17:20).

Cei care sus­tin pre­des­ti­na­rea, care vad în aceste cuvinte pre­de­ter­mi­na­rea lui Dum­ne­zeu pen­tru mân­tu­i­rea unora şi osân­di­rea altora, este cu totul neîntemeiata.

“Ai Tai erau şi Mie Mi i-ai dat.” Aceasta înseamna: ei erau ai Tai ca zidiri şi robi, cunoscându-Te numai ca Zidi­tor şi Jude­ca­tor, dar acum ei au înva­tat de la Mine numele Tau mai dulce şi mai drag, şi sunt adop­tati prin Mine ca fii.

Tu Mi i-ai dat pe ei ca robi, ca Eu să Ti-i aduc Ţie ca fii. Aces­tia s-au ara­tat vred­nici de cin­stea aceasta, caci ei “cuvân­tul Tau l-au pazit”. Din iubi­rea Sa de oameni, Dom­nul îi lauda aici foarte pe uce­ni­cii Sai Tata­lui Sau Celui ceresc. Și El con­ti­nua lau­da­rea lor:

“Acum au cunos­cut ca toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine.” Iudeii cei rai nu voiau să înte­leaga aceasta, ci Îl cle­ve­teau pe Dom­nul, spu­nând ca El avea o putere minu­nata de la Bel­ze­bul, împa­ra­tul dia­vo­li­lor. Tre­buie să amin­tim ca era tul­bu­rare şi împo­tri­viri des­pre Hris­tos prin­tre batrâ­nii iudei: era de la Dum­ne­zeu sau nu? De aceea putem înte­lege de ce Dom­nul îi lauda aici pe uce­ni­cii Sai pen­tru a înte­lege ca El este Dum­ne­zeu. “Toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine;” adica: toate cuvin­tele şi toate faptele.

“Pen­tru ca cuvin­tele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au pri­mit şi au cunos­cut cu ade­va­rat ca de la Tine am iesit, şi au cre­zut ca Tu M-ai tri­mis.” Prin “cuvinte” tre­buie să înte­le­gem toată înte­lep­ciu­nea şi pute­rea pe care le-a dat Dom­nul uce­ni­ci­lor Sai, şi nu numai cuvin­tele. Lucra­rea aces­tei înte­lep­ciuni şi puteri a fost deja încer­cata de uce­nici în tim­pul vie­tii pe pamânt a Mân­tu­i­to­ru­lui, şi aces­tia s-au lamu­rit ca este cu ade­va­rat înte­lep­ciune Dum­ne­ze­iasca şi putere Dumnezeiasca.

“Eu pen­tru aces­tia Ma rog; nu pen­tru lume Ma rog, ci pen­tru cei pe care Mi-ai dat, ca ai Tai sunt.”

Înseamna aceasta ca Dom­nul nu Se roaga pen­tru toată lumea, ci numai pen­tru ucenici?

Uce­ni­cii sunt pamân­tul cel bun în care Sama­na­to­rul Cel ceresc a sema­nat samânta Lui mân­tu­i­toare. Atunci, pen­tru acest câmp, în care a lucrat şi sema­nat Sema­na­to­rul Însusi, El Se roaga în pri­mul rând.

Dom­nul face aceasta pen­tru a ne învata să ne rugam Lui cu modes­tie, şi să cerem numai ceea ce este cel mai de pret.

În mij­lo­cul pamân­tu­ri­lor pus­tii, necul­ti­vate, ale lumii aces­teia, El a împre­j­muit un câmp mic, în care El a sema­nat samânta de mare pret. De cum samânta aceasta creste şi aduce roada, câm­pul se va largi şi se va semana samânta mai bogata. Atunci, nu este firesc pen­tru Lucra­to­rul, ca să Se roage numai pen­tru câm­pul împre­j­muit, lucrat şi sema­nat, iar nu pen­tru toate pamân­tu­rile pus­tii, necultivate?

Laudându-se cu pro­pria lor mare­tie — multi refor­ma­tori din întreaga isto­rie au încer­cat prin teo­ri­ile lor, să aduca feri­cire ome­ni­rii dintr-odata, chemând de îndata întreaga ome­nire. Dar încer­ca­rile lor au fost gra­b­nic nimi­cite întru totul, lasând lumea înse­lata, într-o nefe­ri­cire şi mai mare.

Lucra­rile Dom­nu­lui Iisus au un înce­put neva­zut şi adânc, ca o samânta de mus­tar care se afla în pamânt, care creste încet dar, atunci când s-a dezvol­tat şi a ajuns pom, nici un vânt nu-l poate zdruncina.

Când vine cutre­mu­rul, acesta dis­truge tur­nu­rile înalte care au fost zidite de mâi­nile oame­ni­lor, dar nu dis­truge pomul. În orice caz, Dom­nul nu S-a rugat Tata­lui Sau numai pen­tru uce­nici, ci — aşa cum vom vedea mai târ­ziu — “şi pen­tru cei care cred în Mine prin cuvân­tul lor”. Totusi, nu pen­tru toate pamân­tu­rile pus­tii şi necul­ti­vate ale lumii, ci numai pen­tru câm­pul acela lar­git pe care uce­ni­cii vor semana semin­tele de mare pret ale Evangheliei.

“Și toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am prea­sla­vit întru ei.” În afara de însu­si­rile Sale per­so­nale, Fiul este cu totul deo­po­triva cu Tatal şi cu Duhul Sfânt; deo­po­triva întru ves­ni­cie şi nemu­rire; deo­po­triva întru putere şi tarie; deo­po­triva întru înte­lep­ciune şi dreptate.

Cu toate aces­tea, pri­vi­tor la însu­si­rile lor per­so­nale, Tatal este nenas­cut, Fiul este nas­cut iar Duhul pur­cede de la Tatal.

Lega­tura Tata­lui cu Fiul este aceea de Parinte, şi cu Duhul Sfânt este aceea de Izvor. Sta­pâ­ni­rea şi taria asu­pra tutu­ror zidi­ri­lor, lumii celei vazute şi a celei neva­zute, apar­tin deo­po­triva şi nedes­par­tit Tata­lui, Fiu­lui şi Duhu­lui Sfânt.

Esenta şi fiinta aces­tor Trei este o uni­tate nedes­par­tita, şi prin ipos­taze for­meaza Tre­i­mea cea nea­mes­te­cata. De aici toate cele ce sunt ale Tata­lui, sunt şi ale Fiu­lui şi ale Duhu­lui Sfânt — “şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele.”

Aces­tea sunt ade­va­rate şi pen­tru urma­to­rii lui Hris­tos. Ei sunt ai Tata­lui tot aşa cum sunt şi ai Fiu­lui şi ai Duhu­lui Sfânt. De ce spune Dom­nul putin mai devreme: “Ai Tai erau şi Mie Mi i-ai dat,” iar acum: “şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele”?

Pen­tru ca, fiind Tri­mi­sul Tata­lui, El le-a pri­mit pe ele de la Tatal ca mate­rie prima, şi le-a înno­bi­lat şi le-a ras­cum­pa­rat din pacat, şi acum, din iubire, El le da din nou, înno­bi­late şi ras­cum­pa­rate, ca să fie ale Tatalui.

Iata deci ca ceea ce este a Tata­lui, este şi a Lui; şi ceea ce este a Lui este şi a Tata­lui. Caci este greu să împarti iubi­rea a doi oameni care se iubesc unul pe cela­lalt, aşa cum este la fel de greu să împarti ceea ce este a unuia şi ceea ce este a celui­lalt. Dom­nul mai spune: “şi M-am prea­sla­vit întru ei”.

Ca Dum­ne­zeu, El este prea­sla­vit înain­tea oame­ni­lor; şi ca om El este prea­sla­vit înain­tea Sfin­tei Tre­imi şi a înge­ri­lor. Prin ce este prea­sla­vit pomul daca nu prin roa­dele lui? Dom­nul nu cauta slava desarta, ci cauta slava întru roa­dele Sale — în uce­ni­cii Sai — cei care L-au urmat cu cre­dinta şi cu fapte bune, cu iubire şi cu râvna. Cauta parin­tii slava mai mare decât aceea pe care le-o dau copiii lor?

Și cea mai mare bucu­rie a Dom­nu­lui este aceea de a fi sla­vit întru copiii Sai, urma­to­rii Sai credinciosi.

“Și Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Parinte Sfinte, pazeste-i în numele Tau, în care Mi i-ai dat, ca să fie una pre­cum sun­tem şi Noi.”

De ce spune Dom­nul ca El nu mai este în lume? Pen­tru ca lucra­rea Lui este savâr­sita şi El mai asteapta numai să tre­aca prin ulti­mele şi cele mai mari sufe­rinte, şi să pece­tlu­iasca lucra­rea savâr­sita cu sân­gele Sau nevinovat.

Vedeti cu câta gin­ga­sie Se roaga El pen­tru uce­ni­cii Sai!

Nici macar mama nu s-ar ruga ast­fel pen­tru copiii ei. “Parinte Sfinte, pazeste-i!” Dom­nul îi lasa pe ei ca pe miei în mij­lo­cul lupi­lor. Daca nu ar veghea asu­pra lor ochiul parin­tesc cel din cer, ar fi cu totii sfâr­te­cati de lupi.

“Pazeste-i în numele Tau” — ca Parinte, ca Tata. Fii tata lor, aşa cum esti Tu pen­tru Mine şi, în iubi­rea Ta parin­teasca, pazeste-i şi apara-i de lupii cei rai, şi îndruma-i să “fie unul, aşa cum Noi sun­tem Unul”.

În aceasta uni­tate desa­vâr­sita se va vedea nu numai pute­rea ato­tbi­ru­i­toare a cre­din­cio­si­lor, ci şi slava lui Dum­ne­zeu; da, şi chiar fiinta lui Dum­ne­zeu. Asa cum Tatal este în esenta ase­me­nea cu Fiul, fiind deo­fi­inta, fiind deo­se­biti numai în Per­soana, tot la fel să fie şi între cre­din­ciosi: multi şi deo­se­biti în per­soana, dar în esenta să fie unul în iubire, vointa şi minte.

Dom­nul con­ti­nua: “Când eram cu ei în lume, Eu îi pazeam în numele Tau;” Eu îi pazeam pe ei ca pe copii în numele Tata­lui; “pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am pazit şi n-a pie­rit nici unul din­tre ei, decât fiul pier­za­rii, ca să se împli­neasca Scrip­tura.” Nici unul din­tre ale­sii Dom­nu­lui nu va pieri decât numai Iuda, vân­za­to­rul, dupa cum este scris în Sfânta Scriptura.

Cu toate astea, Iuda nu este pier­dut pen­tru ca aşa este scris, ci pen­tru ca el este necre­din­cios lui Dum­ne­zeu şi închi­na­tor argin­ti­lor. Se pro­o­ro­ceste în Scrip­turi des­pre Iuda: “Chiar omul care a mân­cat pâi­nea mea, a ridi­cat împo­triva mea cal­câiul” (Psalm 40:9; Ioan 13:18).

Și se mai scrie: “Și dre­ga­to­ria lui să o ia altul” (Psalm 108:7; cf. Fapte 1:20). Amân­doua pro­o­ro­ci­rile s-au împli­nit în Iuda. El a mân­cat pâine împre­una cu Dom­nul Iisus, şi a ridi­cat cal­câiul asu­pra Lui. Dupa vin­de­rea Dom­nu­lui, Iuda s-a spân­zu­rat, şi în locul lui, Matia se numara împre­una cu Apos­to­lii, pri­mind putere Apostolica.

“Și acum, vin la Tine,” încheie Dom­nul, “şi aceasta le gra­iesc în lume, ca să fie deplina bucu­ria Mea în ei.”

Înainte de a se des­parti de uce­ni­cii Sai şi de lumea aceasta, Dom­nul face aceasta ruga­ciune catre Tatal Sau Cel ceresc. Dom­nul stie ca Îl asteapta moar­tea şi mor­mân­tul, dar nu vor­beste des­pre aceasta Tata­lui fara de moarte, caci moar­tea şi mor­mân­tul sunt de nimic în ochii lui Dumnezeu.

El vor­beste des­pre întoar­ce­rea la Tatal Sau — “şi acum vin la Tine”, la slava cea ves­nica “pe care am avut-o la Tine mai înainte de înte­me­ie­rea lumii”. Apoi El Se roaga pen­tru ca uce­ni­cii Sai să aiba bucu­ria Lui în ei.

Ce fel de bucu­rie este aceasta?

Aceasta este bucu­ria pe care o are fiul cel ascul­ta­tor atunci când împli­ne­ste voia tata­lui sau.

Aceasta este bucu­ria faca­to­ru­lui de pace, a carui pace laun­trica, Dum­ne­ze­iasca, nu poate fi tul­bu­rata de nebu­ni­ile aces­tei lumi.

Este bucu­ria gos­po­da­ru­lui care a cura­tit câm­pul, l-a arat şi l-a sema­nat, şi care se uita cum creste recolta şi se coace şi se bucura.

Este bucu­ria biru­i­to­ru­lui care şi-a dobo­rât toti vra­j­ma­sii şi a dat putere biru­i­toare pri­e­te­ni­lor sai, ca să fie biru­i­tori pâna la sfâr­si­tul veacurilor.

În cele din urma, este bucu­ria ini­mii curate şi cu frica de Dum­ne­zeu — bucu­ria aceasta este viaţa, iubire şi tarie.

În pli­na­ta­tea ei, ase­me­nea bucu­rie a dorit Dom­nul pen­tru uce­ni­cii Sai înainte de a pleca din lume.

Aceasta ruga­ciune pe care a rostit-o Dom­nul Iisus înain­tea mor­tii Sale, a fost ascul­tata de Tatal cu toată pur­ta­rea de grija, şi roa­dele s-au vazut îndata. La vre­mea muce­ni­ciei Sale, întâiul muce­nic pen­tru cre­dinta Cres­tina, Sfân­tul Arhi­d­ia­con Ste­fan, a vazut “slava lui Dum­ne­zeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dum­ne­zeu” (Fapte 7:55).

Și înte­lep­tul Apos­tol Pavel scrie ca Dum­ne­zeu “L-a ase­zat pe El (pe Hris­tos) de-a dreapta Sa, în ceruri, mai pre­sus decât toată înce­pa­to­ria şi sta­pâ­nia şi pute­rea şi domnia şi decât tot numele ce se numeste, nu numai în vea­cul acesta, ci şi în cel vii­tor. Și toate le-a supus sub picioa­rele Lui” (Efe­seni 1:20–22).

Aceasta este des­pre sla­vi­rea Dom­nu­lui Iisus. Cu pri­vire la uni­ta­tea duhov­ni­ceasca a urma­to­ri­lor Sai, aceasta s-a întâm­plat chiar atunci când El se rugase Tata­lui Sau. În Fapte se spune des­pre Apos­toli ca “toti aces­tia, într-un cuget, sta­ru­iau (1:14), iar inima şi sufle­tul mul­ti­mii celor ce au cre­zut erau una ” (4:32).

Dupa cum am mai spus, ruga­ciu­nea lui Iisus nu este numai pen­tru Apos­toli — desi în pri­mul rând pen­tru ei este — ci este şi pen­tru toti cei care au venit şi vor veni la cre­dinta în Hris­tos “prin cuvân­tul lor”.

Deci, aceasta ruga­ciune mai era şi pen­tru Sfin­tii Parinti ai Pri­mu­lui Sinod Ecu­me­nic, pe care îl sar­ba­to­rim astazi. “Pazeste-i!” — S-a rugat Dom­nul Tata­lui Sau. Și Tatal i-a pazit pe ei de ere­zi­ile lui Arie, şi i-a insu­flat, lumi­nat şi înta­rit prin Duhul Sfânt ca să apere şi să înta­reasca cre­dinta Ortodoxa.

Aceasta ruga­ciune este pen­tru noi toti care sun­tem bote­zati în Bise­rica apos­to­leasca şi care, de la Apos­toli şi urma­sii lor, am ajuns să cunoas­tem numele mân­tu­i­tor al Mân­tu­i­to­ru­lui Hristos.

O, fra­tii mei, gânditi-va cum Dom­nul Iisus, chiar înainte de moar­tea Sa, cu doua mii de ani în urma, S-a gân­dit la voi, şi S-a rugat lui Dum­ne­zeu pen­tru voi!

O, aceasta ruga­ciune ato­tpu­ter­nica să va pazeasca şi să va cura­teasca de toate paca­tele, să va umple de bucu­rie şi să va uneasca ini­mile şi sufletele!

Sa fim cu totii una în sla­vi­rea Tata­lui, şi Fiu­lui şi Duhu­lui Sfânt — Tre­i­mea cea deo­fi­inta şi nedes­par­tita, acum şi puru­rea, şi-n vecii veci­lor. Amin.

Din “Pre­dici”, Sfan­tul Nico­lae Velimirovici

Contact Form Powered By : XYZScripts.com