Cel ce se cunoaște corect pe sine are smerenie

– Părinte, de obicei îmi dau seama de mândria pe care o am după aceea, atunci când cad.

– Scopul este să-ți dai seama de ea înainte de a cădea. Cănd cineva îți spune că ai făcut ceva bun, să nu simți satisfacție. Să nu se prindă, să nu se lipească lauda de tine.

– Ce m-ar ajuta ca să ajung la aceasta?

– Cunoașterea de sine. Dacă omul se cunoaște pe sine, s-a terminat. Laudele sunt după aceea corpuri străine; nu se lipesc de el. Atunci când, de pilda, cineva știe că este țigan, nu se poate lipi de el gândul că este împărat. Și tu, dacă vei crede că esti prințesă, vei avea lipsuri.

– Dacă m-aș pregăti de mai înainte ca să nu primesc laudă, aceasta nu m-ar ajuta?

– Aceasta fireste că trebuie să se facă, dar uneori vei fi pregătită, alteori nu. Scopul este să te cunoști pe tine. Dacă nu-și cunoaște cineva omul său cel vechi, nu se smerește și nu se poate face ruperea duhovniceascș a persoanei lui pentru ca să intre pe traiectoria duhovnicească, ci rămâne pe traiectoria lumească.

– Părinte, mă pot cunoaște pe mine în chip greșit?

– Dar noi nu vorbim despre starea greșită. Cel care se cunoaște corect pe sine are smerenie. Iar când omul se smerește, neapărat va veni harul lui Dumnezeu.

Cel care face lucrarea care trebuie ca să se cunoască pe sine se aseamănă cu cel care sapă adanc și află metale în adâncul pământului. Și, cu cât înaintează mai adânc în cunoașterea de sine, cu atât mai jos se vede pe sine și se smerește, însă a lui Dumnezeu îl înalță mereu. Iar când se cunoaște deja pe sine, smerenia lui devine o stare firească și harul lui Dumnezeu își face“moratoriul”, adică își prelungește perioada de ședere, și atunci nu se mai primejduiește din pricina mândriei. În timp ce acela ce nu face lucrarea aceasta, își acoperă mereu gunoaiele lui, își înalță mereu vârful, stă puțin la înălțime prin mândria lui și în cele din urmă cade gramadă.

(Cuv. Paisie Aghioritul, Nevoința Duhovniceasca, Ed. Evanghelismos, 2003)