Header image

Cine de fapt e mai incorrect?

9:45, marți, 14 ianuarie, 2014 | Cuvinte-cheie: , , , , , ,

Primii paşi pe care i-am făcut acum câţiva ani înspre biserică erau nesiguri şi neîndemânatici, chiar şi în sensul direct al acestor cuvinte. Orice mişcare era făcută cu neîncredere – nu stau la locul potrivit, nu fac ceea ce ar trebui.  Treptat am căpătat careva cunoştinţe şi puţină încredere în comportamentul meu din biserică. Dar din păcate, nu doar atât. După doar câţiva ani de la „îmbisericirea” mea, am observat că începusem să-i judec pe cei din jur, încrezându-mă în propria superioritate…

Intrând într-un sfânt locaş, unde până atunci nu mai fusesem, m-am oprit în faţa pangarului pentru a procura câteva lumânări şi da un pomelnic. Imediat după mine în biserică a intrat un domn prezentabil, care părea să fi împlinit cu puţin mai mult de 50 de ani. A stat un timp privind în jur , apoi i s-a adresat femeii de la pangar :

– Este aşa o carte – Evanghelia, pare-mi-se aşa se numeşte …Despre ce în genere relatează?

Ar fi prea puţin să zic că m-a mirat întrebarea lui, – să ajungi la aşa ani şi să nu ştii „despre ce” e Evanghelia! Simţind privirea mea mirată, dar probabil şi plină de reproş – m-a privit la rândul său destul de aspru. Dar atenţia sa a fost captată imediat de vânzătoare, ea îi deschise Noul Testament şi începu să relateze despre cei patru evanghelişti. Poate undeva naiv şi nu prea exact, dar în schimb cu câtă dragoste şi bucurie!

– Neapărat să o citiţi! Nu veţi regreta! De la evanghelişti, ea a trecut la Faptele Sfinţilor Apostoli. Interesul vizitatorului crescuse:

— Aţi spus Pavel?.. Şi eu mă numesc aşa.

Când acest Pavel cu Noul Testament în mână a ieşit din biserică, femeia de la lumânări şi-a făcut semnul crucii şi a zis:

— Slavă Domnului, nu este târziu. Încă nu e bătrân.

În asemenea situaţii contează mult reacţiile noastre de moment. În cazul meu – mirare şi poate chiar iritare: de unde oare a apărut unul asemenea?! Iar la ea – bucurie: a venit, deci are dorinţă să afle şi poate cu mila Domnului şi va reveni….

* * *

Altă dată am fost nevoită să merg la Sfânta Liturghie într-o altă localitate. În momentul când preotul şi diaconul au început să împărtăşească copiii, brusc s-au deschis uşile şi în biserică au intrat o femeie şi o fetiţă de vreo zece ani, îmbracate de altfel nu prea potrivit pentru biserică. Femeia a stat puţin, iar apoi şi-a luat copilul de mână şi s-a îndreptat şi ea către copilaşii ce erau în faţa preotului. Probabil că nici nu punea la îndoială că fetiţei ei i se va refuza ceea, ce primeau ceilaţi copilaşi.

O priveam şi ceva în interior mă făcea să nu-mi găsesc pacea şi echilibrul. „Nu doar că nu ştie să se comporte în biserică, dar cu un aşa comportament  îşi obişnuieşte şi fetiţa!”. Dar nemulţumită eram doar eu – nu şi preotul, care cu răbdare îi explică femeii, că copilaşii de aşa o vârstă nu mai pot fi împărtăşiţi nepregătiţi. Că el îi va primi, cu mare drag, dar iniţial va trebui fetiţa să se mărturisească, şi nu ar fi rău să fie şi îmbrăcată puţin mai altfel….

Ultima replică : «Neapărat să reveniţi».

* * *

Dacă e să numesc aceste cazuri ispite, atunci cea mai mare dintre ele s-a produs când am mers la sfinţirea apei de Bobotează. Oameni cu zeci de sticle, căldări, canistre….Să le explici acestor oameni, că puterea aghiasmei mari nu se măsoară în volumul ei, e practic imposibil. Dar de fapt nici nu cantitatea acestor numeroase vase mă irita, ci atârnarea lor faţă sfinţenie, ceva asemănător unui rând la un magazin obişnuit: «Când vor împărţi apa sfinţită? După ce? … rugăciune de sfințire? … şi asta la ce oră se va întâmpla?».

Dar dacă eu doar îi priveam, încercând să-mi birui revolta pornită din interior, atunci în apropierea mea, o bătrânică, cu tact şi înţelegre, le explica tuturor celor care întrebau, de ce totuşi are loc sfinţirea apei. Şi îi îndema pe toţi neapărat să asiste şi la liturghie şi la rugăciunea de sfinţire a apei. Şi unii din ei chiar au şi rămas…

Comparând reacţia ei şi cu a mea (cu încercarea de a-mi stăpâni dorinţa tainică de a-i răsturna cuiva bidonul încă gol peste cap), m-am gândit că nu am totuşi dreptul de a-i judeca pe aceşti oameni, macar şi de atât că au venit până aici, deja dând dovadă de o careva credinţă, şi cine sunt eu să consider că această credinţă e insuficientă pentru mântuirea lor..

* * *

Oamenii care nimic nu ştiu. Nimic nu înţeleg şi incorect se comportă. Şi de multe ori îi pot deranja pe ceilaţi. Dar cine de fapt ne-a pus judecătorii lor?

Revolta noastră ni se pare întemeiată, doar că de fapt noi nu atât apărăm sfinţenia, cât propriile interese. La baza supărării noastre stă doar propria aroganţă, uitând că nici noi nu suntem demni, şi că suntem prea departe de a ne fi sfinţit. Iar cei pe care-i judecăm, deşi poate nesigur şi neîndemnatic, dar fac paşi spre adevărata cale. Şi dacă pretindem că avem măcar puţină dragoste creştină, ar trebui să-i ajutăm să-i facă şi pe următorii.

* * *

Şi chiar mai mult de atât. De la acei, care nouă ne par demni de judecată, avem adesea multe de învăţat, chiar şi atunci când cineva întreabă nedumerit : «trebuie femeia chiar mereu să poarte broboadă?», sau „ne putem ruga în odaia unde cineva priveşte televizorul?». Poate încă nu prea cunosc rânduieli şi reguli, în schimb evlavia şi dorinţa lor de a le face pe toate corect o poate depăşi pe cea a multora dintre noi. Iar de întreabă, e de atât că nu au încredere în sine, dând dovadă şi de smerenie...Iar cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă.

Natalia Lozan

Contact Form Powered By : XYZScripts.com