Header image

Cine îţi dă dreptul de a judeca pe altul?

Sunt oameni care dintr-o singură privire aruncă sentinţa: eşti vinovat. O deplină încredere în sine îi face să-şi acorde acest drept de a judeca pe alţii.

Mulţi dintre noi suntem înclinaţi să condamnăm cu o uşurinţă pe care nimic din gândul şi din fapta noastră, nimic din făptura slabă nu o poate justifica. Oamenii cred că dacă au văzut sau au ascultat pe cineva în treacăt îl pot judeca imediat şi fără greş. Stă aici o mare slăbiciune a firii noastre.

Omul este o fiinţă tainică şi nemăsurat de bogată; în ţesătura sufletului său pot sta lucruri de nimeni bănuite. Nici după cele mai lungi şi mai atente convieţuiri nu ne putem socoti în drept de a judeca pe altul. În fiecare dintre noi sălăşluiesc atâtea puteri şi slăbiciuni, atâtea frumuseţi şi lucruri urâte, încât cu greu am putea alege adevărul şi împărţi dreptatea. Numai o închipuire neîntemeiată despre natura făpturii noastre ne poate face să apucăm pe o cale atât de pripită şi inumană.

Cine îţi dă dreptul de a judeca pe altul? De unde această calitate supraomenească? Este cineva dintre noi fără greşeală? În genere, omul este înclinat să fie foarte iertător faţă de sine şi foarte aspru faţă de alţii.

În faţa oamenilor care voiau să omoare cu pietre femeia păcătoasă, Iisus a spus: „Cine dintre voi este fără de păcat să arunce cel dintâi cu piatra”. Oamenii, la auzul acestor cuvinte, s-au înspăimântat şi au dat cu toţii înapoi. I-a mustrat întrebarea.

Tainele sufletului omenesc, neputinţa noastră de a le pătrunde şi natura slabă nu ne îndreptăţesc să ne ridicăm ca judecători.

Judecătorul cel drept este numai Dumnezeu.

Din Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, 1995, p. 37-38

img10-04

Contact Form Powered By : XYZScripts.com