Header image

Cîteva gînduri răzleţe despre „moşul” Gavriil

23:05, miercuri, 4 februarie, 2015 |

Întîi de toate a fost fratele tatei. Fratele cel mai mic. Au fost mai mulţi copii în familia lui Leon şi a Melaniei Bulat, dar cînd m-am înălţat eu, nu am avut în preajmă decît pe 3 dintre aceştia, tata şi încă doi fraţi. Prin satul strămoşilor mei, în văgăunile Codrilor, pe valea pîrîului Cula, la Bravicea, unchilor li se spune moşi, iar bunicilor, baca şi neaca. Satul alor mei, căci şi mama e din acelaşi sat, e situat în marginea pădurii Ţigăneştilor, din volostea Cobîlca, cum o numeşte Zamfir Arbore (1).

Părinţii îmi povestesc că în plin război, în toamna tîrzie a lui 1941, mulţi dintre sătenii din Bravicea, s-au ascuns la mănăstirea Ţigăneşti, cu strictul necesar, aceasta fiind ascunsă ca după o platoşă în pădurea deasă şi dealuri abrupte. În mijlocul curţii mănăstireşti a fost mereu un lac minuscul, „irigat” de două izvoare, drept pentru care acest heleşteu a adus mereu apă vie vieţuitorilor mănăstirii.

Am amintit de mănăstirea Ţigăneşti pentru că anume aici a fost locul de retragere al unchiului meu, Ştefan (născut în 15 august 1932), cînd s-a decis să se călugărească. Era prin jurul anului 2000, cînd a consimţit să rămînă aici, căci timpul petrecut în ograda mănăstirească, copil fiind, nu a rămas, se pare fără urmări. A revenit spre a se face monah, după ce şi-a crescut copiii (3 fete), şi au apărut nepoţii. Robul lui Dumnezeu Ştefan a fost botezat cu numele de Serafim, după acela pe care-l considera întruchiparea deplină a chipului de monah, Sfîntul Serafim de Sarov. Am intuit că se aştepta la o viaţă de obşte dură, aspră, cu lipsuri multe, dar şi cu bucurii duhovniceşti nenumărate…În taină a fost mereu un om credincios, vremurile nu i-au îngăduit să-şi arate credinţa pe faţă, mai ales că ştia soarta tatălui său, baca Leon, prigonit de comunişti întreaga lui viaţă. Bunicul Leon a păscut oile în tot răstimpul erei comuniste, ascunzîndu-se şi sihăstrind pe coclauri, şi numai mulţimea copiilor lăsaţi acasă, se pare, l-a scăpat de deportarea în Gulag…

Bunicii mei au fost ţărani înstăriţi, cu mulţime de pogoane de pămînt, şi mulţime de oi şi păsări. Puterea sovietică le-a luat totul, ei rămînînd cu doar puţin pământ, şi o casă cu prispă, în apropierea unei rîpe abrupte. În casa aceea a crescut şi tatăl meu, Vasile (n.1929), dar şi moşii Ion (n.1927) şi viitorul monah, Ştefan. Căsuţa bătrînească, veche de peste o sută de ani, ridicată de străbunici, lăsată cu timpul într-o rînă, a supravieţuit pînă prin anii’90, cînd unul din verii mei şi-a ridicat în curtea bunicilor o construcţie impunătoare. Am dormit de multe ori în cuibul bacăi, şi parcă şi acum îmi amintesc de întunericul de afară, cînd eram nevoit să ies în toiul nopţii. Era bezna-beznelor; îl chemam de regulă pe baca, ca să nu mă pierd cu totul în ea…anume în acel întuneric am descoperit frica, groaza.

Nu cunosc cu exactitate momentul în care moşul Ştefan a devenit monahul Serafim, ştiu doar că a petrecut o iarnă cumplită acolo, la Ţigăneşti, cu lemne puţine, şi multă rugăciune stăruitoare. Mi-a povestit la un moment dat despre asta, cu parcimonie însă. Probabil că doar rugăciunea l-a ţinut în viaţă. Condiţiile de viaţă la Ţigăneşti sunt minime: fără încălzire centrală, fără carne, fără telefoane, fără, aş spune, „minimul necesar”. Nu a rezistat prea mult acolo. Nu mai era tînăr, să poată face faţă lipsurilor. Dar a învăţat smerenia, ascultarea, puţina-vorbire – virtuţi de căpătîi pentru un călugăr. Schima monahală i se potrivea de minune. Se bucura mereu, şi ne îmbrăţişa cînd veneam să-l vizităm la mănăstirea Căpriana. Îl plăceau agapele pe care le întindeam pe iarbă, în afara zidului mănăstiresc. Devenea unul dintre noi, volubil şi cu zîmbetul pe buze. Ne povestea cît de mult îi place la Căpriana, şi cum viaţa de mănăstire i-a lipsit în viaţa anterioară, în cea mireană. Cînd am intrat prima oară în chilia sa, din corpul nou al mănăstirii, din coasta Bisericii Adormirii Maicii Domnului, mi-am dat seama (cît de cît, totuşi) de viaţa pe care o ducea acest monah. În cămăruţa sa încăpeau exact cele trebuincioase: un pat puţin lat, o măsuţă, un şifonier şi un pupitru pe care era aşezat întotdeauna un Ceaslov. Peretele de de-asupra pupitrului era tapetat cu reproduceri după icoane celebre, iar la loc de cinste zăream un pomelnic cu numele celor la care se gîndea şi îi pomenea mereu în rugăciunile sale. Patul era foarte îngust, iar masa din faţa ferestrei slujea ca suport pentru lecturi, sau scris. Cînd m-am aşezat pe pat am constatat că acesta e mult mai îngust decît ale noastre de acasă…Îngust şi tare, fără arcuri. Dormea pe scînduri acoperite cu pînzeturi aspre, peste care punea o pătură. Se spunea despre el că era un postitor discret, dar ferm, de joi seara pînă după Sfînta Liturghie de duminică nu punea nimic în gură, ca să se învrednicească din plin de cereasca cuminecătură.

L-am urmărit la slujbe. Stătea mare parte a Sfintei Liturghii îngenuncheat, cu faţa în pămînt, nu-l sustrăgea nimic, căci pacea şi rugăciunea erau continuu întru el. Rar monah care nu se plimbă prin biserică, Serafim însă stătea ţintuit, netulburat de nimic. Într-un tîrziu am aflat că a primit schima mare, i s-a dat atunci numele de Gavriil, aidoma celui al Arhanghelului care i-a adus Fecioarei Maria Vestea-cea-Mare a Întrupării Domnului…Dacă rememorez bine, am avut atunci un mic cutremur interior, pentru arvuna cea nepreţuită care i s-a dat încă de aici, şi m-am bucurat nespus apoi, de darul pe care ni l-a făcut Dumnezeu, nouă, întregii noastre familii. Un dar fără seamăn.

În toamna tîrzie a lui 2008 am mers la Căpriana, să-l revedem. Am bătut la uşa chiliei, a deschis peste mai multe minute, căci trebuia să-şi termine rugăciunea. I-am dus atunci o Biblie cu „scris mare”, căci se plîngea de slăbirea vederii, şi citea cu dificultate. S-a bucurat nespus pentru acest dar, cu coperţi stacojii. Spunea că schimonah fiind nu mai poate părăsi incinta mănăstirii, iar contactele lui cu „lumea cea largă” erau doar prin diverşi intermediari. Vorbea puţin şi rar, de aceea mi s-a părut că l-am tulburat cînd l-am anunţat că trebuie să plecăm – eram în drum spre Bucureşti –, căci îi plăcea să vorbească îndeosebi cu cei dragi, căci îi vedea rar, pe unii, chiar foarte rar…Cîndva, cu cîţiva ani în urmă fusese chelarul beciurilor Căprienei, acum era eliberat de această ascultare. Era responsabil doar de propria rugăciune, căci era deja bolnav, şi destul de neputiincios…

Îmi spunea discret cît de mult îl fericesc scrisorile şi ilustratele pe care i le-am trimis. Ultima a fost de Crăciunul lui 2009, pe stil vechi. Apoi, a venit vestea tristă că schimonahul Gavriil s-a mutat discret la Domnul, în ziua de joi, 29 ianuarie. Stareţul mănăstirii, Filaret, era plecat la Moscova, la intronizarea Patriarhului Kirill, de aceea înmormîntarea a avut loc pe 2 februarie. Un nevoitor ca el trebuia să aibă parte din plin de ultimele onoruri ale vieţuirii pămînteşti. Înainte să adoarmă în Domnul a trecut pe la toţi ai săi, să le ceară iertarea ultimă, şi să-i vadă pentru ultima dată – ce gînd minunat a avut! I s-a dat binecuvîntare să meargă şi la doctor, să-şi caute de sănătate, dar era deja tîrziu…Împăcat şi luminat s-a stins, discret, cu o zi de minunata proslăvire a celor Trei Ierarhi ai Bisericii Drept-Măritoare. Pentru că ştia unde anume îşi va avea locul de veci, şi-a plantat la picioare un nuc. Ca să lase daruri minunate şi permanente şi de acolo, de dincolo de moarte…

Cucernice Gavriil,
schimonah şi puternic rugător, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

1 martie, 2010, 2015.

(1) Dicţionarul geografic al Basarabiei, Bucureşti, 1904, reeditat în 2001, la editura Museum, cu concursul Fundaţiei Culturale Române, pag. 35-36.

Foto: Schimonahul Gavriil Bulat; © vladimir bulat, 2008.

DSC01540

Vladimir Bulat,

http://manastiri-basarabene.over-blog.com/

Contact Form Powered By : XYZScripts.com