Header image

Colacii și sarea

12:47, miercuri, 31 mai, 2017 |

Într-unul din pelerinajele mele, am ajuns și la Mănăstirea M. Aici am fost întâmpinați, cu mult drag, de Pr. Ierom. A. Părintele A. a fost preot de mir cea mai mare parte din viață și doar de câțiva ani a îmbrățișat viața monahală. Din vorbă în vorbă, a ajuns să ne povestească frânturi din experiența sa pastorală ca preot de mir în perioada postcomunistă.

Eram un preot tânăr și aveam doar câțiva ani de preoție. Primisem de la episcopul meu ascultarea la un seminar teologic. Într-o vară, pe când seminariștii erau în vacanță, episcopul m-a trimis ca preot misionar în satul S., unde nu fusese niciodată biserică. Aici oamenii erau extrem de dificili. Erau asemenea unui pământ dur, înțelenit, plin de buruieni și spini. Preoții care au fost trimiși în satul acesta pentru a păstori s-au lovit de opacitatea și refuzul categoric al sătenilor.

Îndreptându-mă spre satul cu pricina, am poposit și în satul vecin la biserică, unde am fost informat puțin despre obiceiurile oamenilor din satul înspre care mergeam să-mi împlinesc ascultarea. Unul din creştini mi-a oferit şi un loc de cazare într-o căsuţă părăsită, ştiind că satul cu pricina nu are biserică, nici casă parohială şi mi-a recomandat un creştin care ar putea să mă ajute.

− Părinte, acei oameni sunt sălbatici, nu ai cu cine vorbi. Toți preoții care au mai venit până acum s-au întors cum au venit, fără a putea înfrânge cerbicia lor.

− Ei, voi încerca și eu… Am fost trimis de episcopul meu și, cel puțin, voi încerca…

Am ajuns în satul cu pricina. Am mers la primărie, m-am prezentat primarului și i-am spus că sunt noul preot al satului. Acesta m-a întâmpinat cu ostilitate și mi-a replicat:

− Noi de doctor avem nevoie, nu de popă!

Creştinul recomandat m-a pus în legătură cu două bătrâne mai evlavioase, care de mult timp își doreau să aibă un preot în sat. Acestora trei le-am spus să dea sfoară în sat, că a venit un preot nou și duminică va face slujbă în mijlocul satului, sub un copac umbros. Eram cu totul debusolat, nu știam cum să procedez, ce slujbă să fac, cum să încep. Mă rugam tot timpul la Dumnezeu, să mă lumineze.

Le-am rugat pe bătrânele acelea să așeze sub copac o masă acoperită frumos, cu prosoape țărănești, iar în loc de sfeşnice am pus două oale cu nisip pentru lumânări – vii şi adormiţi iar alături lumânările. Am pus în copac o icoană cu Mântuitorul – Împăratul Slavei, iar pe masă trei lumânări, o cruce și un vas cu apă. Duminică, pe la ora nouă, totul era pregătit. Au venit câteva bătrânele și am dat drumul la ,,slujbă”. Mai exact, am început să citesc singur, din Ceaslov, Ceasurile. Încet-încet, s-a adunat ceva lume să vadă ce se întâmplă acolo. Erau curioși să vadă ce fac eu acolo. Printre ei erau mai mulţi profesori şi tineri decât bătrâni. Când am văzut că s-au strâns mai mulți, am început să citesc Acatistul Mântuitorului și să cânt singur, cât mai melodios, la fiecare sfârșit de icos și de condac, ,,Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!” și, respectiv, ,,Aliluia!”.

I-am îndemnat pe cei care erau mai aproape, să cânte cu mine. A fost destul de dificil să-i învăţ, dar, încet-încet, după cinci-șase condace, au început să deprindă cântarea. Eu, fiind neputincios, abia mai puteam cânta, căci mă forțasem să cânt puternic, ca să-i încurajez. Deja când am ajuns la condacul al unsprezecelea deprinseseră bine stihul „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!” și cei mai mulți cântau, iar alții îngânau, așa încât mai toată mulțimea era implicată în ,,slujbă”. Uitându-mă peste mulțime, l-am văzut și pe primar.

După acatist, am început să fac sfințirea apei și, la urmă, am ținut o predică. Le-am vorbit despre iad și despre rai. Le-am descris, pe înţelesul lor, cum este iadul, ce fel de munci sunt acolo, cât de amarnic se muncesc cei care au ajuns acolo și, mai ales, despre veșnicia acelor chinuri. Apoi le-am vorbit de rai, despre lumina, bucuria și frumusețile cele mai presus de minte și înțelegerea omenească. Spre final, le-am arătat cine ajunge în iad și cine în rai, apoi, ce trebuie să facă fiecare pentru a scăpa de chinuri și pentru a merge în Împărăția Cerurilor. Le-am mai descris tânguirea celor osândiți care, privind la cei din rai, se osândesc pe ei înșiși că, pentru puținii ani trăiți în păcate, au pierdut veșnicia petrecută în rai. În felul acesta s-a terminat prima slujbă în satul S. Astfel de slujbe au fost oficiate câteva duminici în şir, care se încheiau cu sfinţirea aghesmei mici. Iar după otpust credincioşii erau stropiţi cu aghiasmă. Creştiniii deja  se obişnuise să numească pomul unde se făceau slujbe „biserică”.

Lumea a început să discute în fel și chip, despre noul preot și slujbele ce le făceam.  Într-una din zile, m-a chemat o femeie săracă să-i citesc ceva bărbatului ei, care era pe patul de moarte. Acesta era țigan și niciodată nu intrase în biserică. M-a rugat mult acea femeie să citesc „ceva din carte”, pentru ca omul ei să poată muri „creștinește”. Am citit molifta și am început să-l spovedesc. Am reușit să-l fac să înțeleagă ce este spovedania și ce însemnătate are. Atunci am văzut și eu, pentru prima dată, ce înseamnă adevărata pocăință. Acel om începuse să-și spună păcatele cu aşa lacrimi și cu așa pocăință, cum nu mai întâlnisem până atunci. M-am umilit în mine însumi și-mi ziceam că uite așa trebuie să-mi fac și eu spovedania. La un moment dat vorbea atât de tare, încât l-am dojenit spunându-i să vorbească mai încet pentru că se aude afară. El mi-a spus:

− Lasă, părinte, să audă și soția mea cu ce fel de om a trăit, să știe și lumea ce răutate și ce monstru sunt!

După spovedanie, l-am împărtășit pentru că era în pragul morții. La două-trei zile după aceea, mă caută soția lui și-mi spune că soțul ei s-a sculat pe șezute și cere de mâncare. La două săptămâni după spovedanie, penitentul meu, deja, se plimba prin sat. (După evenimentul acela a mai trăit şapte ani, spunând tutror că perotul l-a înviat). Întâmplarea aceasta a străbătut, ca fulgerul, tot satul și a început să-mi meargă vorba, printre babe, că fac minuni.

Odată am fost chemat la o altă creştină să fie împărtăşită. Însă, ajungând la ea, am aflat că este paralizată şi nu poate vorbi şi respectiv, nu poate fi spovedită. Atunci, eu, m-am gândit: odată ce am venit îi voi face Taina Sf. Maslu. După săvârşirea Sf. Maslu ea a început să vorbească în şoaptă. Atunci, am decis, să o spovedesc şi a primit şi taina Sf. Împărtăşanii. De atunci lumea din sat în cazuri de boală îşi doreau să cheme preotul pentru Taina Sf. Maslu, ceea ce până atunci era o teamă, că în urma acestei Taine omul moare.

Eram de ceva timp în sat, dar înnoptam în satul vecin în căsuţa părăsită. La un moment dat, câțiva oameni care mă îndrăgiseră au întrebat unde stau și le-am răspuns că nu am niciun loc și i-am rugat să-mi găsească ei ceva. Atunci ei au zis:

− Părinte, avem aici un fost pichet de grăniceri unde vine, o dată pe săptămână, un milițian. O să-l alungăm pe acesta, că ţine locul degeaba și o să rămâi sfinția ta acolo.

Zis și făcut. S-au dus la primar mai mulți oameni și i-au cerut să elibereze locuinţa şi să o dea preotului. Primarul s-a împotrivit la început, dar nu a avut încotro și a cedat, așa încât am transformat pichetul în casă parohială, unde aveam o cameră pentru spovedanie.

În timpul acesta, familia mea: soția și copilul se afla în orașul B, distanţa la 500 km. Din când în când, o dată la câteva săptămâni, dădeam o fugă până acasă. Aveam o mașină modestă și cu ea mergeam la câte o înmormântare. După înmormântare, familia celui decedat îmi dădea câte ceva: un colac, o pâine, un prosop etc. Am auzit șoptindu-se:

− Uite, a venit la înmormântare și pleacă cu mașina plină de colaci.

Din acel moment, nu am mai mers niciodată cu mașina la înmormântare. După înmormântate, când veneau să-mi dea un colac sau o pâine le spuneam:

− Să mă iertați, dar n-am unde să le pun. Uitați, aici, în mâna aceasta, am veșmântul iar în cealaltă, am cartea și cădelnița. Vedeți că nu am cum să le iau, dar vă mulțumesc frumos pentru aceasta.

Și, așa, plecam de fiecare dată cu mâna goală. Mă feream foarte mult să le dau vreo pricină de sminteală. Văzând oamenii că nu primesc nimic și aceasta a devenit un obicei, au început ei singuri să-mi aducă acasă, după fiecare înmormântare, câte un colac sau câte ceva.

Într-una din zile, o bătrânică, vecină cu pichetul, a venit pe la mine. În momentul acela, serveam masa. Eram singur și nu-mi pregăteam niciodată ceva special pentru masă. Mâncam și eu ce apucam. Bucătăria mea era o încăpere micuţă, în care aveam o masă și un scaun. În momentul în care a venit bătrânica, eu mă pregăteam să pun în apă, la înmuiat, singura bucată, cam mucedă, de colac pe care o mai aveam, nesocotind că exagerez. Bunicuța a bătut la ușă și a strigat:

− Binecuvântează, părinte, sunteți acasă?

− Da, mătușă M.! Sunt la bucătărie, servesc masa. Poftiți!

Cum a intrat bunicuța și a văzut ce făceam, s-a repezit afară și a început să strige:

− Vai, vai, aracan de mine, aracan de mine…!

M-am speriat, nu știam ce se întâmplă. Am ieșit repede după ea și am întrebat-o ce este. M-am temut că am smintit-o cu ceva. Mă feream mult, să nu fiu pricină de sminteală pentru ei. Cu greu am reușit să o opresc și să mă lămuresc despre ce e vorba.

− Vai, părinte, noi mâncăm toate bunătățile și dumneata, în acest sat de gospodari, mănânci pâine mucedă și apă. Ne va bate Dumnezeu…!

Urgent, bunicuța a făcut un consiliu cu gospodinele din sat și, de atunci, au întocmit ele un grafic și, zilnic, îmi aduceau acasă o masă atât de bogată încât nu reușeam niciodată, să consum ce primeam. Pe lângă acestea, având probleme de sănătate, nu consumam carne, iar ele îmi aduceau multă. Atunci, m-am sfătuit cu un fiu duhovnicesc din sat, să mergem, mai cu fereală, pe la familiile nevoiașe să le împărțim și lor din bunătăți.

Mai târziu, după ce am reușit să ridic și biserica, plecam mai des la familia mea, în orașul B. De fiecare dată când știau că plec, venea lumea din sat și-mi umplea, până la refuz, micuța mea mașină, cu toate bunătățile. Cu timpul, câțiva gospodari mi-au făcut o altă surpriză. Mi-au adus o remorcă pe care mi-au atașat-o la mașină. De fiecare dată când plecam acasă, eram încărcat cu de toate, fără a le cere eu nimic. Stăteam și cugetam în sinea mea, atunci, cum se îngrijește Dumnezeu de tine, dacă și tu încerci, cât de cât, să faci ceva pentru el. Cum am început slujirea mea în acest sat, când mă hrăneam cu ce binecuvânta Dumnezeu la moment…? E un lucru mare să-I mulțumești lui Dumnezeu, din toată inima, pentru toate și tu să te mulțumești cu foarte puțin, să nu cârtești niciodată, pentru lipsă. Numai atunci Dumnezeu Îşi revarsă harul și trimite binecuvântarea Sa.   

Timpul trecea și se apropia toamna, iar eu slujeam tot sub copacul din mijlocul satului. Într-una din zile, le-am spus câtorva credincioși că va trebui să găsim un loc pentru slujbe, întrucât se apropia iarna. Ei au început să-și dea fiecare cu părerea, unde ar fi mai bine. Eu, atunci, le-am spus:

− Vedeți cele două magazine? Vedeţi, acesta care e mai mare va fi biserica noastră!

Ei au prins a zâmbi, însă eu mi-am întărit cuvântul. Din acel moment, am început lupta pentru biserică. I-am sfătuit pe cei doritori de biserică să meargă la primar şi să-i ceară clădirea magazinului respectiv, pentru a o transforma în biserică. Ideea aceasta a încins spiritele. Pe de o parte primarul, angajații magazinului și o parte din săteni s-au pornit asupra mea cu multă înverșunare, iar pe de alta, credincioșii care mă susțineau, se certau, zilnic, pe această temă, cu cei dintâi.

Într-una din zile, fiind în centrul satului, se apropie de mine un grup de tineri bine făcuți care îmi spun:

− Măi popă, până mâine-dimineață trebuie să dispari din satul nostru.

Eu mă uit, așa, lung la ei. Atunci unul mă prinde de barbă și-mi spune:

− Dacă mai vrei să fii printre cei vii, e bine să fii cu luare-aminte la ce ți-am spus.

L-am prins de mâini pe cel care mă apucase de barbă și i le-am îndepărtat, zicându-le:

− Ia, ascultați, măi băieți! Văd că sunteți puternici și zdraveni, însă eu nu mă tem de voi, pentru că Îl am ocrotitor pe Dumnezeu, care m-a trimis în satul vostru.

Au început să râdă cu toții.

− Uite, ce! Voi vreți să-mi faceți mie ceva, dar nu este aici nici locul și nici timpul potrivit. Vă vede toată lumea și veți fi trași la răspundere. Eu locuiesc la pichetul fostului polițist și nu închid niciodată ușa. Dacă doriți să duceți la îndeplinire acest gând al vostru, veniți la noapte și faceți tot ce vă doriți. Eu vă aștept cu drag.

S-au uitat unul la altul, fără să mai spună ceva.

L-am întrebat pe părintele A. dacă l-au vizitat și mi-a spus că nu au venit, cu toate că i-a așteptat toată noaptea. L-am ispitit puțin pe părinte și i-am zis:

Dacă ar fi venit, ce ați fi făcut?

Părinte, m-am lăsat în voia lui Dumnezeu. Eram pregătit pentru orice, chiar să-mi dau și sufletul. Însă Dumnezeu m-a păzit și mi i-a dăruit pe acei tineri, pentru că mai pe urmă aceștia au devenit unii dintre cei mai apropiați colaboratori ai mei. Seară de seară făceam rugăciune la pichet, între orele 19 și 21. Le-am spus oamenilor despre acest program și a început să vină câte o băbuță, mai întâi, apoi au venit și alții, însă acei tineri care m-au amenințat cu moartea erau nelipsiți la rugăciunile pe care le făceam seara.

Cu gândul la noua biserică am plecat, însoțit de un fiu duhovnicesc din sat, la departamentul central, pentru a încerca să obțin aprobarea de a cumpăra magazinul respectiv, fapt care nu era prevăzut de lege. Am mers la președintele consiliului și i-am spus:

Domnule președinte, am auzit că sunteți un om bun și credincios, ați făcut multe lucruri bune și ați ajutat mulți oameni să iasă din situații dificile. Aceasta și aceasta este situația noastră. Vă rog, ajutați-mă să fac ceva pentru oamenii aceștia care trăiesc fără biserică.

Părinte, nu știu dacă pot să vă ajut în această problemă. Este destul de dificil.

Domnule președinte, dacă este puțină bunăvoință, toate se pot face. Mă voi ruga pentru dumneavoastră și cred că Dumnezeu o să vă lumineze să găsiți cea mai bună soluție pentru a ne ajuta.

Bine, părinte, am să convoc consiliul și voi vedea ce putem face.

Într-adevăr, după mai multe discuţii a dat acordul la convocarea consiliului, unde i-a convins pe toți să-mi dea aprobare să cumpăr acel magazin care, de altfel, putea fi doar închiriat. La două săptămâni am primit hârtia fără a spune ceva cuiva.

La puțin timp, am fost chemat de o femeie mai înstărită, din centru regional, să-i fac sfințirea casei. La final, doamna, care s-a întâmplat a fi inginer cadastrist, a voit să mă plătească pentru slujba pe care i-am făcut-o. I-am mulțumit, dar nu am primit banii și am rugat-o să facă măsurătorile ce se impun, la magazinul cu pricina, și să stabilească valoarea lui. Am rugat-o să facă toate acestea fără să spună ceva cuiva.

La câteva zile după acestea, sunt chemat la primar să dau socoteală pentru agitația din sat care se iscase cu noua biserică. În momentul în care am fost invitat în biroul primarului, acesta, plictisit, cu un aer de superioritate, pufăia dintr-o țigară, așezat comod într-un fotoliu și cu picioarele, unul peste altul. În momentul în care am intrat, îmi zice:

Măi popă, din cauza ta și a bisericii tale, o să fie vărsare de sânge, în satul acesta.

Eu îl privesc lung și-i spun:

Domnule primar, vă rog să stingeți țigara și să aveți o ținută cuviincioasă în prezența mea! Sunteți un angajat al comunității și un reprezentant al statului și trebuie să vă comportați ca atare.

Ia uite la dânsul… vine popa să mă pună pe mine la punct!

Nu, domnule primar, nu vă pun la punct, ci vă cer să păstrați cele mai elementare norme de bună-cuviință. Eu nu sunt ,,popă”, ci preotul lui Dumnezeu, am urmat o școală și sunt trimis aici, să îndeplinesc o misiune pastorală, în folosul comunității. Am o responsabilitate mult mai mare decât dumneata. Sunteți un angajat al comunității, cu un mandat de la oameni pe câțiva ani, pe când eu îl am de la Dumnezeu, am fost hirotonit și am datoria să mă îngrijesc de poporul lui Dumnezeu, încredințat mie spre păstorire.

Bine, atunci, dacă așa vrei, o să sting țigara.

Și, cu un gest de lehamite, a stins țigara și s-a așezat cuviincios, în fotoliu.

Ascultă, părinte, și eu am făcut școală, am studiat comunismul ştiinţific și cunosc Biblia voastră.

A început să-mi înșire câteva citate din Sfânta Scriptură, scoase din context, și să le interpreteze în mod eronat. L-am ascultat fără a-l întrerupe. Când a terminat expunerea, i-am zis:

Văd, domnule primar, că sunteți și dumneavoastră un om școlit, dar hai să vedem despre ce este vorba în aceste citate.

Am reluat citatele, în context, și i le-am tâlcuit așa cum se cuvenea. M-a ascultat și, la urmă, mi-a zis:

Părinte, a fost o plăcere să discut cu dumneata, însă uite de ce te-am chemat. Se va ajunge la vărsare de sânge, în satul nostru, din cauza acestei biserici pe care vrei să o faci în magazin. O să fii tras la răspundere pentru tulburarea liniștii publice.

Domnule primar, aceasta este datoria dumitale, să păstrezi liniștea publică. Sunteți plătit să vegheați la bunul mers al comunității, să puneți lumini prin sat, să reparați drumurile, să puneți polițaiul să vadă cine face agitație, să vedeți ce doleanțe au oamenii etc.

Da, însă, uite că oamenii se învrăjbesc între ei, pentru că nu vor biserică aici, în sat.

Mă îndoiesc de aceasta. Hai să-i adunăm, luni dimineață, pe săteni, înainte de a pleca la lucru, și să lămurim această problemă: dacă vor sau nu, biserică.

Am stabilit, de comun acord, să facem această întrunire. În răstimpul dintre discuția cu primarul și această întrunire, mă tot gândeam ce voi face și cum am să ies din această încurcătură. Stăteam noaptea și mă rugam la Dumnezeu, să mă lumineze ce să fac, ce să spun și cum să procedez. Eram cu totul nedumerit, dar mi-am pus nădejdea în Dumnezeu și m-am abandonat în brațele Lui.

S-a dat zvon în sat și, luni dimineața, cu mic, cu mare, s-a adunat mai tot satul, la Casa de Cultură. Primarul a ținut un cuvânt prin care a prezentat situația. Imediat, oamenii s-au împărțit în două tabere. Au început să strige și să se învinuiască reciproc. Cei care erau pentru biserică le reproșau angajaților de la magazin că sunt hoți și, ani de-a rândul, au furat din rația de alimente ale oamenilor, înșelându-i, de multe ori, la cântar și, ca urmare, nu mai au nevoie de acest magazin care trebuie transformat în biserică. Eu stăteam și analizam, cu atenție, ce se întâmplă și ce se spune. Când am văzut că spiritele se încing prea tare, am cerut să spun câteva cuvinte. S-a făcut liniște, doar pe ici, pe colo mai vocifera câte unul.

Fraților, ne-am adunat aici să lămurim un lucru care este spre folosul comunității noastre. Mă bucur foarte mul că văd mulţi oameni care doresc biserica. Dar Biserica s-a făcut pe temeiul dragostei lui Hristos, iar nu prin vrajbă şi prin ură. Văd că aceia care doresc să aibă biserică în satul nostru îi învinuiesc pe alții că împiedică lucrul acesta. Însă nu au dreptate. Fiecare dintre dumneavoastră dorește să avem o biserică în satul nostru; fiecare își dorește să-și boteze pruncii, să-și cunune fiii și fiicele, să se spovedească, să se împărtășească și să-și înmormânteze părinții creștinește atunci când pleacă la cele veșnice. Cei care-i învinuiesc pe angajații magazinului că fură au furat mai mult decât aceștia, pentru că ei, lucrând la câmp, unde nu se cunoaște cât se fură, au avut posibilitatea să fure mult mai mult. Fiecare dintre noi fură, fiecare de unde poate, pentru a supraviețui fiind educaţi în acest sistem comunist. Cei care îi învinuiesc pe angajații magazinului că fură, dacă și ei, la rândul lor, ar fi fost angajați aici, poate că ar fi furat mult mai mult decât aceștia. De aceea, să nu ne mai învinuim unii pe alții, pentru aceasta. Înainte de a ajunge în satul dumneavoastră, am poposit în satul vecin și oamenii de acolo mi-au spus:

Părinte, nu te duce în satul S. pentru că acolo sunt oameni răi și sălbatici. Nu vei reuși să faci nimic. Mulți preoții au încercat, dar s-au lăsat păgubași.”

Eu, însă, le-am răspuns:

Nu aveți dreptate. Acolo sunt oamenii așa pentru că nu au avut niciodată, în satul lor, preot și biserică. Dacă ei ar fi avut biserică ar fi mult mai buni ca mulți dintre voi.

– De aceea, fraților, cu toții avem nevoie de preot și de biserică, și fiecare dintre dumneavoastră își dorește aceasta, în adâncul sufletului său. Problema este, însă, de altă natură. Angajații magazinului, pe bună dreptate, se tem că, dacă vom transforma magazinul în biserică, își vor pierde locul de muncă, de unde și-au hrănit familiile ani de zile. Trebuie, mai întâi de toate, să găsim o soluție ca ei să aibă un loc de muncă asigurat, întrucât ei nu sunt învățați să lucreze la câmp ca dumneavoastră şi nici nu au avut parte de cotă de pământ din gospodăria satului.    

Lumea s-a liniștit ca prin minune și toți îmi sorbeau cuvintele, toți dădeau din cap și vociferau a aprobare.

Acum, hai să votăm câți dintre dumneavoastră își doresc biserică.

A ridicat mâna aproape toată lumea. Numai trei familii de protestanți s-au abţinut. Atunci le-am zis:

Vedem că toți ne dorim biserică, însă bani să facem o biserică nouă nu avem. Acum suntem nevoiți să facem una improvizată, în magazinul acesta, și de aceea hai să găsim, cu toții, o soluție pentru ca angajații magazinului să nu rămână fără serviciu.

S-au făcut câteva propuneri pentru angajații de la magazin și s-au ales câteva variante. La un moment dat, primarul a luat cuvântul și a zis:

Părinte, chiar dacă am vrea noi să transformăm magazinul în biserică, nu ni se dă voie de la centru, sunt niște legi ale statului pe care trebuie să le respectăm.

Atunci i-am răspuns:

Domnule primar, dragi săteni, uitați aici, în mână, am aprobarea de la departament, care ne dă dreptul să cumpărăm acest magazin și să-l transformăm în biserică.

Toată lumea a rămas surprinsă, însă secretarul primăriei s-a ridicat și a zis:

Părinte, chiar de nu cunoaştem costul acestei clădiri, trebuie să fie foarte scumpă și comunitatea noastră nu-și poate permite să o cumpere.

Atunci eu am scos a doua hârtie și le-am spus:

Uitați aici, avem măsurătorile cadastrale și evaluarea legală a imobilului, făcute de un specialist. Valoarea totală a acestui imobil se ridică la 5 000 de lei. Fiecare dintre noi trebuie să jertfească puțin și, încet-încet, vom achita toată suma.

După câteva momente de derută, a luat cuvântul casierul de la primărie și a spus:

Părinte, bătrânii din satul nostru primesc ajutor social. Primăria nu a mai plătit acest ajutor de trei luni. Dacă bătrânii, prezenți aici, sunt de acord, putem să virăm acest ajutor social în contul bisericii.

Toții bătrânii au fost de acord și, dintr-odată, s-au adunat 3 000 de lei. Nu a trecut mult și un consilier al primăriei a spus că salariile unor angajați ai primăriei, nu fuseseră plătite de cinci luni și a propus celor în cauză să doneze pentru biserică, din aceste salarii restante, câte 50 de lei sau mai mult. Au acceptat cu toții și, în felul acesta, s-au mai strâns încă 2 000 de lei. Așa, dintr-odată, dincolo de așteptări, s-a făcut întreaga sumă necesară pentru achitarea magazinului care urma să fie transformat în biserică.

Oamenii au prins curaj și l-au întrebat pe președintele de colhoz dacă nu dă și el ceva pentru biserică. Acesta a motivat că nu are bani, dar poate să ajute cu specialişti şi materiale: scândură, lemn, ciment etc. Toate au fost bine-venite.

La final, primarul a luat iar cuvântul și a zis:

Părinte, intrarea în magazin se face dinspre răsărit și canoanele Bisericii spun că biserica trebuie să aibă altarul la răsărit. Ce o să faceți, o biserică cu altarul la apus?!

Atunci eu i-am răspuns:

Domnule primar, într-adevăr așa menționează rânduiala Bisericii, pentru că Hristos este „Soarele Dreptății” și „Răsăritul Cel de Sus”, prin El a venit Lumina în lume, fapt pentru care bisericile au altarul spre răsărit, însă, în caz de forță majoră, putem să orientăm un locaș de rugăciune, după posibilități. Nu este o greșeală dogmatică dacă nu te rogi cu fața spre răsărit. Aici la noi însă, se poate remedia și această problemă. Vom închide intrarea dinspre răsărit și vom facem altarul, iar intrarea va fi dinspre apus. Avem materiale și brațe de muncă, nu este nici o problemă.

În felul acesta s-au finalizat discuțiile și fiecare a plecat mulțumit, în drumul său. A doua zi, am și început lucrările. Să vedeți câtă lume a venit și cu ce însuflețire lucrau! Eu eram șef de șantier. Îi mobilizam pe toți și rânduiam fiecăruia ce trebuia să facă. De la copii până la bătrâni, fiecare avea ceva de făcut. În trei săptămâni, biserica era gata pregătită pentru sfințire, cu altar, icoane și pereți şi tavanul pictați de copii cu tot felul de steluțe.

Am vorbit cu episcopul și l-am chemat să vină pentru a sfinți noua biserică. Era deja toamna târziu și eram tot mai solicitat de la seminar, să mă întorc, însă aici nu reușisem să le pun pe toate în rânduială. Oamenii se atașaseră mult de mine și acum mă gândeam cum să le spun că va trebui să plec. Le-am explicat oamenilor că va veni un arhiereu să facă sfințirea bisericii. Nu văzuseră și nici nu știau ce este acela arhiereu. A trebuit să le țin o cateheză și pe această temă.

La sfințirea bisericii, episcopul a hirotonit un preot și l-a lăsat să facă practică cu mine. Văzându-l oamenii pe preotul cel nou tot timpul cu mine, au intrat la bănuieli și au început să mă întrebe ce este cu acel preot. Le-am spus că așa este obiceiul ca atunci când se face un nou preot, să stea un timp cu un preot cu experiență, pentru a deprinde cele ale preoției. Cu toate acestea, celor care erau mai aproape de mine, câte puțin, am început să le dau de înțeles că va trebui să plec. Slujba de Naşterea Domnulu a fost o adevărată sărbătoare atât pentru cei maturi cât şi pentru copii care au fost înștiințați că vor primi cadouri după Sf. Liturghie de noapte. Biserica a fost arhiplină. N-a durat mult și oamenii s-au vorbit între ei și într-o duminică, după Crăciun, s-au adunat mai mulți la biserică și m-au întrebat deschis:

Părinte, am înțeles că veți pleca de la noi. Noi suntem deciși să nu vă lăsăm să plecați. Mergem la episcop și facem protest să vă lase la noi. Ați muncit atât aici, ne-ați luminat și ne-ați scos din sălbăticie, ne-ați făcut biserică. Nu vom lăsa să fiți luat din satul nostru.

Am fost luat puțin prin surprindere, însă le-am spus:

Oameni buni, eu am fost trimis la dumneavoastră de episcopul meu. Eu am o ascultare încredințată de arhiereul meu la un seminar teologic. Am venit cu mult drag în satul vostru și acum trebuie să mă întorc la locul meu.

Totuși, părinte, noi vă vrem numai pe dumneavoastră aici, în satul nostru. Nu voim un alt preot.

Oameni buni, când am venit în satul vostru nu am fost chemat de dumneavoastră, ci am fost trimis de arhiereu să îndeplinesc o misiune pastorală aici. Acum același arhiereu are nevoie de mine, în altă parte. De ce vă împotriviți voii lui Dumnezeu și voinței episcopului? Dacă el m-a trimis să vă ajut pentru un timp, oare n-are el dreptul acum să mă ia înapoi să mă trimită în altă parte?!   

N-au mai zis nimic, ci m-au rugat să mai rămân la ei. Am mers cu noul preot, cu Ajunul, prin tot satul și am fost primit cu multă bucurie, în casa fiecărui creștin. Făceam toate slujbele, la biserică, împreună cu preotul care trebuia să rămână în locul meu. Slujbele se oficiau în zile de miercuri, vineri şi duminică.

La o săptămână după Bobotează am slujit și am ținut, la final, un cuvânt de rămas-bun. Biserica a devenit neîncăpătoare. Văd, la un moment dat, că se îmbulzește toată lumea în față și câțiva dintre cei mai de frunte săteni aduc, așezați frumos pe prosoape doi colaci mari cât roata carului și sare. Am rămas surprins. A luat cuvântul unul dintre gospodari și a spus, cu emoție:

Părinte, când ați venit în satul nostru, nu am știut să vă primim. Acum am învățat cum trebuie să primim un preot al lui Dumnezeu. Iată, aici, avem doi colaci și sare. Unul pentru sfinţia voastră care trebuiea să vi-l dăm la sosire fapt care îl regretăm foarte mult, și altul pentru noul preot pe care ni l-a trimis Dumnezeu.

Mi-au dat lacrimile… Nu știam ce să le spun… Au lăcrimat și ei. Am dat slavă lui Dumnezeu și le-am mulțumit pentru acest gest frumos.

În felul acesta mi-am încheiat misiunea în satul S., dar legătura cu acei oameni am păstrat-o încă mult timp. La un moment dat, făceam naveta și episcopul mi-a făcut o surpriză plăcută. Pentru a putea locui cu familia în apropierea școlii, episcopul mi-a cumpărat o casă mai veche în zonă. Casa era destul de dărăpănată și a necesitat reparații capitale. Oamenii din satul S., auzind că am casă și o repar, s-au sfătuit și îmi trimiteau din satul lor (aflat la 300 km) cu trenul, saci cu nisip, paie fărâmiţate și alte materiale necesare, precum și echipe de voluntari să mă ajute. Întrucât trenul trebuia să treacă printr-o vamă, la început, s-au iscat multe neînțelegeri cu vameșii care miraţi de faptul că se transportă paie şi nisip la aşa distanţă, controlau, să vadă dacă nu sunt ascunse obiecte interzise.

În felul acesta mi-a dat Dumnezeu să înțeleg ce mare este darul preoției și cum niciodată, absolut niciodată, El nu rămâne dator nimănui.

Amin şi lui Dumnezeu slavă!

Ierom. Cosma (Giosanu), Mănăstirea Sihăstria Neamț

Contact Form Powered By : XYZScripts.com