Header image

„Comunicare versus comuniune. Marginalii social-teologice despre internet”

9:19, miercuri, 25 iunie, 2014 | Cuvinte-cheie: , , , ,

Creştinismul nu este doar o „religie a cărţii”, aşa cum se ştie, alături de Iudaism şi Islam, ci mai ales una a comunicării. Viaţa comunităţii creştine de credinţă este dominată de un permanent dialog: liturgic, catehetic, în rugăciune sau în discuţiile de după slujbă. Iată de ce emergenţa noilor forme de comunicare electronică nu poate lăsa indiferente pastoraţia şi agenda social-teologică. Textul de faţă îşi propune să prezinte câteva marginalii la implicaţiile internetului şi, în mod concret, un document ortodox de dată recentă despre comportamentul clericilor în reţelele de socializare.

Că epoca noastră poartă printre alte nume şi pe acela de „eră a comunicării”, nu este o noutate. Cu toate acestea, comunicarea nu este un termen univoc, adică nu se bucură de o semantică lipsită de divergenţe. În timp ce pentru unii comunicarea este însăşi fundamentul şi caracteristica modelului social modern, pentru alţii acelaşi fenomen comunicaţional trezeşte suspiciuni, de la text la pretext nefiind decât un pas. Ceea ce într-o lectură este constitutiv pozitiv, poate fi în altă interpretare latent periculos. Poziţiile sunt între timp şi mai profund polarizate de prezenţa din ce în ce mai greu de ignorat a internetului.

Consecvent, reţeau virtuală este pentru unii un semn de vitalitate a sistemului vascular social, în vreme ce pentru alţii net-ul este traducerea digitală a şerpilor care, cu perfidie unduitoare şi forţă de constrângere, pun stăpânire pe om, omorându-l, asemeni nefericitului Laocoon şi celor doi fii ai săi. Dacă pentru o parte domină avantajele comunicării electronice, de la costuri reduse la viteză, pentru cealaltă parte importantă este demascarea, cât mai este timp, a pericolului dictaturii digitale. În afara gândirii la extreme, cert este că, ne spun specialiştii din domeniu şi sociologii, dar şi psihologii sau medicii, folosirea intensă a internetului, în variate moduri şi scopuri, are efecte nemijlocite asupra noastră, cele mai serioase fiind adicţiile de tip nou, de la jocurile online la pseudo-socializarea virtuală. Una peste alta, internetul îşi arată, ca oricare descoperire tehnică majoră, ambivalenţa, fapt ce confirmă necesitatea discernământului în utilizarea acestuia.

De la dilema folosirii net-ului în Biserică, la proceduri scrise pentru preoţii “on-line” 

Prima parte a marginaliilor social-teologice despre internet este dedicată tocmai raportului dintre ce se câştigă şi cât se pierde prin utilizarea intensă a mediului virtual şi a fost prezentată aici.

A doua parte încearcă o recuperare teologică şi practică a comunicării digitale, oferind câteva repere şi exemple. În continuare este prezentat documentul din octombrie 2011 aprobat de Sinodul Bisericii Ortodoxe din America cu privire la comportamentul clericilor în reţelele de socializare. La orizontul bibliografic cunoscut, este primul document de acest fel şi pe o astfel de temă în spaţiul ortodox. În loc de concluzii, formulate sub forma a cinci teze, revenim la dilema de a folosi sau nu internetul în misiunea şi pastoraţia Bisericii, dar şi la paradoxul comunicării fără comuniune pe care mediul virtual îl încurajează, trăsătura cea mai problematică a acestui mijloc pe cât de atotprezent pe atât de dificil de gestionat.

“Digitalizarea religioasă”, între virtual şi virtuos: internetul ca spaţiu de mărturie

Cred că aici se impune o precizare principială: prezenţa în internet a oamenilor Bisericii (generic vorbind) nu este o invitaţie la „virtualizarea” religiei prin traducerea tehnică a îndemnului Mântuitorului, „când doi sau trei sunt conectaţi în numele Meu…”, ci tocmai o cale de a încuraja redescoperirea nemijlocită a vieţii comunitare fizice. În ciuda diferenţei de suport, mesajul se supune din punct de vedere religios rigorilor aceleiaşi hermeneutici, motiv de a vedea în internet nu mai mult decât ceea ce este, adică de a nu ceda formulei lui McLuhan „mediul este mesajul” (orig. the medium is the message). Practicând o adaptare „din mers”, cum se exprima regretatul Mitropolit Bartolomeu, el însuşi un om de presă, a datelor Tradiţiei la noile orizonturi culturale, implicit tehnice, Biserica nu îşi trădează fundamentele, ci doar le pune şi mai mult în evidenţă. Cum o să vedem mai jos, proiectele de „digitalizare religioasă”, de transfer dinspre realitate către virtual a unor raporturi imposibil de experimentat impersonal, mediat, sunt doar complementare la relaţiile deja existente. Aşa cum prin calculator nu se va naşte niciodată viaţa, tot astfel acelaşi calculator, racordat la reţea, nu va genera de la sine comuniunea.


“Intimitatea cu tehnica” modifică gândirea şi simţirea, influenţează modul de a acţiona al omului
Fără să reprezinte aşadar o alternativă la comunitatea de credinţă, internetul poate fi totuşi, pentru anumite grupuri, un liant şi, de ce nu, o formă nouă de practicare a „liturghiei de după Liturghie”, un spaţiu al mărturiei şi al diaconiei sociale. Asumarea şi folosirea acestuia intră în logica datorită căreia creştinii au fost prezenţi în forum-ul cetăţii antice şi mai sunt încă pe piaţa cărţilor şi a revistelor din modernitate, la radio sau televiziune.

Cu toate acestea, părăsind pentru moment orizontul religios, ceva cu totul aparte intră în cotidianul nostru odată cu formele electronice de comunicare. Cum am sugerat deja, intimitatea cu tehnica nu poate fi practicată fără a suporta o serie de modificări în maniera de a gândi, acţiona, decide sau simţi. Toate acestea se produc datorită caracterului cultural pe care, asemeni naturii îndomesticite sau alimentaţiei, îl are inclusiv tehnica sau, ar spune unii, mai ales ea. Datorită vitezei extraordinare cu care se produc înnoirile tehnice, procesul de asimilare culturală pare să fie cumva post factum, venind din urmă. Este probabil motivul pentru care impactul real al internetului nu este pentru moment suficient măsurabil. Neştiind ce urmează, cum se va dezvolta în viitorul imediat, internetul cultivă la majoritatea utilizatorilor săi o stare de spirit oscilând între deja şi nu încă. Ne bucurăm de oportunităţile deja existente şi le aşteptăm pe cele care se anunţă, ilustrând astfel mitul modern al progresului, fără limite, trimiţând către o paradoxală eshatologie materialistă, o auto-epuizare cu un scop incert. Până să ajungem însă acolo, internetul a devenit însuşirea centrală pentru o serie întreagă de produse, calculatoarele şi telefoanele, televizoarele şi chiar cuptoarele cu microunde fiind „incomplete” dacă nu sunt conectabile la el. Cum vedem la târgurile din domeniu, casa viitorului este o sumă de conexiuni via internet, locuitorii dirijând de la distanţă temperatura, luminile sau programul maşinii de spălat.

Dar şi fără a exagera cu tot felul de device-uri, utile sau nu, cert este că fără internet mai nimic din ceea ce este cu adevărat important nu ar funcţiona în ritmul şi cu eficienţa cunoscute. De la evidenţa fiscală la fişele medicale şi de la transferurile bancare la orarul avioanelor, internetul este indispensabil. Când el „cade”, cădem şi noi. Alături de electricitate, care presupune identificarea unor surse noi de energie, comunicarea electronică este a doua mare facilitate şi vulnerabilitate în egală măsură a societăţilor dezvoltate.Când internetul “cade”, cădem şi noi…

Responsabilitate şi curaj, virtuţi necesare în spaţiul virtual. Mesajul privat poate ajunge public!

Utilizarea spaţiului virtual presupune cel puţin două virtuţi: responsabilitate şi curaj. Responsabilitatea derivă mai ales din amintitul caracter public al mijlocului de comunicare, mesajele, chiar şi cu adresant personal bine precizat, fiind deosebit de uşor de transmis mai departe, din grup în grup, pe căile neştiute ale net(work)-ului. Asemeni unui articol scris cu intenţia explicită de a fi citit de cât mai mulţi, un mesaj privat poate să ajungă, voluntar sau nu, la un public pentru care nu este însă destinat. În faza actuală a internetului, diferenţa dintre public şi privat este la fel de greu de menţinut precum cea dintre autorul şi consumatorul de conţinuturi. Aşa se explică nerespectarea sistematică a drepturilor de autor sau, în consecinţă nemijlocită, imposibilitatea de a împiedica plagiatul prin deja celebra metodă copy and paste. Acesta este, în fapt, şi unul dintre cele mai sensibile puncte ale spaţiului virtual care, pe lângă ignorarea sferei private, alimentează o atitudine anomică, la limita comportamentului asocial, inclusiv prin gesturi de însuşire a muncii intelectuale depuse de alţii. Nu întâmplător internetul este pe cât de atrăgător şi, nu evit să repet, util, pe atât de „volatil” şi, în funcţie de context şi de intenţie, periculos. Legat de acest ultim aspect, ar fi suficient să ne gândim la rata în creştere a infracţionalităţii electronice, exemplul prin excelenţă al inteligenţei criminale adaptate tehnic.

Tot despre un caracter cvasi-infracţional, de natură etică, putem vorbi în cazul falselor dispute purtate între anonimi pe forumuri şi bloguri, comentariile la evenimente sau persoane acoperind o plajă vastă: de la ignoranţa zgomotoasă la injuria patologică. Tuturor acestor internauţi le este comună lipsa responsabilităţii, pervertind astfel libertatea de exprimare şi încărcând inutil vehiculul comunicaţional cu balastul propriilor frustrări. În timp ce pentru unii internetul este o bibliotecă de resurse, pentru aţii este o fosă septică.Forumiştii şi frustrările lor: de la ignoranţa zgomotoasă la injuria patologică

În context religios, a “intra” în internet = lipsa de inhibiţie

Curajul de a folosi noul mediu de comunicare rezidă în capacitatea de a nu te limita la ceea ce ştii. Din acest punct de vedere, familiarizarea cu internetul este pentru oamenii trecuţi bine de prima şi chiar de a doua tinereţe un semn de robusteţe mentală, un indicator pentru deschiderea permanentă faţă de lumea în care trăiesc. Evident, astfel de trăsături nu pot fi negate celor care nu folosesc calculatorul şi nici internetul, dar fac dovada unei minţi treze prin alte moduri. Curajul de a „intra” în internet, folosindu-l, mai înseamnă în context religios inclusiv lipsa de inhibiţie de a pune în relaţie ceea ce este simbolul „noului”, tehnica şi „vechiul”, credinţa. Cum am sugerat deja, între noutatea tehnică şi vechimea, la propriu, a datelor religioase nu există un conflict automat. Doar mentalitatea modernistă simplificatoare vedea în religie obstacolul în calea tehnicii şi a cunoaşterii, o paradigmă din fericire depăşită între timp.

Deşi diabolizată de unele medii religioase, nu tehnica în sine constituie o problemă, ci folosirea ei. Că tendinţa diabolizării tehnicii în general mai persistă în mediile religioase, indiferent de confesiune, nu poate fi negat, însă această atitudine nu este dominantă. La urma urmelor, chiar şi cele mai atehnice sau anti-tehnice structuri comunitare de credinţă se folosesc de avantajele tehnicii, de electricitate sau telefonie cel puţin, dacă nu şi de automobil sau alt mijloc autonom de locomoţie. Până şi aceia care scriu împotriva televizorului se uită la el, altminteri nu ar şti despre ce să scrie! Preluând argumentaţia Sfântului Ioan Gură de Aur, cea potrivit căreia nu banul ca atare este o problemă spirituală, ci lăcomia, dorinţa insaţiabilă de mai mult, tot astfel, nu tehnica singură poate reprezenta un pericol, ci modul excesiv sau unilateral de folosire a acesteia. Lecţia, aparent simplă, este în continuare ignorată de contestatarii tout court ai epocii sociale şi tehnice în care ne-a lăsat Dumnezeu să trăim şi să ne verificăm, prin reponsabilitate şi curaj, maturitatea credinţei.Dumnezeu ne-a lăsat să trăim în epoca Internetului

Gaillot: episcopul catolic incomod care înfiinţează în 1995 prima “episcopie virtuală”

Şi pentru că am amintit de folosirea tehnicii fără tabuuri culturale sau religioase, experienţele ecleziale cu internetul sunt pe cât de diverse pe atât de interesante. Din raţiuni de spaţiu, ne oprim la două exemple, urmând să vedem apoi care este „starea digitală” a Bisericii noastre majoritare.

Primul exemplu se referă la cazul episcopului Jacques Gaillot, un episod de răsunet în Franţa mijlocului anilor 90 ai secolului trecut. Cât mai pe scurt, numit în 1982 episcop de Évreux, Gaillot avea să fie transferat în ianuarie 1995 de către Sfântul Scaun pe postul de episcop in partibus (infidelium) de Partenia (Algeria). Motivul acestei măsuri disciplinare îl constituia poziţia publică a lui Gaillot pe marginea unor teme controversate pe scena socială şi politică a Franţei, dintre care amintim chestiunea energiei atomice sau protecţia minorităţilor, a imigranţilor, dar şi aspecte legate de morala sexuală. Cum opiniile episcopului se distanţau consistent de cele ale Conferinţei Episcopale Franceze şi în general de politica Vaticanului, dar şi de cea a guvernului de la Paris, mutarea lui pe un post strict onorific (scaunul de Partenia fiind practic desfiinţat în secolul V d. Hr., odată cu invazia barbarilor), însemna în logica eclezială clasică scoaterea pe „linia moartă” a unui personaj incomod. Aşa ar fi fost în urmă cu câteva decenii, dar nu acum, în momentul în care internetul începea cucerirea lumii. După constatarea imposibilităţii practice de a lua în primire scaunul episcopal, situat în mijlocul deşertului şi al cărui sit este incert, Gaillot va înfiinţa o episcopie virtuală sub forma unei pagini electronice. Ecoul mediatic al gestului său nu va întârzia: un val de simpatie al internauţilor, unii donând sume consistente de bani, va oferi noii „episcopii” şi episcopului ei baza emoţională şi materială necesară. Mai mult, saitul Parteniei a fost lansat în 1996, cu un an înaintea lansării saitului Vaticanului, reprezentând astfel o noutate inclusiv la nivelul comunicării din interiorul Catolicismului. În 2005, la un deceniu de la înfiinţarea „episcopiei” virtuale, o adunare de mari dimensiuni, la Paris, a subliniat dorinţa continuării unei aventuri posibile în bună parte datorită tehnicii.

Dintre toate implicaţiile posibile, unele deloc evidente, proiectul mediatic lansat de Gaillot are cel puţin una de proporţii: reuşeşte să articuleze un alt fel de public bisericesc, la concurenţă pe atunci, în 1996, dar şi azi, cu cel non-electronic, parohial. Este drept că avem de-a face, în fond, cu un public foarte pestriţ din punctul de vedere al motivaţiei religioase, mulţi fiind atraşi mai curând de mesajul social al unui rebel precum Gaillot, intens curtat de presa seculară, şi mai deloc de Evanghelie. Dar chiar şi în acest caz, l’affaire Gaillot reuşeşte, în bună descendenţă reformatoare, să coaguleze un alt tip de opinie publică, să aducă sub geamurile instituţiei Bisericii voci şi opinii neluate până atunci în seamă. Se produce astfel o pluralizare de facto a bazei din care se revendică de jure autoritatea eclezială, ceea ce se reflectă ulterior în adevărate lupte ideologice şi culturale care, pentru a se putea derula în cadrele statului de drept (dar şi în cele ale dreptului canonic!) au nevoie de arbitrajul unei adevărate Diskursethik, pentru a folosi aici termenul habermasian prin excelenţă aplicat societăţii comunicaţionale.

Arhiepiscopia de Freiburg – prima dintre diocezele catolice într-un joc 3D, cu slujbe on-line

Experienţa a constat în realizarea în cadrul jocului Second Life, conceput de firma americană Linden Lab, a unui spaţiu sacral, sub forma unei replici 3D a bisericii romanice „Sfântul Gheorghe” de pe insula Reichenau din Bodensee, un vechi şi faimos centru monastic din sudul Germaniei aflat pe lista patrimoniului UNESCO. Alegerea tipului arhitectural romanic, relativ simplu, cu pereţi drepţi şi fără multe detalii ornamentale, a ţinut cont de gradul de complexitate pe care l-ar fi presupus, de pildă, reproducerea digitală, „cărămidă” cu „cărămidă”, a domului gotic din Freiburg. Aşa cum este regula în SL, grupul din jurul proiectului a „cumpărat” cu moneda virtuală Linden Dolar (L$) mai întâi un teren, „construind” pe lângă biserică un centru de informaţii şi întâlniri pentru avataruri, adică pentru alter-ego-urile digitale ale participanţilor la joc. Să precizăm că biserica „Sfântul Gheorghe” nu este singura prezenţă religioasă în SL, lumea virtuală oglindind cu fidelitate diversitatea şi atomizarea celei reale. Inaugurându-şi prezenţa în SL, la 1 noiembrie 2008, arhiepiscopia de Freiburg era prima dintre diocezele catolice din lume activă într-un astfel de mediu. Intrând complet în logica jocului, autorii cercetării de la Freiburg au organizat „slujbe” în biserica online, la care au participat în mod constant între 10 şi 15 avataruri, au intrat în contact nemijlocit cu participanţii la joc, au purtat discuţii pe teme biblice, s-au rugat. Dimensiunea personală a proiectului a fost cea mai apreciată de către jucătorii din SL, dincolo de aprecierea cvasi-unanimă a deschiderii unei instituţii „vechi” faţă de experienţe inedite.Al doilea exemplu de folosire în scopuri religioase a internetului şi în general a noilor forme de comunicare electronică este de altă natură. Arhiepiscopia catolică de Freiburg (in Breisgau) a fost una dintre primele eparhii germane care a oferit, începând din 1998, un serviciu de pastorală prin internet (orig. Internetseelsorge). Acesta a fost primul pas către organizarea în cadrul administraţiei eparhiale a unui departament destinat prezenţei ecleziale în internet (orig. Pastoral im Internet) şi care a derulat în anii 2008-2010 proiectul „Biserica în lumi virtuale” (orig. Kirche in virtuellen Welten).

Impactul în mass-media germană şi internaţională, dar mai ales în internet, a fost pe măsura noutăţii. Raportul din 2011 al experimentului arată cum, treptat, s-a format o adevărată comunitate, „Community St. Georg”, alcătuită din avatarurile unor apropiaţi ai Bisericii, aflaţi în căutarea unor parteneri de dialog absenţi în parohiile lor, dar şi din persoane distante faţă de credinţă. Interesant este faptul, pus ca atare în evidenţă de raportul final, că doar puţini au fost dispuşi să îşi lepede masca digitală, avatarul, astfel încât întâlnirea „pe bune”, în viaţa reală, pe insula Reichenau, în toamna lui 2009, nu a reuşit să atragă decât foarte puţine persoane. O experienţă interesantă au reprezentat-o transmisiile din real către virtual şi invers, de pildă de la Düsseldorf către SL şi din biserica virtuală către comunitatea concretă din oraşul german. Concepte precum „înăuntru” şi „afară” sau „aproape” şi „departe” au căpătat o nouă semnificaţie.

Pentru a nu lungi prezentarea, ar mai fi de amintit aici şi aspectul tehnic, esenţial în acest joc dintre RL şi SL. Or, ilustrând vulnerabilitatea deja amintită a internetului, pe durata proiectului au apărut frecvent probleme de transmisie şi comunicare (funcţia de voce), ceea ce i-a determinat pe coordonatori, într-o joacă serioasă, să organizeze în SL, în faţa bisericii virtuale, o „demonstraţie” împotriva piedicilor tehnice. Raportul fixează câteva concluzii. Prima este legată de compatibilitatea spaţiului virtual cu misiunea Bisericii, propovăduirea nefiind în astfel de lumi paralele precum SL imposibilă, ci doar altfel. A doua constată potenţialul voluntariatului în spaţiul virtual, multe avataruri de creştini alaturându-se avatarurilor organizatorilor proiectului pentru a le explica jucătorilor necredincioşi sau critici din realităţile ecleziale. În fine, a treia concluzie are în vedere stadiul încă nefinisat tehnic al accesului la realităţile virtuale în format 3D, ceea ce limitează nu doar numărul celor care se pot „juca”, dar îngreunează interacţiunea celor care sunt deja „înăuntru”.

România: diferenţele dintre agendele vieţii bisericeşti şi a celei sociale determină sentimente anticlericale

În ceea ce priveşte practica mediatică a Bisericii Ortodoxe din România, prezenţa ei în internet şi nu numai este între timp deosebit de consistentă. Înfiinţarea unei agenţii proprii de presă, a unui post de televiziune, a unui cotidian şi a unui post de radio naţional, alături de radiourile locale bisericeşti gen Renaşterea (Cluj-Napoca) sau Reîntregirea (Alba Iulia) – iată realităţi incontestabile care nu pot fi decât semnalate ca atare.

Cu toate acestea, tocmai pentru că experienţa cu mijloacele de comunicare este relativ nouă, mai ales cu cele de ultimă generaţie, se impun câteva remarci şi sugestii. Să le luăm pe rând, de la print, trecând prin audio şi video, ajungând în cele din urmă la internet. Fiind cea mai veche, presa scrisă bisericească (oficială) este şi cea mai consistentă cantitativ. Practic, fiecare eparhie are cel puţin o publicaţie periodică. La acestea se adaugă publicaţiile facultăţilor şi a seminariilor, cele parohiale şi chiar mănăstireşti. Nu intră în analiza de aici activitatea editorială de carte.

Majorităţii publicaţiilor, cu precădere celor eparhiale, le sunt comune câteva defecte majore: neglijarea dramatică a limbii române, atât din punct de vedere gramatical, dar şi stilistic; lipsa de adecvare a limbajului la un potenţial public cât mai larg, fără cunoştinţe teologice, insuficient sau deloc catehizat, ceea ce nu înseamnă însă opţiunea pentru un stil din topor, pentru popor; absenţa temelor la intersecţia dintre viaţa bisericească şi cea socială, discrepanţa dintre cele două agende fiind mai mult decât evidentă şi judecată în consecinţă, România postcomunistă indicând un surprinzător afect anticlerical, mai ales în rândurile clasei de mijloc în formare; când sunt abordate aspecte morale sau etice de interes larg, tendinţa este de a cădea în maximalism, simplificând nuanţele şi ignorând complexitatea situaţiilor particulare; cultivarea unui pe alocuri patologic cult al personalităţii ierarhului, imaginea acestuia fiind reprodusă obsesiv pe fiecare pagină, aşa cum majoritatea articolelor sunt tot despre el ş.a.

Vocea Bisericii – prea slabă sau absentă. Radioul – echilibrat şi cu slujbe “ascultabile”

Vocea Bisericii, în accepţiunea ei largă din punct de vedere ecleziologic, cler şi popor, este prea slabă sau absentă, misiunea presei bisericeşti de cronică a vieţii trupului eclezial fiind doar limitat îndeplinită. În mod surprinzător, radioul este până acum probabil cel mai echilibrat mediu de comunicare bisericească. Motivul îl reprezintă alocarea unui spaţiu de emisie larg diferitelor genuri muzicale, dintre care muzica psaltică şi cea clasică sunt elemente premium care fac diferenţa în peisajul audio cotidian. Inclusiv slujbele sunt „ascultabile”, ceea ce nu se poate spune mereu despre televiziune care, prin natura ei, este mult mai indiscretă, mai agresivă. Este şi motivul pentru care disputa dacă, de pildă, Sfânta Liturghie trebuie transmisă şi video, iar nu doar audio, continuă până azi.

Ajungând la mediul căruia îi sunt dedicate paginile de faţă, „oferta” digitală a Bisericii noastre este, ca să zicem astfel, under construction.“Oferta” digitală a BOR – prea prăfuită pentru tineri şi invadată de kitsch

Dacă ar fi să trecem în revistă câteva defecte de proiectare, ar trebui să începem cu o precizare esenţială: pagina electronică a unei instituţii bisericeşti, eparhie sau parohie, şcoală sau mânăstire, nu poate fi o simplă vitrină care, odată decorată, rămâne aşa până se prăfuieşte. Prezenţa în internet presupune înţelegerea faptului simplu că ne aflăm într-un mediu caracterizat de viteza transferului informaţiilor şi de diversitatea acestora. Similar cumva cu radioul şi televiziunea, în internet trebuie să atragi atenţia, altminteri vizitatorii schimbă postul, adică pagina. Şi să nu uităm: internauţii sunt persoane tinere sau foarte tinere. Iată de ce, departe de a fi un moft, estetica paginii de internet este o punte de comunicare înaintea comunicării însăşi.

Din acest punct de vedere, multe pagini oficiale îşi ratează ţelul fiind ori programate în limbaje depăşite, cu o interfaţă vetustă, ori ornamentate excesiv în stilul ad hoc al unui baroc digital. Pentru a mai face o comparaţie, aşa cum asistăm la invazia kitsch-ului în spaţiul liturgic, de aceiaşi boală suferim şi în mediul virtual. Lipsa bunului gust, alimentată de lipsa bunului simţ, se vede mai la tot pasul: culori stridente, dantelării pseudo-bisericeşti, muzici de fundal improprii, meniu nepractic, font de literă ilizibil, un omagiu strâmb adus slovei vechilor Cazanii etc. Repet, toate acestea nu sunt chestiuni secundare într-un mediu precum internetul. Dimpotrivă. Evident, nu trebuie să cădem în extreme şi de la un sait „popesc” să ajungem să construim unul „cool”. Precum în viaţa duhovnicească, calea de mijloc este şi aici cea mai potrivită.

Comunicarea în paginile bisericeşti este precum intrarea într-un magazin fără uşă

Apoi, tot un defect grav îl reprezintă faptul că majoritatea paginilor bisericeşti nu au un minim caracter interactiv. Concret, puţine pagini oferă posibilitatea transmiterii unui mesaj sau email, iar dacă au opţiunea comunicării, răspunsul nu ajunge niciodată, ca şi cum la capătul celălalt nu este nimeni. Vitrina aparţine unui magazin fără uşă. În alţi termeni, funcţia informativă, frontală, nu este completată de cea pastoral-misionară, reciprocă. Aşa ne întoarcem la constatarea de la început şi vedem cum, pentru administratorii de saituri bisericeşti, a avea o pagină electronică se încadrează în seria de lucruri pe care trebuie să le ai, dar de care nu te foloseşti cu adevărat.

Spaţiul eclezial oficios – conformism suspect, site-urile şi blogurile religioase private – dinamism şi comunicare, dar şi exagerări

Imaginea de ansamblu nu ar fi completă dacă nu ar fi aici amintită dinamica site-urilor şi a blogurilor religioase private. Din raţiuni de spaţiu, rămânem în contextul nostru dat. Asemeni presei scrise, prezenţa digitală a laicatului este de departe mult mai diversă şi, de la caz la caz, evident superioară celei bisericeşti instituţionale. Nu-i mai puţin adevărat că diversitatea este derutantă, internetul oferind exemple pentru toate gusturile şi toate direcţiile de gândire şi atitudine. Acest fapt se vede periodic, de la o criză la alta, fie că este vorba despre cazurile Corneanu şi Drincec, fie despre canonizarea mărturisitorilor din perioadă comunistă, fie despre corupţia din Biserică, fie despre ecumenism, tema predilectă a unei „anumite părţi” a internetului ortodox, românesc şi nu numai. Una peste alta, dincolo de exagerări şi de tot cortegiul manierelor improprii de exprimare, acelaşi internet este nu mai puţin un mediu prin care se pot practica o seamă de exerciţii comunicaţionale, dificile sau chiar imposibile în spaţiul eclezial oficios dominat în ultima vreme de un conformism suspect, deloc deschis la schimbul real de opinii.

Întâlnirea cu Dumnezeu şi cu Biserica Lui este posibilă şi în mediul virtual

În loc de concluzie de etapă, am putea spune că procesul încadrării teologice şi practice a internetului se află abia la început. Avem încă multe de făcut până să depăşim inabilităţile folosirii la maxim a noilor oportunităţi de comunicare, pastoraţie şi misiune. Riscul polarizării mediului teologic şi bisericesc între partide pro-internet şi altele anti-internet este real. Se ignoră frecvent că, dincolo de ambivalenţa şi atomizarea infinită a mediului virtual, acesta este un spaţiu de mărturie şi, în consecinţă, unul în care este posibilă întâlnirea cu Dumnezeu, cu Biserica Lui. Putem ieşi din capcana polarizărilor sterile doar în măsura în care vedem internetul drept un instrument pe care îl punem cu discernământ în slujba Evangheliei, a vestei celei mântuitoare care, iată, poate umple pagini electronice întregi, anima bloguri şi forumuri. A folosi internetul nu înseamnă a „moderniza” credinţa, ci a o aduce în inima celor mai moderne tehnici. Pusă corect, chestiunea raportului dintre virtual şi virtute îşi poate dezvălui un potenţial pe care este păcat să îl ignorăm, inclusiv printr-o folosire deficitară a acestuia.

Şi preoţii pot cădea în capcanele web-ului. Biserica Ortodoxă americană şi-i păzeşte cu “norme”

Utilizarea de către ortodocşi, mai ales tineri şi mai ales din Occident, a mediului virtual de comunicare şi relaţionare reprezintă o provocare în sens constructiv, dar şi un pericol. Acesta nu este mai puţin real în cazul clericilor, adică al acelora care, prin slujirea lor şi prin locul în societate, sunt modele nu doar de viaţă creştină, dar şi repere inclusiv pentru maniera responsabilă de a face uz de internet.

În întâmpinarea acestei funcţii, dar şi pentru a lămuri anumite dubii, Sinodul Bisericii Ortodoxe din America (Orthodox Church of America – OCA) a publicat la 6 octombrie 2011 un document despre comportamentul clericilor în reţelele de socializare. Dat fiind numărul extrem de redus al documentelor ortodoxe pe astfel de teme şi dorind să contribuim la receptarea celui din octombrie 2011, să ne oprim în continuare asupra lui. Se înţelege de la sine că, în limitele de spaţiu impuse, nu o să intrăm în detaliile istorice şi canonice ale OCA, o entitate bisericească ilustrând toate simptomele a ceea ce am putea numi sindromul canonic deficitar al Ortodoxiei moderne.

Limite ale relaţiilor on-line

Documentul OCA are o introducere scurtă menită să pună în pagină necesitatea abordării temei reţelelor de socializare. Autorii textului nu ezită să încurajeze de la bun început o prezenţă mai activă a Bisericii Ortodoxe în aceste reţele, subliniind însă ambivalenţa constitutivă a noilor medii de comunicare.
Astfel, popularitatea reţelelor de socializare şi a comunicării digitale creşte exponenţial. Biserica nu ar trebui să se dea înapoi de la aceste noi forme media, ci ar trebui să fie prezentă în ele de o manieră activă. La fel ca în cazul tuturor formelor de comunicare şi interacţiune personală, există însă căi normative, sănătoase de utilizare a acestor medii, la fel cum există unele căi nesănătoase şi potenţial abuzive. Îndrumările de faţă servesc la identificare comportamentelor normative care protejează clerul, membrii parohiilor şi în mod special tinerii. Dacă sunt utilizate în mod adecvat, instrumentele de comunicare socială pot crea şi aprofunda relaţiile. Recomandările acestea trasează limite formelor de comunicare şi relaţiilor digitale, online şi prin intermediul reţelelor de socializare. Este important să se reţină mereu faptul că membrii clerului sunt adesea consideraţi drept autorităţi reprezentative pentru Biserica şi eparhia lor, de unde necesitatea de a avea un răspuns la posibilele întrebări pe temă.

Nu uitaţi: comunicările trimise digital pot fi redistribuite! “Prietenul” virtual este doar un străin cu care comunicaţi

Consideraţiile generale din continuare trec în revistă câteva „banalităţi” de a căror importanţă majoră nu suntem mereu conştienţi în ciuda calităţii noastre de utilizatori cotidieni ai reţelelor de socializare şi ai internetului în general:

  • Membrii clerului au un raport de autoritate unic cu cei pe care îi păstoresc şi prin urmare au o responsabilitate deosebită faţă de cum interacţionează cu acei oameni.
  • Toate comunicările trimise digital (email, situri ale reţelelor de socializare, note sau postări etc.) nu sunt confidenţiale şi pot fi redistribuite sau trimise mai departe altora.
  • Interacţiunile în lumea virtuală [orig. the virtual world] trebuie să fie transparente, asemenea unei ferestre care asigură transparenţa în lumea fizică [orig. the physical world].
  • În lumea virtuală limitele şi practicile sănătoase trebuie aplicate la fel ca şi în lumea fizică.
  • În lumea virtuală, „prieten” poate să însemne oricare dintre cei cu care vrei să comunici prin intermediul acelui mediu. În lumea fizică, „prieten” poate să însemne mai mult, prietenia implicând intimitate, sinceritate, reciprocitate şi aşteptările de la relaţie. Diferenţa aceasta ar trebui recunoscută şi respectată.
  • Legile privind semnalarea obligatorie a suspiciunilor de abuz/neglijare/exploatare [orig. abuse/neglect/exploitation] a copiilor, tinerilor şi bătrânilor sau a adulţilor vulnerabili se aplică, la fel cum se aplică în lumea fizică.

Siguranţă în spaţiul nimănui  

Remarcabilă este aici distincţia constantă între lumea virtuală şi lumea fizică, faptul că regulile uneia nu se acoperă în întregime cu ale celeilalte. La fel, „prietenia” virtuală nu poate fi omologată celei reale, fizice, a invita „prietenii” prin Facebook la ziua de naştere fiind nu atât un gest de „amiciţie”, cât unul de inconştienţă, majoritatea covârşitoare a celor care răspund invitaţiei rămânând în mod definitiv străini din toate punctele de vedere. Semnalarea obligatorie a suspiciunilor privind posibile abuzuri este la rândul ei salutară pentru că întăreşte siguranţa mediul virtual şi contrazice tendinţa menţinerii acestuia într-o zonă gri, dincolo de lege şi responsabilitate. Nu este deloc întâmplător că una dintre cele mai disputate chestiuni legate de statutul juridic al internetului rămâne gradul de control pe care statul trebuie sau are voie să îl exercite asupra unui spaţiu considerat al tuturor şi al nimănui în acelaşi timp. Sugestivă este în acest context intervenţia de acum câţiva ani a Mitropolitului Filaret de Minsk şi Sluţk, făcută la o întâlnire a Sinodului Bisericii Ortodoxe din Bielorusia cu preşedintele Lukaşenko, de a găsi căi de control a conţinuturilor de pe internet care bulversează minţile şi reperele morale ale tinerilor. Parţial corect, demersul ar fi fost mult mai credibil dacă nu se derula tocmai într-o ţară în care statul cultivă abuzul sistematic, suspendând dreptul la libertatea de exprimare a propriilor cetăţeni. În statele democratice, rămâne însă de actualitate găsirea unui echilibru între caracterul open al internetului şi law, între anonimitatea internauţilor şi responsabilitatea nemijlocită pentru faptele lor.

Clericii nu au voie să trimită „cereri de prietenie” credincioşilor şi nici să accepte cererile necunoscuţilor

După consideraţiile cu caracter general, Documentul OCA oferă câteva îndrumări generale despre cum ar trebui membrii clerului ortodox să întreţină o comunicare digitală cu membrii parohiei sau cu cei în căutarea unui cămin spiritual:

  • Clericii sunt îndemnaţi să definească strict dimensiunea privată a profilelor lor pe orice reţea de socializare pentru a proteja atât membrii adulţi, cât şi pe cei tineri de vizionarea unui conţinut care ar putea fi nepotrivit.
  • Comunicările digitale sunt potrivite pentru comunicarea unor informaţii factuale, cum ar fi data unui eveniment, agenda unei întâlniri, textul unui document etc., dar nu sunt potrivite pentru chestiuni pastorale sau legale sensibile, cu încărcătură emoţională sau care necesită o conversaţie lungă ori explicaţii.
  • Conturile personale [orig. individual personal profiles] ale clericilor se vor folosi pentru a interacţiona cu prietenii reali, familia şi colegii. Clericii nu vor trimite „cereri de prietenie” [orig. friend requests]  membrilor parohiei sau altora din rândul celor pe care îi păstoresc. Diferenţa de autoritate între cleric şi credincios ar face ca cealaltă persoană să nu poată să respingă o asemenea cerere.
  • Clericii sunt îndemnaţi insistent să nu accepte „cererile de prietenie” din partea unor persoane cu care nu au relaţionat anterior. „Prietenii” din reţelele de socializare ar trebui să se limiteze la cei pe care i-au întâlnit în mod real.
  • Clericii care vor să ţină legătura cu membrii parohiei prin intermediul unei reţele de socializare sunt îndemnaţi să facă un cont de grup [orig. group account] la care să se poată alătura toţi cei din parohie. Scopul pentru care clericii vor avea un cont personal şi unul de grup pentru parohie este acela de a delimita spaţiul privat şi de a menţine graniţe sigure între membrii parohiei şi familia reală, prieteni şi colegi.
  • Clericii ar trebui să ia în considerare impactul pe care îl poate avea respingerea unei „cereri de prietenie” din partea unui membru al parohiei. Aşa ceva ar putea crea tensiune în relaţiile din „lumea reală”. Clericii pot redirecţiona „cererile de prietenei” din partea membrilor parohiei către pagina grupului parohiei.
  • Clericii care lucrează direct cu tinerii sunt încurajaţi să realizeze grupuri de comunicare digitală, susţinute de Biserică, pentru a menţine legătura cu ei.
  • Când activitatea unui cleric într-o parohie sau funcţie se încheie, acesta trebuie să înlăture membrii parohiei din lista de „prieteni” sau contacte în toate formele de comunicare digitală.
  • Clericii ar trebui să gestioneze ei înşişi propriile lor profile şi în cazul în care deleagă pe altcineva pentru munca aceasta, să îşi monitorizeze îndeaproape propriile profile pentru potenţialul comportament problematic.
  • Clericii ar trebui să se abţină să facă declaraţii politice, să se alăture grupurilor politice şi să devină „fani”ai unor candidaţi politici sau ai unor cauze politice pe siturile de socializare.
  • Clericii, în special cei de curând intraţi în pastoraţie, ar trebui să examineze imaginile/filmele cu ei înşişi pe care le postează pentru a fi siguri că sunt potrivite să fie făcute publice.
  • Toate transcrierile dialogurilor online, video, ale blogurilor ori ale blogurilor video ar trebui salvate atunci când este posibil.

Discernământul trebuie să guverneze “prieteniile” preoţilor

Şi de data aceasta, trebuie să constatăm maniera nuanţată, profund pastorală, în care sunt puse problema comunicării, a raportului inter-personal, a distincţiei dintre dimensiunea personală şi cea publică, a responsabilităţii faţă de comunitate etc. Îndrumările au menirea de a scoate în evidenţă câteva caracteristici constitutive ale internetului frecvent ignorate de utilizatori. Pentru a oferi mai mult spaţiu documentului însuşi, amintesc doar două. Cea dintâi, amintită deja, vizează suspendarea graniţei dintre privat şi public, dintre ceea ce este destinat unui grup restrâns şi ceea ce ajunge să circule „viral”, cum se spune mai nou (de la englezescul viral video), prin reţea. A doua caracteristică este paradoxală: în ciuda anonimităţii în care se complac majoritatea utilizatorilor, de unde şi excesul violenţei verbale, a nesimţirii, există posibilitatea de a afla despre cineva date esenţiale direct de pe internet, fără alte surse, înainte de a intra în contact nemijlocit cu persoana, „prieteniile” din reţelele de socializare angajând în felul lor, mai ales dacă eşti cleric, adică persoană publică. Iată de ce, insistă documentul pastoral, este important să ştim cu cine ne „împrietenim”. Asta deoarece „prietenia” cu clericul poate fi legitimantă în raportul persoanei pe care nu o ştim cu alte persoane, cunoscute sau nu. Cu alte cuvinte, discernământul ne dictează să fim atenţi cui acordăm, indirect, credit.

Adulţii nu ar trebui să trimită „cereri de prietenie” minorilor sau tinerilor

Secţiunea următoare a documentului OCA cuprinde câteva îndrumări specifice privind interacţiunea cu tinerii:

  • Adulţilor care lucrează cu copii şi tineri li se recomandă să îşi definească strict dimensiunea privată a profilelor în toate reţelele de socializare.
  • Adulţii nu ar trebui să trimită „cereri de prietenie” minorilor sau tinerilor. Tinerii ar putea să nu fie în stare să respingă asemenea cereri din pricina inegalităţii de autoritate dintre ei şi adulţi. Tinerii pot cere să fie „prieteni”, iar adulţii ar trebui să discearnă înainte de a răspunde la aceste cereri nivelul contactului pe care vor să îl întreţină cu ei.
  • Adulţii care vor să se conecteze prin intermediul unei reţele de socializare cu tinerii pe care îi păstoresc sunt îndemnaţi să deschidă un cont de grup la care tinerii să se poată alătura. Tinerii care cer unui adult să devină „prieteni” pot fi invitaţi să se alăture acestui grup mai degrabă decât să fie acceptaţi ca „prieteni” la profilul personal al unui adult. Scopul profilului personal al unui adult este acela de a se conecta doar cu prietenii reali, cu familia şi colegii. Scopul acestor două conturi/profile separate este acela de a crea o demarcaţie în jurul spaţiului privat şi a menţine o delimitare sigură între tineri şi familia reală, prieteni şi colegi.
  • Orice material şi orice site (afiliat sau nu Bisericii) care trezeşte suspiciuni în privinţa faptului că un copil a fost sau va fi abuzat/neglijat/exploatat ar trebui imediat raportat Departamentului local pentru Copii şi Familii (DCF). Dacă materialul se găseşte pe un site afiliat Bisericii, acel material trebuie înregistrat pentru arhiva Bisericii şi apoi înlăturat de pe site după consultarea DCF şi/sau a poliţiei.
  • Pentru grupurile de adolescenţi se vor folosi grupuri închise dar nu „ascunse” (de ex. Teen group, OCF, Jr. FOCA, Project Mexico Trip). Aceste grupuri ar trebui să aibă cel puţin doi administratori adulţi independenţi unul de celălalt, precum şi doi administratori tineri.
  • Invitaţiile de a se alătura grupului vor fi trimise tinerilor de către administratorii tineri, în afara cazurilor în care un tânăr a cerut unui administrator adult să îl invite să se alăture grupului.
  • Aşteptările privind comportamentul vor fi formulate şi postate clar pe pagina grupului.
  • Materialul nepotrivit care trezeşte bănuieli privind faptul că un copil a fost sau va fi abuzat/neglijat/exploatat ar trebui imediat înlăturat de pe site.
  • Cel puţin un administrator tânăr şi unul adult al oricărui grup ar trebui să fie însărcinaţi cu inspectarea regulată a paginii grupului pentru identificarea postărilor sau a comentariilor nepotrivite.
  • Reţelele de socializare pentru tineri ar trebui să fie accesibile şi părinţilor, nu doar membrilor curenţi.
  • Părinţii ar trebui să fie informaţi că acel conţinut aflat pe paginile sau grupurile pentru tineri care nu sunt susţinute de Biserică NU se găsesc sub autoritatea conducătorilor adulţi ai tinerilor.
  • Conducătorii adulţi ai grupurilor de tineri şi ai tinerilor care nu mai sunt asociaţi cu grupul, fie din cauza plecării sau a demisiei din funcţie sau care nu mai sunt eligibili din cauză că au depăşit o anumită vârstă, trebuie imediat îndepărtaţi de la comunicarea digitală cu grupurile de tineri prin intermediul reţelelor sociale, listelor de emailuri etc.

Cum să-i aducem în comunitatea fizică pe “prietenii virtuali”?

Aceste îndrumări trebuiesc înţelese pe fundalul scandalurilor recente din sânul clerului catolic, dar nu numai, şi ţinând cont de sensibilitatea publică sporită faţă de riscul abuzului asupra minorilor, în instituţii, dar şi în mediul familial. Chiar şi fără acest context nefericit, linia cât se poate de clară între privat şi public trebuie menţinută inclusiv sau mai ales în reţelele de socializare. Pe lângă avantajele de comunicare pe care acestea le prezintă fără îndoială, tot ele tind să genereze o stare de spirit falsă cultivând imaginea unei uriaşe familii, fără ierarhii, restricţii sau alte reguli. Democraţia euforică, între „prieteni”, care se creează în mediul virtual nu este însă traductibilă ca atare în lumea fizică, de unde şi refugiul tinerilor dinspre realitate către ficţiunea digitală. Cum finalitatea pastoraţiei prin intermediul internetului este tocmai de a invita la experienţa directă a comunităţii de credinţă, prezenţa clerului în reţelele de socializare trebuie să urmărească nu adunarea câtor mai mulţi „prieteni” pe profilul propriu, ci aducerea unora dintre ei în mijlocul comunităţii fizice. Cu riscul de a repeta, internetul este în lectură social-teologică un instrument, iar nu un scop în sine.

Creştinii trebuie anunţaţi atunci când sunt filmaţi în Biserică

Ultima secţiune a documentului OCA din octombrie 2011 încearcă să reglementeze, cu titlul de îndrumări, maniera postării în reţelele de socializare a fotografiilor şi filmelor de către parohi sau parohii:

  • Reprezentanţii parohiei trebuie să informeze membrii acesteia când sunt înregistraţi video, deoarece clădirile bisericii nu sunt considerate spaţii publice.
  • Orice parohie sau comunitate care face publice filmări din timpul slujbelor sau ale activităţilor sale, atât prin internet cât şi prin alte mijloace, trebuie să afişeze anterior însemne care să indice că slujba va fi transmisă.
  • Toate comunităţile parohiale ar trebui să obţină formulare semnate privind distribuţia media de la părinţii şi tutorii copiilor minori care vor participa la activităţi care ar putea fi fotografiate sau filmate în vederea difuzării.
  • Fotografiile care sunt publicate pe siturile susţinute de Biserică ar trebui să nu includă nume sau date de contact pentru copiii minori sau pentru tineri.

Chestiunea fotografiilor şi a filmelor realizate în spaţiile parohiale nu este atât de lipsită de importanţă pe cât pare la prima vedere. Dincolo de dreptul, garantat prin lege, la propria imagine, în joc se află dorinţa de a proteja de orice fel de abuz pe cei care, prin vârsta şi lipsa lor de experienţă, nu se pot apăra singuri. Evident, astfel de precauţii sunt tipice pentru America, dar ele pot inspira inclusiv practica europeană, uneori permisivă în domeniu sau insuficient fixată în paragrafe de lege.

După ce am parcurs documentul Bisericii Ortodoxe din America privind folosirea de către clericii ortodocşi a reţelelor de socializare cred că putem trage o concluzie de etapă. Astfel, textul OCA din octombrie 2011 este foarte binevenit, adică util, lămurind nu doar întrebările curente, dar mai ales atrăgând atenţia asupra unor aspecte de regulă ignorate. Grija permanentă de a nu abuza de mediile de comunicare electronică, lăsându-le pe ele să facă „pastoraţie”, de a nu invada în spaţiul privat al altora şi de a nu te expune pe tine însuţi, de a institui un regim al responsabilităţii şi transparenţei, toate acestea reprezintă un plus semnificativ şi un pas înainte către utilizarea etică a internetului. În alţi termeni, cu un astfel de document de poziţie, orientat către practică, Biserica Ortodoxă în general îşi probează angajamentul real în societatea de azi.

În loc de concluzie: cinci teze

Dată fiind vastitatea, complexitatea, viteza de schimbare şi orizontul cu multe necunoscute spre care se îndreaptă, problematica internetului nu poate fi tratată decât sub specia momentului. Cu toate acestea, având deja o experienţă de câteva decenii de utilizare, inclusiv în scopuri religioase, am putea risca măcar câteva concluzii. Pentru a nu depăşi limitele de spaţiu, le enunţăm schematic în cinci teze.

  1. Din punct de vedere social-teologic, folosirea sau nu a internetului ţine mai puţin de o eventuală opţiune tehnică, adică de dorinţa de a încuraja sau nu noul mediu de comunicare, şi mai mult de una spirituală: ne asumăm sau nu prezentul, clipa istorică racordată, ca toate de până acum şi din viitor, la economia mântuirii. În alţi termeni, eventuala declarare a incompatibilităţii principiale dintre mărturia creştină şi mediul virtual este cel puţin problematică, dacă nu falsă. Sigur, nu este o noutate, inclusiv integrării în Biserică a electricităţii, radioului, televiziunii sau comunicării la distanţă precedându-i dezbateri similare.
  2. Prezenţa în internet a religiei (generic vorbind) nu înseamnă nici însuşirea opiniei că numai aşa poate fi aceasta „modernă” sau chiar „modernizată”, atribuind astfel ilicit mijloacelor o calitate pe care numai substanţa o poate avea, nici încurajarea virtualizării vieţii comunitare, ca şi cum inclusiv credinţa ar fi un joc alături de altele. Utilizarea internetului de către oameni religioşi, aici: creştini, presupune aplicarea consecventă a discernământului despre care ne învaţă Sfântul Apostol Pavel (cf. 1 Corinteni 10, 23) şi apoi tradiţia patristică.
  3. Pastoraţia în mediul virtual este aşadar complementară celei directe, faţă către faţă, comunicarea la distanţă nefiind un substitut al celei concrete, ci doar o formă de a face absenţa ei suportabilă. Asemeni dialogului cu părintele duhovnic la telefon sau prin email, noul mediu de comunicare are un caracter paleativ, dar în niciun caz unul normativ, definitiv. În fapt, la o revizuire actuală a modului de interpretare a canoanelor, cred că ar trebui interzisă acceptarea de fii duhovniceşti exclusiv online, fără comuniunea nemijlocită, fie şi foarte rară, din motive geografice sau de altă natură (boală, încarcerare etc.).
  4. Nu mai puţin adevărat este faptul că mediu virtual, accesat fiind de milioane de oameni în fiecare oră, este cumva noua agoră a lumii noastre. A nu fi prezent în ea înseamnă, la rigoare, a refuza celor care se plimbă („navighează”!) prin ea, cu treburi sau nu, contactul cu Hristos, cu Evanghelia şi Biserica Sa. Pentru a ajunge să atragi însă atenţia în lumea digitală, precum în agora din vechime, este nevoie de o cunoaştere precisă a regulilor acesteia şi de o folosire creativă a oportunităţilor tehnice pe care le oferă. Iată de ce, utilizarea internetului este un act care angajează de două ori: la nivel de conţinut şi de formă. Asemeni retoricii din Antichitatea târzie, stăpânite suveran de Sfinţii Părinţi, retorica digitală presupune competenţă sau, cu o formulă teologică, un anumit grad de inteligenţă a credinţei.
  5. Familiarizarea cu internetul şi derivatele lui nu exclude abordarea inclusiv a dezavantajelor pe care le prezintă. Dependenţa, comunicarea fără comuniune, confuzia de planuri, obturarea memoriei simbolice etc. – toate acestea reprezintă reversul medaliei care nu induc însă, drept concluzie, refuzul mediului digital tout court, ci o prezenţa şi mai mare în acesta. Dacă nu ar fi aşa, nu văd de ce am mai tipări în continuare cărţi şi chiar icoane, ţinând cont că tot la tipografie se produc şi revistele indecente sau cărţile ateilor. Iarăşi, pentru ultima dată, mijlocul nu poate concura substanţa. Întruparea lui Hristos în lume face din toate ale lumii tot atâtea căi de regăsire a originii dumnezeieşti în orizontul eshatologic a zilei a opta, cea în care, altminteri decât în reţelele de socializare, se vor vădi adevăraţii prieteni ai Mirelui.

Textul integral, pentru cei care doresc să aprofundeze subiectul, precum şi bibliografia selectivă care oferă câteva repere utile, unele chiar indispensabile, pot fi găsite aici

Radu Preda

Sursa: http://www.teologia-sociala.ro/

Contact Form Powered By : XYZScripts.com