Header image

Comunicarea verbală la ora de religie între profan și sacru

0:04, joi, 26 iunie, 2014 | Cuvinte-cheie: , , , ,

„La început a fost Cuvântul”

 

Evanghelia după Ioan, include ”cuvântul” în calitate de simbol chiar în primul verset: „La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul.” Iată originea comunicării verbale!

Toate făpturile lăsate de Dumnezeu îşi manifestă intenţia de comunicare, de relaţie cu mediul. Omul se distinge de celelalte vieţuitoare prin faptul că realizează conştient actul comunicării.

De aceea, teologia răsăriteană îl numeşte „cununa creaţiei”. În vreme ce animalele emit semnale sonore din instinct, omul întreţine o relaţie de dialog cu convingerea că este o necesitate lăuntrică. Originea comunicării are o sursă, un moment sacru. Sfintele Scripturi menţionează momente de „sfat”, de convorbire cu poporul ales, de transmitere a unor veşti prin intermediul profeţilor. În Geneză 1, 26-27, stihul începe printr-un verb la conjunctiv, care indică o acţiune: „Să facem om…” Componenta definitorie a comunicării este cuvântul (Logos – gr, Verbum – lat, Dawar – ebr, slova – slavonă, wort – germ, word – eng).

Comunicarea constituie o activitate de relaţie, un proces interpersonal, prin care se încearcă rezolvarea situaţiilor sensibile, crearea unor bunuri materiale şi spirituale, educarea copiilor în familie şi în şcoală, în perspectiva menţinerii unui echilibru la nivelul societăţii.

Comunicarea din perspectivă creştină trebuie să aibă o finalitate axiologică, comuniunea numită în Teologia Creştină: Cuminecarea – unirea cu Hristos – Euharistia – „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.”

Potrivit dicționarului explicativ al limbii române, ”limbajul” este un sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele, iar ”religia” este definită ca fiind  ansamblu de idei, sentimente și acțiuni împărtășite de un grup și care oferă membrilor săi un obiect de venerare, un cod de comportament, un cadru de referință pentru a intra în relația cu grupul și universul; confesiune, credință. Astfel că limbajulreligioas este un act de nobleţe şi adâncime spirituală, persoana umană devenind chip spre asemănare cu izvorul vieţii şi al nemuririi. Şi în familia creştină comunicarea este o latură indispensabilă. Este vorba despre rugăciune, despre povăţuire, aceasta reprezentând un reflex al iubirii intratrinitare.

Comunicarea verbală în cadrul orelor de religie este percepută ca fiind cea mai proeminentă și importantă modalitate de interacționare de către majoritatea dintre noi. Toate acestea, posibil, reieșind din faptul că vorbirea este unul dintre procedeele de bază în a comunica în viața de zi cu zi. Tind să cred că, în cadrul orelor de religie, vorbirea nu este cel mai important mod de a transmite convingeri, păreri, sentimente, trăiri și, în final, spiritul credinței. Or, toate acestea țin mai mult de subconștientul persoanei care, odată fiind pătrunsă de sentimentul credinței, va căuta argumente raționale în favoarea credinței sale. Mai multe argumente referitor la această teză sunt aduse în lucrarea de față la capitolul ce abordează comunicarea nonverbală în cadrul orelor de religie.

În altă ordine de idei, în învăţământul religios, comunicarea trebuie să aibă o acurateţe lingvistică dublată de o responsabilitate morală (deontologie profesională), care să uşureze transmiterea şi însuşirea învăţăturilor creştine de către elevii ascultători educogeni). Toate acestea deoarece, sufletul copilului poate fi atras atât prin conținut cât și prin limbaj.

În spaţiul şcolii, comunicarea religioasă va respecta principiul accesibilităţii, evitându-se abuzul de regionalisme, arhaisme, neologisme şi cuvinte tehnice. În cadrul orelor de Religie profesorul sau îndrumătorul (institutoarea, teologul debutant), vor încerca să prelucreze cunoştinţele religioase pentru a fi percepute clar de către elevi.

Pentru reuşita expunerilor didactice şi religioase, se vor evita stigmatizările, blamările, apostrofările, aprecierile negative, chiar dacă şcolarii nu reuşesc să participe la oră în mod optim. Cuvintele sau expresiile cu semnificaţie negativă pot cauza un fond afectiv şi o reacţie inversă care se poate răsfrânge asupra disciplinei, asupra învăţăturii creştine şi Bisericii. Profesorii care dovedesc o astfel de atitudine, fie au o pregătire psiho – pedagogică superficială, fie nu au înţeles că fundamentul religiei creştine este iubirea – άγαπαω (gr. αδελφοί – fraţilor)

Magdalena Bortă

Contact Form Powered By : XYZScripts.com