Header image

O condiţie absolută a dragostei

16:19, sâmbătă, 21 februarie, 2015 | Cuvinte-cheie: , , ,

O condiţie absolută a dragostei este deschiderea. La modul ideal, ea trebuie sa fie reciprocă, însă adesea e doar din partea unuia atât de mare, încât e suficientă pentru doi. Dar deschiderea ne înfiorează, ne sperie. A te deschide înseamnă a fi vulnerabil, înseamnă a te face dependent în bucuria şi în durerea ta de o altă persoană. O putem face doar dacă avem şi suficientă credinţă în această altă persoană.

Şi credinţa poate fi de mai multe feluri. Poate fi una simplă, copilărească, luminată şi pură: încredere, credulitate, necunoaşterea răului, neînfricare din cauză că nu au fost trăite cruzimea, neîndurarea, durerea provocată cu răutate, intenţionat.

Această credulitate nu este o credinţă matură, este doar un început al credinţei care se descoperă în anii timpurii şi uneori se păstrează în sufletele foarte curate şi copilăreşti. Însă acestei credinţe nu-i ajunge ceva. Într-adevăr, ea deschide omul cu preţul unor mari suferinţe, însă, în acelaşi timp, nu-l poate proteja pe calălalt de greşeli, or, suntem responsabili de cei în faţa cărora ne deschidem. Pe de o parte, ei ne pot cauza durere şi suferinţă (nemaivorbind de bucuria ce ne-o aduc). Pe de altă parte însă, dacă ne supunem întru totul voinţei lor, putem provoca deschiderea în ei a tot ceea ce este rău şi nedeschiderea a ceea ce este măreţ în om.

Încrederea copilărească nu este suficientă. Trebuie să existe o altă, mult mai matură credinţă. În primul rând, o credinţă temeinică, profundă în faptul că omul conţine lumină, adevăr şi o mulţime de posibilităţi creatoare de devenire; că, dacă l-am ajuta, dacă l-am susţine, dacă l-am inspira, haosul care ne sperie în el ar putea naşte o stea. Această credinţă este încrederea în faptul că lumina şi dreptatea din om vor învinge. În această credinţă, încredere, nu este naivitate; ea creşte odată cu experienţa de viaţă, bazată pe cunoaşterea de sine, pe înţelegerea vieţii şi a oamenilor.

Vom întâlni mereu-iar alţii vor întalni în noi- oameni aflaţi în stadiul de devenire, oameni în care lumina şi întunericul se luptă, luptă ce este adesea crâncenă. Şi, atunci  când ne deschidem într-un act de credinţă, trebuie să ne recunoaştem dintru început vulnerabilitatea şi să ne asumăm consecinţele. Vulnerabilitatea nu este neapărat o trăsătură proastă. E poate şi amară, grea: orgoliul rănit, ofensa, sentimentul înjosirii – acestea toate fac parte din vulnerabilitate, însă nu despre ele este vorba în dragoste, ci de capacitatea de a fi rănit în inimă şi de a nu răspunde nici prin a te încinge, nici prin a urî; de capacitatea de a ierta, de a primi, pentru că ştii, crezi că cruzimea, trădarea , neînţelegerea, neadevărul sunt lucruri trecătoare, iar omul trăieşte în veci.

Este foarte important să alegem această vulnerabilitate. Iar capacitatea de a duce această pregătire de a crede până la capăt, cu preţul vieţii, pentru că nu numai tu, ci şi alt om să crească în plinătatea potenţialului său este un eroism. Este ceva măreţ, este adevărată artă: din cel care încă nu s-a realizat, făurim Omul, devenim ceea ce suntem în stare şi trebuie să devenim, ajutând altcuiva să devină ceea ce trebuie şi e în stare să devină.

Extras din Antonie Bloom, Despre credinţă şi îndoială, Editura Cathisma, Bucureşti, 2007, pp.66-69

Contact Form Powered By : XYZScripts.com